Mănăstirea Radu Vodă din Capitală este un aşezământ ferit prin ziduri vechi de agitaţia oraşului, ce se vrea descoperit şi cucerit. Pentru aceasta primeşte călduros credincioşii într-o oază de verdeaţă, cu slujbe bisericeşti pline de har şi cu mărturii din pagini de istorie de mare însemnătate.
Puţini ştiu că pe acest loc s-au descoperit mărturii din Paleolitic, rămânând până în prezent cea mai veche aşezare descoperită de istorici pe teritoriul României. În biserica mănăstirii este aşezat mormântul de veci al patriarhului Justinian. Prezenţa mormântului pe care singur şi l-a pregătit l-a asigurat pe cel de-al treilea patriarh al Bisericii noastre că biserica iubită va fi păstrată în timpul regimului comunist. Un sacrificiu, acela de a nu odihni în Catedrala patriarhală, pe care mănăstirea şi credincioşii nu-l uită.
Este Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, cu o săptămână înaintea Floriilor. Pornesc de la Piaţa Unirii spre Mănăstirea Radu Vodă, mergând de-a lungul zidului acesteia. Vremea de afară parcă sărbătoreşte la rându-i momentul sfânt de astăzi, iar cântările bisericeşti mă întâmpină cu mult timp înainte de a intra pe poartă ca într-o cetate.
„Sus locuieşti şi spre cele de jos priveşti“, scrie cu litere încrustate pe troiţa din lemn de la intrarea Mănăstirii Radu Vodă. Iar istoria lăcaşului, ce datează din 1568, precum şi istoria dealului pe care este situat arată că Cel de Sus a privit nu de puţine ori spre acest aşezământ.
Mănăstirea a fost ridicată de bunicul domnitorului Radu Vodă, Alexandru al II-lea Mircea Voievod, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru bătălia câştigată împotriva lui Vintilă Vodă. Dealul fusese, însă, dinainte ales de Dumnezeu, lăcaşul construindu-se pe locul unui schit mai vechi. Radu Vodă urma să fie Catedrala mitropolitană a Bucureştiului, însă, odată cu schimbarea domnitorului, s-au schimbat şi aceste planuri.
Curtea mănăstirii, pietruită, foşneşte de lume; credincioşi, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale, ascultă fiecare în felul său slujba din biserică. Deşi plin de vegetaţie şi dinamism, aşezământul poartă în el o solemnitate istorică, ascunsă în arhitectura bisericii construite după modelul Mănăstirii Curtea de Argeş, a clădirii din stânga ei unde locuiesc călugării, în turnul vechi din dreapta, în crucile parcă semănate din grădina de alături. Iar când vine vorba de istorie, aici ai ce învăţa.
Puţini ştiu că pe acest loc s-au descoperit mărturii din Paleolitic, rămânând până în prezent cea mai veche aşezare descoperită de istorici pe teritoriul României, după cum aflăm din albumului mănăstirii, publicat anul trecut. Mai mult, obiectele găsite prin săpături atestă că dealul a fost locuit continuu şi în epocile următoare, datorită poziţiei sale strategice.
Despre cum să ne rugăm
Mă apropii de intrarea în biserică. Un rând de câţiva metri s-a format pentru închinarea la moaştele Sfântului Nectarie Taumaturgul, iubit de mulţi credincioşi şi motivul cel mai des invocat pentru alegerea acestei mănăstiri ca popas de închinare. Biserica l-a „desemnat“ pe acest sfânt ca protector din anul 2002, acesta fiind renumit pentru vindecări de cancer şi alte boli grave şi care de acum şapte ani face multe minuni şi la Radu Vodă. Nu este poate o coincidenţă că Sfântul Nectarie a întemeiat în insula Eghina (Grecia) o mănăstire cu acelaşi hram ca al mănăstirii bucureştene, „Sfânta Treime“.
Două magnolii înflorite încadrează intrarea în sfântul lăcaş, iar frumuseţea lor bucură cu siguranţă pe cei care, nemaiavând loc în biserică, au rămas afară să asculte slujba de duminică.
Predica la Evanghelia zilei este ţinută de PS Varsanufie Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Preasfinţia Sa vorbeşte despre cum să ne rugăm şi despre cum „Doamne, facă-se voia ta“ este o expresie pe care o uităm uneori, cerând în rugăciunile noastre lucruri despre care nu ştim dacă ne sunt într-adevăr bune.
Povestea mănăstirii, povestea Bucureştiului
Aspectul exterior de astăzi al bisericii datează din perioada ultimei sale restaurări. Lucrările, conduse de arhitectul Ştefan Balş, au fost realizate între 1967 şi 1974, din iniţiativa patriarhului Justinian. Pictura a fost refăcută de renumitul arhimandrit Sofian Boghiu şi de pictorul Vasile Caraman.
