Într-o poieniţă decupată din desişul codrilor Merei, în coasta Botoşanilor, departe de lume şi de grijile sale, lemnul a luat chip de biserică. Mângâiate de tihna dimprejur, spălate de ploile şi de zăpezile a trei veacuri, bârnele sale adăpostesc istoria şi sufletul unui loc fără de seamăn: Agafton.
Patruzeci şi una de trepte despart lumea nouă a Agaftonului de cea veche, zămislită din lemn. Construite din grija maicii Agafia Lemne, spre pomenirea fiului său mort în Războiul de Independenţă, scările acestea marchează hotarul dintre platoul de sus al Mănăstirii Agafton, pe care se găseşte mândra biserică de zid de la 1838, şi poieniţa de jos, croită de schimnicul Agaton, pe la 1700, unde a închegat prima aşezare călugărească. Aici, pe un versant luminat blând de razele furişe ale soarelui, tânjind după umbra groasă a codrilor de pe dealul din faţă, stă bisericuţa ridicată de bătrânul sihastru, la 1729. „Legenda spune că Agaton, călugăr la Mănăstirea Doamnei, din apropiere, era în căutare de bureţi. A poposit pe aici, căci peste tot era codru întins. Pe locul unde se află acum bisericuţa se afla un stejar bătrân. La umbra lui s-a oprit să se odihnească şi-ar fi auzit, în vis, troparul Sfinţilor Arhangheli. Aşa că a însemnat copacul şi şi-a pus în minte să ridice pe acel loc o bisericuţă pe care să o aşeze sub ocrotirea Arhanghelilor. Se spune că numai din munca lui, în câţiva ani buni, a ridicat bisericuţa“, povesteşte maica Ambrozia Hriţuc, stareţa mănăstirii, în timp ce coborâm mulţimea de trepte spre lăcaşul de lemn. Bârnele vechi se văd de departe. Bisericuţa pare îmbăiată în lumină, căci soarele de septembrie încă trimite cu dărnicie sclipiri molatice scăpătate de la hotarul cu vara.
O mică închipuire de lemn, cu turn ţanţoş, învelit în solzi de draniţă, cu straşnică zidire pe dedesubt, cu o cămăşuială de bârne mult cercate - aşa mi se înfăţişează bisericuţa Agaftonului. Trecut prin vremi, lemnul păstrează cicatrici adânci. Cu toate astea, nimic nu pare să-i tulbure trăinicia.
În jur - căsuţe deşirate de vreme, altădată locuite de măicuţe, pomi bătrâni, ce-şi dăruiesc roadele de cine ştie când, cruci ruginite, cruci de lemn, de pe care anii au şters orice nume, iar în faţă pădurea fără de capăt.
„Cam după 1700 - reia maica Ambrozia firul legendei - s-a stabilit pustnicul în poieniţa asta, cu încă vreo câţiva călugări. La început au stat în bordeie, sub pământ, până au putut ridica nişte căsuţe. Pe urmă, au făcut stupină, au plantat pomi, s-au gospodărit, înjghebând un mic schit“.
Stilul arhitectural
Bisericuţa de lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli“ de la Agafton este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, aşezate pe talpă de stejar şi pe temelie de piatră de râu. Pridvorul a fost adăugit construcţiei. Lăcaşul se distinge între bisericile de lemn ale Botoşanilor prin forma sa, dar şi prin turnul de deasupra naosului, destul de rar întâlnit în cazul unor lăcaşuri similare din această zonă. Turnul este îmbrăcat în şiţă. Acoperişul, ca şi la început, prezintă draniţă bătută „în solzi“.
Interiorul şi patrimoniul păstrat
La interior, totul este construit la scară mică. Delicateţea şi gingăşia parcă s-au născut acolo. Un pronaos mititel, despărţit de naos printr-o arcadă sprijinită pe patru stâlpi şi un altar cât o cutiuţă - atât le-a fost de ajuns sihaştrilor ce se vor fi rugat între bătrânii pereţi. Nu degeaba vreme multă lăcaşului i s-a spus „mănăstioara“.
