„M-a chemat Maica Domnului la biserica ei să slujesc“

Sărbătoarea de astăzi, a Intrării Maicii Domnului în Biserică, este prilej de mare bucurie pentru credincioşii parohiei Bisericii Doamnei din Capitală, al cărei prim hram este acesta, închinat Maicii Sfinte. Despre lăcaşul de rugăciune în care slujeşte de mai bine de 20 de ani, preotul paroh Toader Crâşmariu spune că aici şi-a găsit liniştea, că este locul de care s-a legat - „eu de el şi el de mine“ - şi în care oamenii se pot apropia de Dumnezeu, relaţie vitală pentru existenţa muritorului. Fără de care acesta „pierde sensul real al vieţii şi pierde locul unde trebuie să ajungă şi unde este destinat să ajungă - lângă Dumnezeu. Fără calea lui Dumnezeu, orice altă cale duce spre nicăieri“.

Sub icoane ard cu lumină plăpândă candele. O femeie curăţă în genunchi ceara de pe mochete, o alta vinde lumânări. Şi sfinţii le privesc. Într-o linişte de-a dreptul tămăduitoare, pe care cu greu trecătorul grăbit, trezit fără voia lui în vacarmul din apropierea intersecţiei Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, ar putea bănui-o. Locul acesta face parte dintr-o serie de obiective istorice de valoare, care, asemenea unor fiinţe sau obiecte asemănătoare, există sub ochii noştri, dar pentru că nu mai avem răbdare, timp, curiozitate, motivaţie nu le mai vedem.

E adevărat totuşi că nu oricui îi este dat să vadă orice, oricum, oricând, mai ales atunci când este vorba despre „un ceva/cineva“ deosebit. La fel se întâmplă şi cu Biserica Doamnei, despre a cărei existenţă tot mai mulţi oameni ar trebui să afle, dar care, deocamdată, „nu e cunoscută decât de cei care o iubesc şi o cercetează“, după cum spune cu blândeţe preotul paroh Toader Crâşmariu.

„M-am legat de locul acesta, eu de el şi el de mine“

Asemenea multor lăcaşuri de rugăciune din Capitală, biserica este prinsă în strânsura plăcilor dure de ciment şi beton a blocurilor care o înconjoară din toate părţile. Doar un mic gang lasă să se vadă faţada principală a edificiului, alb, cu pridvor şi arcade, înconjurat de un gard de fier, în spatele căruia un zidar tencuieşte un zid.

Din 1988, de când părintele Toader a venit să slujească acestui altar, şi până astăzi, în biserică nu mai contenesc lucrările de restaurare. Procesul este anevoios, delicat şi necesită timp. Chiar dacă în interior încă mai sunt montate schele, oamenii vin la slujbe în număr considerabil. „Venim la părintele nostru, care este un om deosebit, dăruit cu harul lui Dumnezeu. Pentru toată lumea are o vorbă bună, ascultă pe oricine şi sfătuieşte cum este mai bine. Avem părinte bun. Vine lume din toată ţara la Sfinţia Sa“, spune Natalia Tănase, o enoriaşă a parohiei.

Femeia vorbeşte în şoaptă, ca să nu tulbure discuţia preotului cu o credincioasă, care pleacă îndată, împăcată, sub pavăză binecuvântării duhovnicului.

„Când am venit aici, în 1988, mulţi colegi de-ai mei râdeau de mine şi-mi spuneau: «Te duci acolo, o să mori de foame». E adevărat, la început veneau 15, 20 de oameni“, îşi aminteşte preotul paroh, al cărui gând a fost să-I slujească lui Dumnezeu, indiferent de condiţii. De altfel, răposatei sale soţii îi datorează cinstea de a fi preotul Bisericii Doamnei, care l-a încurajat şi sfătuit să accepte parohia, fără ca, iniţial, vreunul dintre ei să ştie măcar la ce adresă se găseşte lăcaşul sfânt. Veniţi din Vasilaţi, judeţul Călăraşi, acolo unde părintele a slujit opt ani şi a refăcut biserica din localitate, cei doi soţi au ajuns în Bucureşti şi poate întâmplarea a făcut ca, într-o zi, la un avizier din Dealul Patriarhiei, să fie trecută şi Biserica Doamnei. „Soţiei mele, care era poetă, i-a plăcut mult cum suna numele, şi mie, de asemenea. Când am ajuns aici, eram frământat şi mă întrebam de ce i s-a dat acest nume. Aveam în minte două variante: ori e închinată Maicii Domnului, ori e făcută de vreo soţie de domn. După ce am văzut un scurt istoric şi am cercetat hramul, am avut surpriza să descopăr că ambele presupuneri ale mele s-au adeverit. M-a chemat Maica Domnului la biserica ei să slujesc.“

Au trecut anii şi „m-am legat de locul acesta, eu de el şi el de mine“, arată părintele, care nu s-a despărţit nicicând de biserica sa. Evenimentele, fie ele personale sau istorice, au trecut aşa cum au venit, după o orânduială care trebuia să se împlinească şi căreia preotul i s-a supus, şi-a adunat puterile şi a mers mai departe.

