„Mama îmi spunea: Ce ţi-a trebuit ţie viaţă de mănăstire?“

Fiecare mănăstire are locul şi rostul ei, dar un lucru le uneşte pe toate. Precum oamenii, asemănători şi atât de diferiţi în acelaşi timp, sfintele lăcaşuri, de la cele aşezate pe marginile mărilor sau în câmpiile arse de soare până la cele pitite între dealuri ori ridicate pe înălţimile munţilor, în locuri de o frumuseţe rară sau pe meleaguri asprite de neajunsuri, bogate în credincioşi sau „uitate de lume“, toate sunt locuri ale adâncirii vieţii în Hristos şi, în acelaşi timp, ale slujirii pentru mântuirea aproapelui. 

Numele „Şoldana“ nu spune nimic multora dintre noi. Este o mănăstire micuţă, aşezată pe coama unui deal din apropierea haltei Şoldana, un „punct“ pe linia ferată Iaşi - Dorohoi, care şerpuieşte prin lunga vale a Jijiei.

Purtând hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, biserica Mănăstirii „Şoldana“ a fost construită în anul 1828 (după alte surse, 1850), pe temelia unei mai vechi bisericuţe ce slujea drept capelă la o curte boierească. Referiri la istoria acestei mănăstiri sunt puţine. Prima menţionare oficială datează din anul 1892, când protoiereul de atunci al Iaşiului, dimpreună cu un sobor de cinci preoţi, săvârşeşte o slujbă de sfinţire a bisericii. După al Doilea Război Mondial, sfântul lăcaş, care suferise mari stricăciuni, este reparat şi din nou sfinţit, la 26 octombrie 1948, de către vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe atunci exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. În anul 1961, schitul este închis din ordinul regimului comunist, iar puţinii vieţuitori, alungaţi. Timp de peste 20 de ani, fostul egumen, protos. Ghenadie Aivănesei, rămâne singurul care se îngrijeşte, cu puţinele posibilităţi pe care le avea, să întreţină sfântul lăcaş. 

În 1987, protosinghelul Ghenadie trece la cele veşnice, iar biserica mănăstirii este preluată în administrare, pentru puţină vreme, de părintele Aurel Lunic, paroh într-un sat aflat în apropiere, Spineni, care slujeşte aici o dată pe lună. 

În 1992, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, fostul Schit Şoldana se redeschide, cu o mică obşte de monahi trimişi de la Mănăstirea Cozancea, sub a cărei ascultare se afla ca schit. Acestea ar fi momentele consemnate oficial din istoria Mănăstirii Şoldana. Mai multe decât ceea ce povestesc documentele, nu doar din istorie, ci şi din viaţa de zi cu zi a mănăstirii sau din trăirile monahilor de aici, am aflat de la actualul stareţ, părintele protosinghel Nectarie Voroneanu. 

„În mănăstire am venit la vârsta de 19 ani. Nu ştiam că n-am să mă mai despart de acest loc“

Despre viaţa la mănăstire, mulţi dintre credincioşii sau vizitatorii care păşesc în sfintele lăcaşuri cred, probabil, că este una idilică. Le văd aşezate departe de gâlceava lumii, în liniştea frumuseţilor naturii, în vârfuri de munte sau la umbra codrilor seculari, în pace şi rugăciune. Şi privesc, poate, cu o urmă de invidie viaţa aparent tihnită a monahilor sau monahiilor care le dau, zâmbitori, binecuvântare, sau de la care caută cuvânt de învăţătură. Prea puţin sunt cunoscute însă greutăţile, nenumăratele ispite, căderile şi ridicările, lacrimile, suferinţa şi tot ceea ce presupune această viaţă, ce se desfăşoară în cu totul alt ritm decât cel al omului obişnuit.  

Lucrurile acestea sunt puţin cunoscute, mai ales pentru că sunt ascunse ochilor privitorului ocazional, asumate şi acceptate cu smerenie de cei care şi-au închinat viaţa lui Hristos.  

O împletire de smerenie, de sensibilitate şi simplitate, în sensul bun al cuvântului, am întâlnit şi la părintele stareţ al Mănăstirii Şoldana. Un om tânăr şi viguros, la cei 40 de ani pe care îi are, sub ale cărui veşminte monahale bate inima ţăranului autentic, iar în palmele puternice, bătătorite de muncă, citeşti credinţa în Dumnezeu, buna cuviinţă şi o tărie extraordinară de a înfrunta vitregiile vieţii.  

„Ce să vă povestesc eu, fraţilor? Nu mă pricep la vorbe meşteşugite, la interviuri“, ne-a întâmpinat, râzând şi cu o binecuvântare, părintele stareţ. În discuţia pe care am purtat-o apoi, ne-a povestit despre începuturile sale la Mănăstirea Şoldana, despre viaţa de atunci şi de acum, despre eforturile ce trebuie făcute, zi de zi, pentru a păstra în bună rânduială mica obşte de aici.

„În Mănăstirea Şoldana am venit în 1992, la vârsta de 19 ani. Nu ştiam atunci că n-am să mă mai despart de acest loc, pentru că eu venisem să învăţ rânduiala bisericească, pentru a deveni dascăl la mine în sat, la Zlătunoaia, judeţul Botoşani. Îmi plăceau mult cântările bisericeşti, îmi încălzeau sufletul şi, văzând părintele paroh acest lucru, m-a trimis la «specializare», cum s-ar spune astăzi, la Mănăstirea Cozancea. Acolo, părintele stareţ, după ce i-am povestit cine sunt şi ce mi-aş dori, mi-a propus să merg la Schitul Şoldana, să stau acolo o perioadă şi să învăţ rânduiala. Ţin minte că mi-a dat un bilet, să-l arăt egumenului de aici, care era părintele Valerian, şi nişte bani de drum, pentru că eu nu aveam. Când am ajuns la schit, locul era tare-tare sărac. Abia se redeschisese, după ce stătuse în paragină atâţia zeci de ani, iar părinţii de aici se chinuiau să pună lucrurile în rânduială. În loc de chilii, era un bordei acoperit cu stuf, iar biserica era foarte dărăpănată. Dar când am intrat în ea şi m-am rugat, am simţit cum o linişte îmi cuprinde sufletul şi cum grijile mi-au dispărut“, îşi aminteşte părintele Nectarie.