Bârnele, altădată garnisite cu icoane vechi, prezintă astăzi o pictură realizată la 1956, de către ieromonahul Vartolomeu Dolhan, ucenicul părintelui Vartolomeu Florea de la Sihăstria.
Podoaba cea mai de preţ rămâne catapeteasma, datată la 1740. Pictura necesită intervenţii de restaurare.
În patrimoniul micii biserici s-au păstrat câteva cărţi de cult (mineie, trioade) tipărite în vremea mitropolitului Veniamin Costachi, precum şi o seamă de icoane vechi. Cele mai valoroase piese au fost luate în 1959, la desfiinţarea mănăstirii, şi duse la Mitropolia Moldovei.
Reparaţii şi restaurări
Multă vreme aflată în suferinţă, mai ales după nimicitorul decret din 1959, bisericuţa se află astăzi în plin proces de restaurare. „Draniţa era spartă, ploua înăuntru. Duşumeaua era complet degradată. La exterior, bârna era vopsită. Am zis că facem tot ce ne stă în puteri să o salvăm. Aşa că am început“, spune maica Ambrozia Hriţuc, bucuroasă că alături de maicile din mica sa obşte e pe cale să salveze bucăţica asta de istorie botoşăneană. Restaurarea, demarată deja de ceva vreme, vizează întreg monumentul. Acoperişul a fost refăcut, draniţă înnoită, talpa bisericii a fost schimbată, au fost refăcute duşumelele şi s-a realizat un dren de scurgere a apei de jur împrejurul lăcaşului. De asemenea, vopseaua de la exterior a fost decapată, lăsând bârna să respire liber din nou. S-au realizat injectări în volum, la temelie, pentru a întări structura. Ce mai rămâne de făcut nu-i nici puţin, nici prea lesne de dus la capăt. „Mai trebuie tratat lemnul pe exterior şi restaurată catapeteasma. Dacă ne ajută Dumnezeu, o să le facem şi pe astea“, spune încrezătoare maica stareţă.
„E mică, parcă te îmbie la rugăciune“
Biserica de lemn a Mănăstirii Agafton este înscrisă pe lista monumentelor istorice de interes local din judeţul Botoşani. Până la desfiinţarea mănăstirii, în 1959, în micul lăcaş al schimnicului Agaton s-a slujit continuu. Din 1996, slujbe se ţin o dată pe an, pe 8 noiembrie, la hramul bisericuţei. „Nouă tare ne place aici. E mică, parcă te îmbie la rugăciune. După ce vom termina toate lucrările poate vom face aici slujbele în timpul săptămânii, iar sus, în biserica de zid, slujba de duminică“, mărturiseşte maica Ambrozia.
Vatră mănăstirească importantă a Botoşanilor
Mănăstirea Agafton este situată în localitatea cu acelaşi nume, din comuna Curteşti, la 8 kilometri distanţă de oraşul Botoşani, pe drumul ce duce către Suceava.
Schitul lui Agaton, al cărui nume a fost „adaptat“ în graiul locului, devenind Agafton, a găzduit călugări vreme de aproape o sută de ani. După anul 1800, Agaftonul a fost transformat în mănăstire de călugăriţe. „Călugării, puţini la număr, au plecat fie la mănăstirile nemţene, fie la Sihăstria Voronei, iar aici au fost aduse maici de la schiturile din zonă (Orăşeni, Unsa, Balş)“, explică maica stareţă. Odată cu venirea maicilor, obştea s-a mărit, iar mănăstirea a devenit, treptat, una dintre cele mai cunoscute din Moldova.
Protoiereul Alexandru Simionescu din Botoşani consemna, într-o monografie de la 1864, că la Agafton erau la acea vreme peste 160 de călugăriţe. Un secol mai târziu, în 1959, anul decretului prin care se decidea desfiinţarea mănăstirii, acolo trăiau 300 de maici.
După 1991, frumoasa mănăstire botoşăneană a fost redeschisă, gata să oblojească sufletele tuturor celor ce caută un pic de linişte, de răgaz, de pace deplină.
