Mănăstirea de sub umbra Sfintei Cruci

Mănăstirea Sfânta Cruce din Oradea este unul dintre cele mai frumoase aşezăminte monahale româneşti închinate Sfintei Cruci. Deşi nu foarte vechi, zidurile acestei mănăstiri ascund o impresionantă poveste de viaţă şi o folositoare lecţie duhovnicescă.

Am vrut ca Episcopia Oradiei să fie o ramură vie, activă şi roditoare a Bisericii noastre, care să ţină aprinsă candela românismului ortodox aici la brazda de vest a ţării". Acestea sunt cuvintele pe care un smerit ierarh orădean le rostea cu câţiva ani înainte de moarte, când încă mai nădăjduia să lase păstoriţilor săi o mănăstire închinată Sfintei Cruci. Vrednicul de pomenire episcopul Vasile Coman al Oradiei (1971-1992) s-a stins imediat ce a pus piatra de temelie dar a aprins în inima Bihorului acea candelă a credinţei strămoşeşti la care a râvnit toată viaţa. Maica stareţă Mina Bădilă ne-a mărturisit că acesta a fost dorul lui înainte de moarte; să zidească o sfântă mănăstire pe plaiurile orădene, lipsite până atunci de un aşezământ monahal, cea mai apropiată oază monahală fiind, la acea vreme, Mănăstirea Izbuc, situată la o distanţă mare şi într-o zonă greu accesibilă.

Acum, după aproape două decenii, visul vlădicii Vasile pare a se fi împlinit. Mănăstirea Sfânta Cruce, aflată la doi paşi de Oradea, se înalţă mândră către cer ca o mărturie vie şi grăitoare a spiritului ortodox românesc, într-o zonă în care îşi duc veacul oameni din felurite etnii şi religii.

Un vis îndeplinit... şi o profeţie

Maica stareţă Mina a văzut cum s-a ridicat această mănăstire, de la firul ierbii până în înaltul cerului. A muncit cot la cot cu maicile ani în şir, iar acum dacă o întrebi, îţi răspunde smerit: "Ctitori sunt Domnul şi Maica Sa, noi suntem unelte mici în mâna Lui. Măicuţele sunt cele care muncesc, mie îmi e ruşine de ele şi mă ataşez şi eu lângă ele pentru ca să nu mănânc pâinea degeaba." A intrat în mănăstire la 14 ani, imediat cum a terminat şcoala, în obştea Mănăstirii Râmeţ, urmată fiind de sora şi de fratele ei, iar după moartea tatălui, şi de mama sa. Spune că i-a plăcut viaţa mănăstirească de mică şi că îndrăgea nespus călugăriţele şi straiele călugăreşti. A cunoscut mulţi duhovnici, dar unul i-a marcat viaţa în chip deosebit. "Acolo, în munţii Sebeşului, trăia un monah pustnic, Ioan cu numele, care avea o viaţă foarte îmbunătăţită. Înainte de moarte îl îngrijeam, îi duceam mâncare acolo în pădure, iar într-o zi mi-a zis: "Nu vei mai sta mult aici şi vei pleca undeva departe... şi Dumnezeu vrea să ajungi acolo. Tare aş vrea să pot veni şi eu odată să văd ce vei realiza pentru că vei munci foarte mult şi vei ridica o biserică foarte frumoasă"", ne-a povestit maica stareţă. Ca orice monahie, cu smerenia pe care o caracterizează, nu a dat crezare unui asemenea gând, dar Domnul a făcut ca, după 24 de ani petrecuţi la Râmeţ, să fie chemată de episcopul Vasile al Oradiei, care îi era şi unchi, pentru a-l îngriji. În gura pustnicului Ioan, cuvintele acelea au părut o profeţie. Din gura episcopului, aflat pe patul de suferinţă, aceleaşi cuvinte au sunat ca un testament.

Bisericuţa călătoare, "mama celorlalte biserici"

Maica Mina a început construcţia imediat pe un loc despre care se spune că era pustiu. La început a fost doar o casă. La un an, măicuţele au primit şi o casă pentru sufletele lor; o bisericuţă din lemn tocmai din veacul al XVII-lea, închinată Sfintei Cuvioase Parascheva şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cu o istorie impresionantă. "Bisericuţa de lemn a fost adusă de la 60 km, din comuna Corbeşti. A fost dărâmată de un vânt puternic şi a stat la pământ doi ani de zile. În anul â93, am adus-o şi am plantat-o aici la noi. E o bisericuţă foarte frumoasă şi călduroasă. La început era destul de mare. Pe parcurs a devenit neîncăpătoare şi aceasta a devenit mama celorlalte care s-au făcut în jurul ei", ne-a mărturisit stavrofora Mina.

Astăzi, vechea bisericuţă călătoare priveşte la gloria bisericii din zid aflate cu câţiva paşi mai jos. Biserica mare, pusă sub ocrotirea Maicii Domnului, este un sfânt lăcaş "pe sufletul românului". Oricine o vede, din orice parte a ţării ar veni, simte ceva familiar: forma şi pictura exterioară amintesc de vechile mănăstiri moldave, iar brâul aminteşte de ctitoriile martirilor Brâncoveni. E o bijuterie românească, plină de viaţă duhovnicească. La primele ore ale dimineţii, cele 70 de măicuţe se roagă la Sfânta Liturghie, înainte de a se retrage fiecare la ascultarea ei, ca şi cum şi-ar încărca sufletul cu puteri duhovniceşti pentru ziua care urmează. Chiar şi după slujbă, rugăciunea nu încetează. În biserică, psaltirea se citeşte necontenit, iar fiecare maică îşi continuă canonul în inimă, în timp ce îşi îndeplineşte cu râvnă ascultarea la care a fost rânduită.

"Ora et labora!"

Rugăciunea şi munca sunt cele două pietre de temelie pe care a fost zidită Mănăstirea Sfânta Cruce. "Rugăciunea sufletului dă putere şi trupului, iar munca, prin caracterul ei asiduu şi obositor, spiritualizează trupul şi ajută mintea să se adune în rugăciune". Acesta este crezul maicilor, iar roadele se văd... chiar se văd. Curăţenia şi frumuseţea din mănăstire reflectă sufletul curat şi frumos. Frumuseţea sufletului se vede şi în icoanele sau în veşmintele brodate de maici în cele trei ateliere ale mănăstirii. Toate sunt ca nişte oglinzi ale vieţii duhovniceşti din Mănăstirea Sfintei Cruci. În afara ascultărilor, la ateliere, măicuţele muncesc pământul sau îngrijesc animale. Deseori terenurile pe care cultivă cele ale gurii se află la o distanţă mare de mănăstire, şi atunci, ele se trezesc cu noaptea în cap pentru a ajunge la sapă sau la cules roadele pământului.

Credincioşi şi pelerini din toată ţară vin la mănăstire tot timpul. Le plac slujbele, le place liniştea de aici. Stau ore în şir printre florile din curte şi meditează la cele duhovniceşti. Cei veniţi mai de departe sunt miluiţi la trapeza mănăstirii cu câteva bucate calde, pe care le servesc într-o linişte ca de rugăciune. Milostenia face parte din meniu. La plecare, câteva maici îndeasă discret în traista pelerinilor câteva merinde pentru drum. Acestea ar fi partea Martei; partea Mariei, însă, sunt merindele duhovniceşti care se păstrează în suflet şi care trezesc în om dorul de a reveni în acest loc pe care Dumnezeu l-a aşezat la umbra Sfintei Cruci.