Minunea

Revoluţia din 1989 l-a prins slujind. „Am făcut slujbe în toate zilele acelea fierbinţi ale Revoluţiei, sub tirul gloanţelor care se trăgeau pe Calea Victoriei, inclusiv pe gangul prin care se intră spre biserică. Erau câţiva oameni în biserică, vreo 20, cu toţii neliniştiţi. A fost un adevărat teatru de luptă în apropierea bisericii, pentru că toate manifestaţiile au avut loc aici, în centru. Îmi amintesc de militarii de la Banca Naţională, flămânzi şi însetaţi, care m-au rugat să-i ajut, să le dau ceva de mâncare. M-am dus acasă, am umplut maşina cu alimente şi m-am întors şi cu nişte prieteni de familie, care au venit din proprie iniţiativă, fără să îi determin eu, şi care au adus şi ei ce au putut. Le-am dus alimentele şi ne-au îndemnat să mergem şi la Comitetul Central, unde erau alţi militari care aveau nevoie de hrană. Am ajuns la 11 noaptea, am descărcat maşinile, în apropiere vorbea Caramitru, pe stradă se distribuia primul număr din «Libertatea», n-a durat mult şi a început să se tragă. M-am pierdut de prietenii mei, pe care, ulterior, i-am regăsit, şi în învălmăşeală creată m-am adăpostit într-un bloc de vizavi. M-a primit o familie. Părinţii erau îndureraţi şi îngrijoraţi de lipsa celor doi copii, prinşi în vârtejul demonstraţiilor. Îi credeau morţi. Am stat la ei până s-au mai domolit focurile, însă mult timp după aceea m-am gândit la cei doi copii ai familiei care m-a primit la necaz. Au trecut 10 ani de chin, pe care-l purtam în suflet, fără să spun nimănui. Mă duceam o dată pe lună la uşa blocului acelor oameni să mă interesez de copiii lor, dar nu am avut niciodată curajul să intru, să îi întreb, de frică să nu răscolesc o eventuală rană, să nu-mi dea o veste tristă. După 10 ani, într-o zi, vin la mine doi tineri căsătoriţi, care mă roagă să le fac o slujbă în casă. Era exact casa în care m-au primit cei doi părinţi la Revoluţie. Am aflat că băiatul era fiul acelora, iar femeiea era soţia lui. Sora băiatului trăia şi ea, era plecată din ţară cu o bursă. Bătrânii se mutaseră la Sinaia şi au lăsat apartamentul tinerilor. Am fost puternic marcat de această minune a Maicii Domnului“.

„Biserica are liniştea ei şi o răspândeşte şi în jur“

După ce şi-au câştigat libertatea, oamenii au venit în număr tot mai mare la biserica ascunsă de pe Calea Victoriei. O lume omogenă păşeşte zilnic în biserică, cu aplecare spre cele sfinte, caută pacea şi liniştea pe care le-o dau slujbele şi cuvântul de învăţătură săvârşite aici.

„În vacarmul acesta, am liniştea mea. Şi biserica are liniştea ei şi o răspândeşte şi în jur. Oamenii simt acest lucru. Horia Bernea venea deseori aici şi stăteam ore întregi discutând. Era un om de mare calitate, cu totul deosebit şi iubea biserica. De fiecare dată când venea, întreba: «Părinte, ce e aici, la mata? Am înnebunit până să ajung aici, dar când intru în casă şi în biserică mă liniştesc deodată şi nu-mi mai vine să mai plec de aici“, îşi aminteşte părintele Toader Crâşmariu.

Şi cu adevărat e o linişte binecuvântată la Biserica Doamnei. Credincioşii parohiei cred că totul se datorează icoanei Maicii Domnului îndurerate, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Alături de aceasta se găseşte icoana de hram, „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, care este una dintre cele mai vechi icoane, pictată în secolul al XVI-lea, un exemplar deosebit.

