Nicăieri rugăciunea nu se preface în lumină cum se întâmplă atunci când este rostită pe linia orizontului unde cerul şi soarele ţâşnesc direct din albastrul Mării Negre, cum se întâmplă la Mănăstirea „Sfânta Elena de la Mare“, din comuna Tuzla, ridicată în imediata apropiere a staţiunii Costineşti, în Arhiepiscopia Tomisului. Rugându-te aici, te împlineşti şi te legitimezi, parcă mult mai concret, cu mai multă râvnă, drept locuitor şi cetăţean al veşniciei.
Pentru cei care nu au călcat încă în Dobrogea, vorbind despre pustie în apropierea staţiunilor de la mare poate părea doar o metaforă care „dă bine“. Numai că tocmai aici, în coasta lumii fără de griji, pustia nu este deşert, ci, mai înainte de toate, stare. Mai apoi se adaugă chipul stepei, peste care vânturile şi veacurile au rostogolit deopotrivă uriaşii ciulini smulşi din cenuşa secetei şi valurile de migratori care s-au năpustit prin acest coridor spre inima Europei, întregind imaginea anticei Scythii Minor. În acest spaţiu vertical, dintre cer şi mare, se trăieşte însă plenar starea de rugător, care te împlineşte şi te legitimează drept cetăţean al veşniciei. E suficient să ajungi şi să te rogi în Mănăstirea „Sfânta Elena de la Mare“ ca să-ţi identifici acest statut.
Altarul cu două porţi deschise
Înălţată în perioada postrevoluţionară în care Arhiepiscopia Tomisului şi-a făcut din sporirea şi creşterea spirituală a acestui pământ-binecuvântat de doi Apostoli ai lui Hristos, Andrei şi Filip, şi sfinţit cu sângele numeroşilor martiri ai primelor secole creştine - o preocupare de căpătâi, Mănăstirea „Sfânta Elena de la Mare“ şi-a început misia purtând spre cer nu numai numele principesei Elena, ci şi nevoia de „adâncire“ a pustiei. Adică zidirea unei trăiri în Hristos a lumii de astăzi.
Dacă peste piatra aşezată la temelia mănăstirii în 2 iunie 1929, în prezenţa principesei Elena, a marelui istoric Nicolae Iorga şi a Preasfinţitului Gherontie al Tomisului, în localitatea Domniţa Elena, astăzi 23 August, la vremea începuturilor nu s-au aşezat decât pereţii unui paraclis din lemn, iar alături chirpicii şi pietrele unei case, unei bucătării şi unui şopron pentru animale, pe malul lacului Tatlageac, năruite şi acestea în anii prigoanei comuniste, astăzi, la câţiva kilometri depărtare, lângă Costineşti, pe malul mării, luminează noua mănăstire.
Aici, la 14 mai 1996, s-a pus piatra de temelie a noului lăcaş de către vrednicul de pomenire Lucian, arhiepiscopul Tomisului. Doi ani mai târziu a fost sfinţită biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, pentru ca în 2005 Înaltpreafinţitul Teodosie să sfinţească pictura, în prezenţa ctitorilor şi stareţei Maria Vasile, care, la 1 decembrie 2005, a fost chemată la Domnul.
Astăzi, „Sfânta Elena de la Mare“ este altarul cu două porţi, spre cer şi spre mare, prin care pustia se deschide inimii, iar rugăciunea rodeşte în cer.
Nimic nu se face fără jertfă
Privită de pe şosea, nici brazda întoarsă de plugul care a răscolit pământul în această toamnă, nici marea, zid de apă ridicat aparent cu mult deasupra lumii, nici urmele omului fără de griji, sosit peste vară în staţiune să se distreze, nu anulează, ci, dimpotrivă, adâncesc tainic, taina însăşi care lucrează şi dă verticalitate speranţei omului ajuns să se roage aici.
Maica stareţă Cipriana Negoescu, care păstoreşte mica obşte de la mare, se nevoieşte la hotarul de apă din 4 martie 2006. „Suntem o mănăstire cu o poartă deschisă spre cer şi cu alta spre mare. Pentru noi, acest lucru este ca o binecuvântare care ne ajută să ne amintim tot timpul de Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne-a «pescuit» pe noi oamenii din marea rătăcirilor noastre. De aceea, ne nevoim ca în urma noastră să rămână ceva folositor. Nu uităm însă nici o clipă că fără Dumnezeu nu putem nimic. Şi pentru aceasta, Bunul ne ajută şi ne dăruieşte în fiecare zi câte o minune. Dacă suntem înarmaţi cu credinţă, cu dragoste pentru Dumnezeu, putem trece peste toate, mergând mai departe cu bucuria că facem totul pentru El, cu dragoste şi multă jertfă. Nimic nu se face fără jertfă, fără muncă. Suntem aici ca o familie şi astfel înaintăm spre mântuire. Părintele Arsenie Papacioc mi-a spus că am să fiu ajutată de Maica Domnului şi, într-adevăr, îi simt puterea în fiecare clipă. Când am hotărât să plec la mănăstire, deşi eram bine documentată, căutam totuşi să înţeleg ce este smerenia, cum să fac să fiu plăcută lui Dumnezeu şi încet-încet să-mi tai voia. Adică să fac ascultare. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că, deşi mai am multe de învăţat, primii paşi mi-au fost rânduiţi să-i fac cu dragoste şi cu râvnă. Ceea ce vreau să vă mărturisesc este faptul că simţim prezenţa martirilor, al căror sânge a sfinţit aceste pământuri. Le simţim protecţia, precum şi duhul Sfântului Apostol Andrei, a cărui călcătură a ridicat la cer aceste pământuri. Dorim ca în timp să înconjurăm mănăstirea cu un zid, pentru a ne apăra de asaltul lumii care, mai ales vara, umple staţiunea Costineşti. Dar asta nu înseamnă că vom zăvorî porţile pentru cei care vin la noi pentru hrană sufletească. Dimpotrivă, îi vom primi şi ne vom ruga împreună pentru desăvârşirea şi mântuirea sufletelor noastre“, ne-a mărturisit maica stareţă.
Luminând a vară veşnică
La momentul pelerinajului, bruma nu muşcase încă hotărât din clorofila frunzelor. De aceea, curtea, grădina de legume şi tot verdele şi culorile florilor din mănăstire luminau încă a vară.
Am părăsit sfântul lăcaş nu înainte de a ne închina la moaştele Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, şi a mai privi o dată marea şi cerul, de pe linia şoselei. Încercare inspirată, căci astfel am înţeles şi mai bine rostul rugăciunii rostite aici, care transformă pustia în lumină şi viaţă. Viaţă veşnică, întocmai cu izvorul ce se revarsă din chipul Mântuitorului Care ne priveşte dintr-o icoană de mozaic, meşteşug pe care maicile de la „Sfânta Elena de la Mare“ se străduiesc să-l dobândească pentru a lumina şi mai tare orizontul nostru lumesc, uneori aparent lipsit de griji, în realitate, din ce în ce mai rece şi împovărat de neputinţe şi rătăciri...
