Primăvara adună parcă în satul ialomițean Maia tot Bărăganul „scăpat” în mod miraculos din risipirea raiului. O stare aparte a lucrurilor poartă trecutul și prezentul spre un viitor verde crud, cu miros de clorofilă atinsă de soare, care îmbracă la acest ceas așezarea într-o ie feciorelnică. În acest paradis, ușor alterat de amprenta vremurilor neașezate încă suficient pentru a rodi mai spornic, lucrarea celor două biserici istorice din sat împacă istoria cu prezentul, dă sens nevoirii oamenilor, luminează sufletele copiilor, ca o permanentă Înviere.
Până în 2004, satul Maia aparținea de comuna Brazii. În acel an, a devenit comună de sine stătătoare, în extremitatea nordică a Câmpiei Române, la numai 30 km de Urziceni. Statut cerut, deopotrivă, de istoria lui (satul este atestat documentar din 1618, de pe vremea lui Gavrilă Movilă. Pe o suprafață de 2 ha a existat aici și o așezare geto-dacică. Și tot aici a deținut proprietăți familia Filipeștilor, cumpărate apoi de cea a Catargiilor, care avea să-l dea pe primul-ministru al Principatelor Unite sub Cuza, Barbu Catargiu, ucis mișelește în Dealul Patriarhiei, la 8 iunie 1862), dar și de renumele său legumicol, bunăstarea și credința locuitorilor săi.
Un trecut fabulos
Multe din aceste lucruri s-au încetățenit deja în conștiința locuitorilor, transformându-se într-un fel de carte de identitate cu care ei se legitimează pe unde ajung. Din toată splendoarea de altădată au mai rămas doar bisericile din Maia și Maia-Catargi, celălalt cartier al satului, și doi arbori Sofora, unici în ţară. Iar în memoria locuitorilor statornicesc amintirea vechiului drum al poştei ce lega Bucureştiul de Moldova și castelul lui Catargiu, cu cele 52 de camere, cu lampadarele lui din argint masiv, cu duşumelele în formă de tablă de şah. Aici opreau caleştile boierilor veniți să pună ţara la cale, sau să danseze la fastuoasele baluri ce se ţineau în castel până la crăpatul zorilor. Șiruri de trăsuri aduceau la petreceri doamne şi domniţe în rochii strălucitoare, care lăsau în urmă dâre de parfumuri fine franţuzeşti. Iar pe aleile fabuloasei grădini englezeşti, amenajată de arhitectul peisagist german Wilhelm Mayer în 1854, care făcuse şi Cişmigiul, seara, printre fântâni în jurul cărora călcau trufaşi păuni, se urzeau tainice afaceri politice și se puneau la cale căsătorii. O lungă alee de aproape un kilometru lega castelul de drumul principal, străjuită pe toată lungimea de arbori exotici. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul a fost transformat în Lagărul nr. 12, în care au fost cantonaţi peste 5.300 de ofiţeri ruşi, care au pus pe foc podeaua şi draperiile grele de catifea. Apoi, au fost aduşi prizonieri nemţi. Pe la Maia a trecut şi Lev Tolstoi, când Armata a 12-a rusă, trimisă în Campania de la Dunăre în 1853-1854, a ocupat Ţara Românească şi apoi Moldova. După venirea comuniştilor, castelul a fost distrus, istoria suflându-l, cum plastic se exprima un confrate, ca o păpădie, împrăştiindu-l în toată câmpia.
Proiectele primăriei
Domnul Marian Zamfir, aflat la al doilea mandat de primar, ne spune că satul are în jur de 1.640 de locuitori și că se bucură de „avalanșa de cununii civile” din ultimul timp. Nu este însă la fel de mulțumit de felul în care, de-a lungul anilor postcomuniști, s-au cheltuit uriașele sume de bani obținute din valorificarea legumelor cultivate de țărani. „Astăzi, caracteristic localității este așa-zisa «migrație» a tinerilor după locuri de muncă la București și în județul Ilfov. Multe societăți comerciale le pun la dispoziție mijloace de transport pentru a face naveta. Din păcate, nu mai suntem o comună reprezentativă pentru legumicultură. Eram din acest punct de vedere un bazin legumicol renumit în județ și în țară. Înainte de Revoluție, localitatea chiar exporta legume. În prezent, se mai produce numai 25 la sută din ceea ce se realiza cu ani în urmă. Piața de en-gros pe care am amenajat-o aici era un fel de poartă maritimă Constanța! Din păcate, banii intrați în buzunarele țăranilor au fost investiți, în mare parte, în apartamente în București, în mașini pentru copii și nepoți, motiv pentru care comuna a tot bătut pasul pe loc. Avem însă două asociații agricole mari și alte patru mai mici, care cultivă astăzi porumb, grâu, floarea-soarelui, rapiță”, ne mărturisește domnul primar.