În fiecare zi, părintele Toader Crâşmariu este martorul minunilor din bisericuţa ocrotită de Acoperământul Maicii milostive, la al cărei altar slujeşte de mai bine de 20 de ani, aparent dintr-o întâmplare, dacă e să rememorăm momentul venirii sale aici, însă, parafrazându-l pe părintele Dumitru Galeriu, clericul este convins că: „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator.“

„Fără calea lui Dumnezeu, orice altă cale duce spre nicăieri“

Biserica Doamnei a fost ridicată în anul 1683 de Maria Doamna, soţia domnitorului Şerban Cantacuzino. Lăcaşul de închinăciune a fost înălţat ca un prinos adus lui Dumnezeu pentru victoria obţinută de Liga Sfântă în asediul Vienei, împotriva turcilor. Mai apoi a fost închinată, la 2 octombrie 1689, ca metoc Mănăstirii Cotroceni şi a funcţionat astfel până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când a fost transformată în biserică de mir.

Cutremurele din 1802, 1827, 1829, 1838 lasă urme adânci în biserică, astfel că la 1854-1856 clădirea avea numai turnul-clopotniţă.

Pictura interioară, care respectă fidel principiile iconografice ale timpului, a fost executată de zugravii Constantin şi Ioan, iar planul bisericii, în formă de dreptunghi alungit, este caracteristic paracliselor curţilor boiereşti.

Ansamblul de pictură cu care se înrudeşte cel de la Biserica Doamnei este cel al Şcolii de la Hurezi, pe care Constantin o întemeiază în 1694 sub patronajul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu.

În cadrul parohiei funcţionează, cu aprobarea Centrului Eparhial, Fundaţia „Sfântul Elefterie“, prin care se desfăşoară o serie de activităţi culturale şi sociale, toate acestea pentru „apropierea de Dumnezeu, care îţi dă adevăratul tău chip - chipul luminat de Dumnezeu. Fără acesta, fără trăirea în proximă apropiere faţă de Dumnezeu, omul pierde sensul real al vieţii şi pierde locul unde trebuie să ajungă şi unde este destinat să ajungă - lângă Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în omul căzut este doar alterat, nu se distruge niciodată. Şi el poate fi refăcut, dar tot în biserică, tot cu omul lui Dumnezeu care te călăuzeşte pe această cale ce duce la mântuire. Fără calea lui Dumnezeu, orice altă cale duce spre nicăieri“, arată convingător părintele Toader.

„Tu eşti cea în care Dumnezeu va descoperi mântuirea pe care a pregătit-o poporului Său“

Amănunte despre Intrarea Maicii Domnului în Biserică sunt consemnate în apocrifa „Evanghelia după Iacov“ sau „Protoevanghelia“, din secolul al II-lea. Astfel, la trei ani de la naşterea fetiţei, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au chemat toate rudele lor din Nazaret, au îmbrăcat-o pe fetiţă cu cele mai bune haine şi au plecat spre Templu. Cete de fecioare tinere însoţeau grupul şi cântau, ţinând lumânări aprinse în mâini. La Templu a fost întâmpinată de marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Până la intrarea în Templu se urcau 15 trepte şi, potrivit ritualului, iudeii trebuiau să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti un psalm. Fiind prea mică, părinţii au vrut s-o ajute pe Maria şi să rostească psalmii în locul ei. Fetiţa însă, prin harul divin, a urcat repede singură treptele până sus.

După ce a întâmpinat-o, binecuvântând-o prin cuvintele „Tu eşti cea care în Dumnezeu şi-a proslăvit numele său între iudei. Tu eşti cea în care Dumnezeu va descoperi mântuirea pe care a pregătit-o poporului Său“, marele preot a luat-o de mână pe pruncă şi a dus-o în cea mai sfântă încăpere a Templului, în Sfânta Sfintelor. Tradiţia spune că Fecioara Maria a rămas 12 ani la Templu, petrecându-şi timpul asemenea celorlalte fecioare; citea Scripturile, iar Îngerul Gavriil îi aducea hrană şi îi tâlcuia locurile mai greu de înţeles din Biblie, pregătind-o pentru Vestea cea Bună. Sfinţii Teofilact, Ghermano, Teodorit şi alţi Părinţi bisericeşti spun că Fecioara Maria priveghea de seara până dimineaţa în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc şi rugându-se lui Dumnezeu, în răpire şi în extazul minţii.

Deşi nu instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea. Mai există şi o mărturie privind construirea unei biserici de către împărăteasa Elena în cinstea acestui eveniment. Sfântul Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbeşte şi el despre această sărbătoare ce se ţinea la Ierusalim. În sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman şi Tarasie au rostit câte o predică în cinstea acestei sărbători. Se pare că data de 21 noiembrie reprezintă data sfinţirii unei biserici construite de Iustinian cel Mare, cu acest hram, în 543. În Apus, sărbătoarea a fost adoptată mult mai târziu de papa Grigorie al XI-lea, dar a cunoscut o mare răspândire în secolele XV-XVI, în timpul papilor Sixt al IV-lea şi Sixt al V-lea. Sărbătoarea mai este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.