Să te aşezi răspântie în timp, ca o cruce, să arzi pentru aproapele ca pentru tine însuţi, să uiţi de toate pentru a-ţi fi mai vie soarta celor din jur, să dăruieşti ca să dobândeşti mântuire şi, în cele din urmă, să te aduni cu trupul de ţărână într-o criptă sub talpa bisericii ridicate de tine pentru cei cu care împarţi bucuria. Să nu fii nici măcar român, dar să simţi româneşte adâncul iubirii de Dumnezeu, ca un simplu creştin ortodox, sunt tot atâtea motive pentru a rămâne în istorie. Este şi cazul maiorului sârb Mişa Anastasievici, care şi-a zidit veşnicia la Clejani, în Episcopia Giurgiului. De la el au rămas o minunată biserică, amintiri şi o pioasă recunoştinţă postumă.
Învolburate roiri de omăt colcăie în orizont, ca o iminentă invazie osmalâie. Iscoade reci de ninsoare învăluite în ceţuri răbufnesc dinspre apele Neajlovului, strecurându-se pe după tufele îngheţate de păducel, până pe uliţele Clejanului, printre casele mici, pipernicite, adunate zgribulit una în alta. Şi în această aşteptare, doar lătratul câinilor înfriguraţi mai zgâlţâie satul.
Cu această presimţire a iernii am ajuns la biserică, unde ne aşteptau cei doi preoţi slujitori. O poveste stranie, cu un sârb de legendă, câteva imagini văzute pe internet şi chipul de navă al unei biserici cu velele înfipte în cer au fost tot atâtea motive să luăm în piept dimineaţa şi să vedem cu ochii noştri, să cercetăm la ea acasă taina ce îmbracă acest colţ de lume creştină din Vlaşca.
Un ortodox cu suflet de sârb şi de român
Biserica din Clejani luminează de departe câmpia mohorâtă, încorsetată în aşteptarea ninsorii. Şi-n această clipă, văzând statuia maiorului Mişa Anastasievici, ctitorul sfântului lăcaş, am înţeles mecanismul subtil prin care un om poate deveni timp, în timp. Căci, cineva, poate chiar timpul însuşi, i-a lăsat pe soclu doar cifrele anului naşterii - 1803, ştergând, după cifra mileniului în care a trecut la Domnul, celelalte cifre care ar fi trebuit să ne arate data la care a făcut pasul. Aşa a rămas doar o uluitoare "curgere" continuă a omului în timp.
Mişa Anastasievici a fost un mare patriot şi filantrop, născut la 24 februarie 1803 la Poreci, în Serbia, din părinţi săraci, care a agonisit o uriaşă avere din comerţ, pentru a se retrage din această lume aproape la fel de sărac cum s-a născut. Din bogăţia lui a împărţit însă cu dărnicie deopotrivă românilor şi sârbilor. Ceva vreme a fost alături de cneazul sârb Miloş Obrenovici care, fapt unic, i-a acordat titlul de "Capetan dunarian".
Victor Brătulescu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, scria în 1925 în "Revista istorică" faptul că sârbul dispunea în 1833 de 74 de corăbii pe Dunăre, cu care transporta sare din ocnele Ţării Româneşti, arendate lui de Vodă Bibescu, pentru 2,5 milioane de lei, iniţial, apoi pentru 4 milioane de lei în anii următori.
În 1853 ajunge la Clejani, după ce cumpără moşia de la Alecu Vilara, unde îşi ridică un palat, o şcoală de meserii, prima de la noi, pentru 30-32 de bursieri anual, şi 100 de externi, pe care i-a întreţinut pe cheltuiala sa mai bine de 30 de ani.
În 1864, a ridicat pentru credincioşii satului biserica actuală, iar pe strada numită şi astăzi "Aleea", din Clejani, a construit case pentru săraci, pentru familii nou-întemeiate, cărora le dăruia boi, bani şi pământ.
A fost căsătorit cu Cristina, în cinstea căreia, în 1857, a ridicat pe Neajlov moara de apă "Fântâna rece". A avut patru fete şi un băiat. Pentru unul din ginerii săi, Garaşanin, pe care a vrut să-l pună pe tronul Serbiei, a înălţat un palat la Belgrad, cu 365 de camere, pe care l-a dăruit apoi statului sârb şi care astăzi este clădirea Universităţii din capitala Serbiei.