Întrând în biserică, admir pridvorul şi coloanele de piatră ce datează din timpul perioadei brâncoveneşti. Pietrele de mormânt din pronaos, acoperite de sticlă, aparţinând boierilor şi conducătorilor ce şi-au legat viaţa de acest loc de-a lungul vremii, constituie o altă mărturie istorică de mare valoare. De altfel, povestea acestui locaş de închinare se împleteşte strâns cu istoria Bucureştiului.
Trei distrugeri majore şi patru restaurări de anvergură
În timpul domniei lui Mihai Viteazul, „Sfânta Troiţă“ (numele vechi al aşezământului Radu Vodă) a fost un important punct strategic, fiind aşezat pe un deal şi împrejmuit de un zid gros, constituind obiectiv de luptă. Aceasta a fost cucerită de otomani şi recucerită de mai multe ori de români, căzând pradă stăpânirii celor dintâi după ocuparea Bucureştiului de către Sinan Paşa. În acea perioadă, lăcaşul a fost transformat pentru scurt timp în moschee, conform istoricului din albumul mănăstirii.
Pagina de web a Mănăstirii Radu Vodă ne oferă o relatare a lui Nicolae Bălcescu despre cele întâmplate, când otomanii s-au hotărât să se retragă din calea armatei române. Dându-şi seama că nu are şanse de izbândă, Paşa a plănuit să arunce mănăstirea în aer cu tot cu creştinii din ea, în momentul în care oastea română ar fi ajuns în interiorul acesteia. Planurile sale însă nu au avut efectele aşteptate, românii alegând un alt drum pentru a urmări oastea adversară, motiv pentru care au şi scăpat cu viaţă.
Cu toate acestea, mănăstirea a fost distrusă atunci pentru prima dată, urmând ca de-a lungul istoriei să sufere mai mult de trei distrugeri majore şi patru restaurări de anvergură.
Sacrificiul celui de-al treilea patriarh al României
În dreapta pronaosului se află mormântul ctitorului celui dintâi, „ce a fost binecinstit şi de Hristos iubit domn creştin Radu Voevod“.
În stânga naosului este aşezat mormântul de veci al patriarhului Justinian, considerat al treilea ctitor al mănăstirii, alături de Alexandru al II-lea Mircea şi de Mihnea Radu-Vodă.
Pe piatra care acoperă mormântul patriarhului este inscripţionat: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea“.
Observăm, aşadar, că Justinian Marina nu este înmormântat în Catedrala patriarhală alături de ceilalţi patru întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ci aici, la Radu Vodă. Explicaţia este simplă: mormântul pe care singur şi l-a pregătit aici i-a asigurat patriarhului faptul că biserica iubită va fi păstrată în timpul perioadei comuniste şi că nu va fi afectată în nici un fel, căci prezenţa mormântului său în acest lăcaş ar împiedica aceasta. Un sacrificiu pe care mănăstirea şi credincioşii cu siguranţă îl preţuiesc şi nu-l vor uita niciodată.
După ce a fost desfiinţat în timpul regimului comunist, aşezământul a fost redeschis cu statut de mănăstire în anul 1998.
În biserică este o atmosferă de linişte, verdele coloanelor din interior şi fâşiile pictate în spirală cu flori ies în evidenţă de la intrare şi delimitează naosul de pronaos, picturile sunt simple, iar iconostasul de origine barocă atrage zilnic zeci de vizitatori.
La sfârşitul slujbei îmi las un răgaz să admir turnul-clopotniţă al mănăstirii, ale cărui trepte merită urcate pentru admirarea oraşului de sus. Pentru că această construcţie a fost puternic avariată la cutremurul din 1802, pe pisania clopotniţei sunt mărturisite în greacă pagubele suferite şi starea sa „vrednică de plâns“, deşi astăzi este complet restaurată.
Această inscripţie marchează nu numai un cutremur, ci şi o perioadă din istoria mănăstirii care s-a numărat printre cele mai nefaste ale sale: cea fanariotă, ce s-a întins între anii 1726-1721. A fost o epocă în care lăcaşul a scos cel mai mare profit şi, din păcate, a beneficiat de foarte puţină atenţie din punctul de vedere al întreţinerii construcţiilor sale, grija administratorilor greci fiind doar cea financiară. După ce fost emisă legea secularizării averilor mănăstireşti, călugării au trimis în Grecia majoritatea bunurilor mănăstirii, care, evident, nu au mai fost niciodată recuperate.
Astăzi, în clădirea fostului seminar teologic (ce datează din 1893) vieţuiesc cei 14 călugări ai mănăstirii, păstoriţi de arhimandritul Nectarie Şofelea. Aceştia se ocupă cu multă dăruire de administrarea şi întreţinerea lăcaşului sfânt, organizând slujbele bisericeşti după toată rânduiala canonică, credincioşii putând asista şi la slujbele din fiecare noapte.
Aşadar, Radu Vodă are ceva de oferit pentru fiecare: este un lăcaş de închinăciune şi sursă de linişte pentru sufletele credincioşilor, loc de vindecare pentru bolnavi, o „insulă“ de verdeaţă, un mijloc de evadare din aglomeraţia oraşului, punct de observare a Bucureştiului de sus, o mărturie istorică incredibilă şi un monument arhitectonic.