În acest moment, în sat se derulează un important proiect social care vizează realizarea unei rețele de distribuire a apei, un contract finanțat de Ministerul Dezvoltării pentru construirea a 4 km de asfalt, în care este inclusă și strada ce duce la cimitirul satului. În comună s-au reparat școala și grădinița, pentru cei 200 de copii. „Mă bucur că am reușit să asigurăm toate utilitățile. Am construit un teren de sport sintetic, am făcut o împrejmuire nouă, care asigură securitatea copiilor, toalete moderne, încălzite pe timp de iarnă. Școala a depus recent un proiect la World Vision pentru dotarea unor cabinete de fizică, informatică și biologie. Iar cele două biserici din sat, pentru rolul important pe care îl îndeplinesc în comunitate, reprezintă o prioritate în planurile noastre investiționale”, ne mai spune primarul, care dorește să achiziționeze și un buldoexcavator, cu fonduri europene, pe care îl vor folosi pentru deszăpezire și pentru alte activități, și să reabiliteze căminul cultural.
Familia Nicolae Radu, 75 de ani, consilier al bisericii din 2001, și Elena, soția sa, de 73 de ani, este reprezentativă pentru satul Maia. Oamenii sunt născuți și crescuți aici și locuiesc împreună cu copiii, nepoții și strănepoții în localitate. Nea Nicolae este nemulțumit că tinerii pleacă la oraș, dar și de gospodărirea deficitară a localității. „S-au risipit banii! Dacă se continuă așa, se va părăgini totul!”, ne mărturisește acesta, spunând că Biserica este singura instituție care ține sus stindardul speranței.
Grijă pentru copii
Părintele paroh Silviu Ștefan, preot la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din anul 2000, care l-a înlocuit în slujire pe tatăl sfinției sale, ne-a vorbitdespre grija celor două parohii din sat de a da sens nevoirii oamenilor, luminând sufletele copiilor parohiei, ca o permanentă Înviere.
„Datorită orelor de cateheză pe care le desfășurăm săptămânal și a celorlalte activități, ne bucurăm de prezența permanentă a copiilor în biserică. Pentru ei am amenajat și un părculeț în curtea sfântului locaș în care se pot juca. Avem o bună colaborare și cu bibliotecarul satului, domnul Constantin Vlad, care pregătește programe artistice cu ei în preajma marilor sărbători sau de ziua hramului. În biserica noastră se află mormântul lui Ștefan Catargiu, tatăl lui Barbu Catargiu, primul-ministru al României din perioada lui Cuza, înmormântat în locașul de la Maia-Catargi. Am rămas să slujesc în sat, deși sunt bucureștean, deoarece oamenii de aici sunt mai atașați de Biserică și au un respect mai mare față de Dumnezeu”, ne-a mărturisit acesta.
Am străbătut ulițele satului, vizitând și cealaltă biserică din sat, unde slujește părintele Sebastian Gabriel Tudor, oprindu-ne și la Așezământul de artă și cultură religioasă Maia-Catargi, secția Muzeului Județean Ialomița, unde l-am întâlnit pe Florian Cristache, muzeograf conservator al muzeului.
„În acest spațiu există un veritabil tezaur de patrimoniu, care cuprinde mormântul lui Barbu Catargiu, obiecte religioase vechi, care au aparținut acestei importante familii boierești. Deci, muzeul nostru joacă un foarte important rol informativ, educativ, cultural, istoric și moral, atât pentru locuitorii noștri, cât și pentru cei care ne vizitează și admiră icoanele, vasele de cult donate bisericii de familia Catargiu, precum și obiectele de îmbrăcăminte ale lui Barbu Catargiu, păstrate într-o raclă, așa cum au fost ele așezate de familie în ziua crimei. Muzeul a fost înființat în 1996 și cuprinde colecția particulară a preotului paroh Alexandru Marinescu, care a slujit aici între 1937 şi 1996”, ne-a mai spus acesta.
Am părăsit satul Maia cu sentimentul că pentru câteva ceasuri am fost și noi parte a acestui Bărăgan salvat din risipirea raiului. Că am cunoscut o comunitate și preoții ei hotărâți să întregească prin slujirea lor lucrarea înaintaşilor, firesc şi demn, aşa cum impune istoria acestui loc, şi să fie întotdeauna gata să se ridice cu priceperea dăruirii lor la nivelul jertfelnic al vremurilor de încercări prin care trecem.