Palatul de la Clejani era o copie a acestuia, la scară mai mică.
Mare personalitate a vremii, Anastasievici aducea la Clejani oamenii de vază ai timpului, precum regele Carol I, pe care îl transportase clandestin cu vaporul său la Calafat, Maiorescu, Orăscu, Zalomit, Eufrosin Poteca, Tell, Simion Marcovici, Scarlat Popescu şi alţii. Printre ei, şi pe marele artist Gheorghe Tattarescu, care i-a pictat palatul şi biserica. La balurile sale veneau orchestre de la Viena, încercând să reediteze la Clejani grandoarea vieţii de la curtea imperiului austro-ungar. A împrumutat statul român cu bani, şi la o expoziţie agrară desfăşurată în epocă la Paris a reprezentat şi a câştigat locul III pentru România cu inovaţiile sale.
Marele filantrop a trecut la Domnul în 1885, în noaptea de 26 spre 27 ianuarie, într-o casă de pe strada Doamnei din Bucureşti, aşezându-se apoi cu trupul în cripta de sub biserica din Clejani.
Dincolo de legende, fabulaţii şi iluzii
Intrăm în biserică ca într-o catedrală, impresionaţi de măreţia picturii lui Tattarescu.
"Sunt preot aici din 1994. Când am venit, am găsit sfântul lăcaş într-o stare jalnică, cu urmele cutremurului din 1977 foarte vizibile. Încet-încet, cu ajutorul credincioşilor, al binefăcătorilor, am reuşit să o salvăm de la prăbuşire.
Slujind aici, simţi cum măreţia te copleşeşte. Iar citind cuvintele din Sfânta Scriptură, "râvna casei Tale mă mistuie", ele îmi îndeamnă sufletul să văd altfel lumea şi să vin să slujesc Domnului şi oamenilor pentru a pregăti şi dobândi mântuirea mea şi a credincioşilor mei", ne mărturiseşte părintele paroh Costel Ciocan. La rându-i, părintele co-slujitor Costinel Farmazon ne spune: "Trăiesc şi slujesc aici din 1995, cu un sentiment de bucurie, de măreţie şi de slavă dată lui Dumnezeu. Faptul că biserica noastră este una dintre cele mai mari din eparhie îţi dă un sentiment de bucurie şi înălţare. Ne-am dori ca ea să fie inclusă într-un circuit al pelerinajelor".
Coborâm în cripta în care se află trupul lui Anastasievici. În jurul acestui om s-au ţesut legende, lăutarii vremurilor l-au cântat şi l-au înveşnicit în balada haiducului Mihalea, care se pare că-l prădase pe filantrop, deghizat în straie de negustor. Bogăţiile lui şi trupul perfect îmbălsămat, neputrezit, au constituit motive de dispută, căutări de comori, ba chiar cereri de canonizare, slujbe de dezlegare şi au născocit imaginaţii fabuloase. Dincolo de ele rămâne adevărul simplu: a murit smerit, iubit de clejăneni, fără să aspire la mai mult decât stă în puterile omului pe pământ.
Astăzi, la Clejani, în afară de biserică, de la el se mai pot vedea doar ruinele fostei şcoli de meserii, care ar fi ars, spun unii, în timpul unei chermeze locale de pe vremea comuniştilor. Aceiaşi care i-au transformat palatul în depozite de chimicale, care i-au distrus inestimabila pictură a lui Tattarescu şi care, în cele din urmă, au băgat buldozerele în el, făcându-l pulbere.
De la Mişa Anastasievici, la Clejani au rămas în schimb un anumit spirit filantropic şi credinţă. Credinţă că omul, prin fapte şi bunătate, poate atinge fruntea mântuirii, indiferent de vremuri, indiferent de etnie. Căci aici, la Clejani, deopotrivă români şi rromi trăiesc şi se nevoiesc în cele ale lumii, în bună pace, cerând cu toţii, după exemplul marelui filantrop, iertare şi mântuire de la Dumnezeu.