„Aşa a fost începutul meu aici. Greu, cu multe ispite, cu momente în care am vrut să renunţ şi să plec“

Zilele ce au urmat n-aveau să fie uşoare pentru viitorul stareţ. „Într-o zi, m-a întrebat părintele Valerian: «Frate Nectarie, ştii să găteşti?» Ştiu, i-am spus, dar mâncare aşa, mai simplă. «Foarte bine. Cât mergem noi la muncă, vezi că ai în magazie nişte cartofi şi ce-ţi mai este de trebuinţă să faci o mâncărică de cartofi», mi-a spus. După ce au plecat ei, în timp ce curăţam cartofii, m-a apucat aşa un dor de casă şi de ai mei... O vedeam pe mama, care-mi spunea: «Ce ţi-a trebuit ţie viaţa de mănăstire? De ce nu ai rămas acasă, să te însori şi să ne fii sprijin?» Doamne, aşa de tare plângeam... cred că am făcut mâncărică de cartofi cu lacrimi“, îşi aminteşte, acum zâmbind, părintele. 

„Când au venit părinţii de la munca câmpului, oricât am încercat eu să mă ascund, m-au văzut cât eram de tulburat. Le-am povestit ce simţeam şi ei s-au străduit să mă aline. Apoi am mers cu toţii la coasă şi părintele Valerian mi-a spus: «Dăm câte o brazdă fiecare. Cât dau eu, tu ai să te odihneşti, iar cât dai tu, eu am să cânt un tropar, să le înveţi şi tu şi să te aline». Aşa a fost începutul meu aici. Greu, cu multe ispite, cu momente în care am vrut să renunţ şi să plec. Dar chemarea pe care o aveam spre viaţa monahală a biruit de fiecare dată, cu ajutorul rugăciunii şi  spovedaniei. Mă bucur că s-a întâmplat aşa şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a întărit de fiecare dată“, spune părintele Nectarie. 

Muncă grea şi program aspru de rugăciune

Viaţa părintelui în mănăstire a intrat apoi pe un făgaş firesc, împărţită între muncile grele ale gospodăriei şi programul aspru de rugăciune al celor Şapte Laude. „Una fără alta nu se poate. Ziua noastră arată aşa: slujbă de la 4 dimineaţa până la ora 9, apoi ne împărţim fiecare, la câmp, la vite, la oi, în livadă, în vie sau la ce treabă este de făcut; la amiază mâncăm şi ne odihnim un pic, apoi ne întoarcem la treabă până la ora patru, când facem slujbă iar, până la şase. Apoi din nou cu treburile, până seara, când ne retragem în chilii, fiecare cu pravila lui“, explică părintele Nectarie.

Despre modul cum au reuşit să consolideze biserica şi să construiască cele trebuincioase mănăstirii, părintele stareţ spune că s-au făcut încet, cu multă răbdare şi câte un ajutor, de multe ori nesperat. „Suntem aşezaţi într-o zonă tare săracă şi nu puteam decât să facem ceea ce am învăţat şi acasă: să ne gospodărim cu ce aveam. Încetul cu încetul, ne-am pus vie, am făcut o livadă, am primit şi nişte stupi, am cumpărat câteva oi, vaci şi un cal, ne-am făcut, cum s-ar zice, o gospodărioară din care să trăim cei patru vieţuitori care suntem aici. Apoi, când cu banii pe care am reuşit să-i strângem sau pe care i-am primit ca ajutor ne-am apucat să reabilităm biserica, să ştiţi că mulţi oameni de pe aici sau din alte părţi, care aveau drag de această mănăstire, s-au strâns în jurul nostru şi ne-au ajutat din puţinul pe care îl aveau şi ei. Aşa, încetul cu încetul, am reuşit să consolidăm biserica, să o pictăm, să facem un veşmântar nou, o clopotniţă frumoasă la intrarea în mănăstire. Am refăcut chiliile, am construit un agheasmatar şi am înfrumuseţat curtea mănăstirii. Acum, cu tot cu mine, suntem aici patru vieţuitori: doi părinţi mai în vârstă, Varsanufie şi Nicodim, şi un frate, Sergiu. Asta e armata Domnului de la Şoldana!“, spune râzând părintele stareţ.

„Dacă eşti sărac, străduieşte-te măcar să fii demn şi curat“

Marţi, de marea sărbătoare a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, Mănăstirea Şoldana îşi prăznuieşte hramul şi se fac ultimele pregătiri pentru ziua în care curtea sfântului lăcaş se va umple de credincioşi. „E un moment cu care noi rar ne întâlnim“, glumeşte părintele stareţ. „Vrem să fie totul frumos şi în bună rânduială, mai ales că Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan va veni în mijlocul nostru. E cam modest aici la noi, dar ştiţi cum se spune: dacă eşti sărac, străduieşte-te măcar să fii demn şi curat“, ne spune, la finalul întâlnirii noastre, părintele Nectarie, cel sub ale cărui veşminte bate inima ţăranului autentic, iar în palmele puternice, bătătorite de muncă, citeşti credinţa în Dumnezeu, buna cuviinţă şi tăria de a înfrunta vitregiile vieţii.