Mănăstirea Balaciu, corabia ancorată la cheiul Ialomiţei

Bărăganul, atât de puţin cunoscut românilor de dincolo de zidurile Bucureştiului, păstrează, în fiecare brazdă de pământ sau tăciune topit în vatră, în seara în care vara se petrece în toamnă, aceeaşi taină pe care omul de la munte o descoperă, tot în seri de trecere, lângă focul ce preface în caş laptele crescut în cazane. Din aceeaşi taină s-a ridicat spre ceruri, în inima câmpiei, la vremuri de mare încercare, o mândră mănăstire: Balaciu. Peste ea a trecut tăvălugul încercărilor, tocmai pentru a renaşte exact la vremea la care românii chiar aveau nevoie de un semn al deşteptării, cum le cerea şi noul imn.

Din punct de vedere geografic, Mănăstirea Balaciu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, se află la 88 km de Bucureşti, pe şoseaua Urziceni-Slobozia, la 38 km de Slobozia. Din punct de vedere istoric, aşezământul a fost ridicat în imediata apropiere a râului Ialomiţa, unde se află ruinele unei cetăţi a dacilor de la şes, poate Helis, poate alta, reşedinţă a celebrului rege Dromichete, învingătorul macedoneanului Lysimah, cu ceva timp înainte ca Apostolul Andrei să fi predicat Evanghelia Adevărului dacilor din această parte a lumii antice. Unii cred, după cum spun tradiţiile, că primul altar creştin ar fi fost ridicat pe temelia unui fost templu dacic. Ridicarea primei biserici pare a se fi făcut între anii 1822 şi 1825, de către Neacşu Pitişteanu şi soţia sa, Ecaterina, boieri de prin părţile Argeşului. Data exactă nu se cunoaşte cu precizie, pentru că în pisanie se menţionează numai că s-a ridicat în zilele domnitorului Grigore Ghica. În 1869, lăcaşul de cult a fost reparat de către nora acestora, Maria Piteşteanu, soţia fostului prefect de Ialomiţa, Constantin Piteşteanu.

Revărsările repetate ale Ialomiţei i-au determinat pe locuitorii locului să se mute la vreo patru kilometri spre nord, biserica rămânând singură în vatra fostului sat de pe moşia "Odăii Pitişteanului".

Mănăstirea, transformată în colectiv

În 1929, Episcopul Gherontie Nicolau, de la Constanţa, vizitând zona, a hotărât înfiinţarea oficială aici a unei mănăstiri şi a unei şcoli de cântăreţi pentru eparhie.

Mănăstirea a cunoscut o înflorire deosebită până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici venind un mare număr de călugări refugiaţi din Basarabia. În Vinerea Patimilor din anul 1961, autorităţile comuniste însă au desfiinţat mănăstirea, ultimii vieţuitori fiind siliţi să o pornească pe jos sau cu căruţele, cu puţinele bunuri salvate, spre Mănăstirea Căldăruşani.

În locul sfinţit de vrerea Domnului, comuniştii au ridicat un colectiv, transformând clădirile mănăstirii în grajduri pentru creşterea păsărilor.

Biserica a rămas părăsită în câmp, ca o corabie eşuată pe o banchiză de nisip în care creşteau buruieni, dar care păstra în cala îngropată sâmburele credinţei propovăduite de Apostolul Andrei. Încercările repetate de dărâmare definitivă nu au reuşit, aşa că, printr-o minune a lui Dumnezeu, zidurile bisericii de cărămidă, deşi grav degradate, au rezistat până după 1989.

Arhimandritul Teofil din pustia Bărăganului

După 1990, la iniţiativa mai multor credincioşi şi monahi, Mănăstirea Balaciu a renăscut. La 27 august 1991, fericitul întru adormire patriarh Teoctist îl numea ca stareţ al noului aşezământ pe ieromonahul Teofil Belea, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, devenit mai târziu arhimandrit. Ajuns în pustia Bărăganului, acesta a locuit la început într-un bordei, apoi, încet-încet, cu ajutorul Domnului, al ierarhilor locului, al fraţilor şi al credincioşilor, a început refacerea mănăstirii pierdută din uitare şi buruieni. La 29 octombrie 2007, la scurtă vreme după ce se întorsese de la spital, în urma unui grav accident, arhimandritul Teofil avea să plece la Domnul, la numai 46 de ani, lăsând în urmă o lucrarea începută cu atâta râvnă, pe care fraţii de obşte o continuă şi astăzi.

Fraţii şi nevoirile lor zilnice

Trecem pragul Mănăstirii Balaciu într-o zi toridă de vară în care nici umbra nu mai poate domoli vipia. Clădirile mănăstirii se contopesc cu liniştea amiezii şi doar mirosul proaspăt de tămâie din biserică aminteşte că aici, zilnic, se preaslăveşte numele Domnului. În curte, doi fraţi toarnă în tipare nişte dale de beton în marginea unei clădiri care, uscate, vor pava curtea aşezământului pentru a învinge noroiul dospit din ţărâna ploită. Părintele stareţ Serafim Rotaru este plecat cu treburi la Slobozia, iar ceilalţi fraţi se nevoiesc în ascultări. După ceva timp, intră pe poartă părintele Irineu Talpoş, întors de pe malul Ialomiţei, unde încărca nisip într-o remorcă pentru dalele amintite.

De la Sfinţia Sa aflăm că în această inimă de ortodoxie din Bărăgan se nevoiesc astăzi zece fraţi, cei mai mulţi veniţi din Moldova. Dar sunt şi din Maramureş, şi din Bucureşti.

Prea multe nu se pot spune despre aceşti călugări care îşi văd de-ale lor într-o lume din ce în ce mai înstrăinată, într-un loc mărginit de istorie şi rătăciri la un capăt, sărăcie şi nesiguranţă la celălalt. Doar Dumnezeu, deasupra tuturor, împarte cele ale vieţii, după măsura faptelor şi a vremurilor.

Aflăm de la părintele Irineu, un maramureşean care a dat răcoarea Rohiei pe cuptorul Bărăganului doar din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu acolo unde este mai multă nevoie de El, că mănăstirea are un atelier de icoane, vaci, oi, capre, livadă, grădină şi fâneaţă din care se autogospodăreşte. Şi, ca în orice mănăstire, la Balaciu, se săvârşesc toate slujbele cele de obşte.

Tăcerea ziditoare dintre vorbe

Părăsim mănăstirea ştiind că, dincolo de puţinătatea cuvintelor părintelui Irineu, ca în ograda oricărui ţăran din Bărăgan, cele care vorbesc sunt faptele. Şi că, în tăcerea dintre vorbe, grăieşte mai mult taina. Pe care nu trebuie să o ispiteşti, ci să o înţelegi, căci nu se cade a grăi mai mult decât îţi este permis. Iar noi, văzut-am aici la Balaciu lucruri frumoase şi ziditoare, în scurta noastră trecere pe drumul ce leagă istoria şi credinţa de zilele şi zgura trăirilor noastre cotidiene între zidurile oraşului de beton.