▲
De ce vin credincioşii la „Radu Vodă“
Motivele pentru care credincioşii aleg să vină şi să se închine la acest sfânt aşezământ sunt dintre cele mai diverse. Mai multe mărturisiri semnificative spun singure povestea trebuinţelor câtorva dintre ei, trebuinţe care sunt împlinite la „Radu Vodă“:
„Întâlnim multă rugăciune, evlavie. Părinţii de aici comunică bine cu credincioşii, sunt aproape de ei; chiar dacă unul dintre ei a fost ocupat, un altul dintre ei şi-a găsit disponibilitatea de a acorda timpul necesar şi a asculta spre cele ce avem noi nevoie. Pentru linişte, pentru pace, şi întotdeauna când a fost o problemă de neînţeles am găsit răspunsul aici.“
„Pentru Sfânt… ne dă aşa o stare de bine, de mulţumire sufletească şi de linişte!“
„Merg pentru că-mi place în primul rând să admir pictura şi icoanele. Nu am o biserică preferată, colind în toată ţara şi calc în orice biserică, fiecare are un «eu» al ei, precum orice floare, chiar dacă e urâtă, pentru mine este foarte frumoasă.“
„Sfântul Nectarie e prietenul şi ajutorul meu de nădejde“
„Pe mine mă aduc aici moaştele Sfântului Nectarie, care este sfântul de suflet ce m-a ajutat foarte mult. Eu am un an şi trei luni de la un transplant de rinichi, şi minunile pe care Sfântul Nectarie le-a făcut pentru mine sunt de aşternut pe hârtie, şi minunile pe care le face în continuare. Adică, eu le trăiesc, le simt, şi le percep ca atare. Pentru mine, Sfântul Nectarie e prietenul şi ajutorul meu de nădejde, cel care se roagă pentru mine, păcătoasa. La şase luni de la transplant m-a ajutat şi mi-a împlinit cea mai mare dorinţă a mea, să ajung să mă închin la Sfântul mormânt al său din Insula Eghina.“
„Slujba se face după toată rânduiala canonică. După aceea, pentru că este aproape de centru, se ajunge uşor din orice parte a Bucureştiului, este o zonă foarte frumoasă, curtea şi împrejurimile. De obicei vin aici, nu numai acum că este o zi superbă şi sunt aceste magnolii superbe înflorite, pentru că mănăstirea şi-a creat o oarecare comunitate, vin mulţi intelectuali, mulţi creştini activi, am ajuns să ne cunoaştem între noi, am evoluat ani de zile şi s-a creat o legătură spirituală solidă şi frumoasă.“
„Aici am găsit prieteni, e şi loc de joacă pentru băiatul meu, şi loc de rugăciune, şi loc de relaxare, am găsit aici o a doua casă.“
▲
„O prea frumoasă mănăstire, aşezată pe o înălţime…“
Pagina web a mănăstirii ne oferă mărturii preţioase ale personalităţilor istorice care au descris acest lăcaş.
Nicolae Iorga este cronicarul care vorbeşte cel mai frumos şi elocvent despre Mănăstirea Radu Vodă:
„Dacă legenda, vorbind de acest păstor (Bucur), îi aşează locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind biserica lui Bucur «paraclisul de cimitir» al călugărilor Mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii.“
Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, descrie astfel Capitala: „Aşezarea Bucureştiului este bine înzestrată, dar fără altceva vrednic de luat în seamă decât o prea frumoasă mănăstire, aşezată pe o înălţime…“
Paul de Alep îi face lăcaşului o descriere mai detaliată a elementelor decorative: „E o frumoasă zidire, de un aspect prea plăcut. Biserica e mare şi spaţioasă, foarte uşoară (zveltă), mult ornamentată şi acoperită peste tot cu picturi. La partea de miazăzi, locul mormintelor Prinţilor şi bolţile lor de marmură albă sunt împodobite de văluri de stofe cu fir, sunt făcute în forma unei cule care se reazămă pe patru stâlpi de bronz. Portretele răposaţilor sunt zugrăvite pe pereţi“.
Diaconul Coresi a făcut o relatare despre reacţia ministrului Cultelor din acea vreme, când conducătorul grec al mănăstirii a vrut să instaleze o sobă în locul mormântului maiorului Costache Creţulescu. Deşi operaţia a fost împiedicată, Dumitru Papazoglu a comentat că starea mormântului era oricum în paragină. Relatarea este importantă pentru că ilustrează modul în care mănăstirea era întreţinută de călugării greci în perioada fanariotă, despre care va vorbi şi G. I. Ionnescu-Gion.
Papazoglu a făcut şi o descriere a poziţionării locului:
„E în Bucureşti un turn, acela al mănăstirii Radu Vodă, din vârful căruia se poate vedea toată capitala şi împrejurul ei cale de jumătate de poştie. La acea biserică este mormântul frumos al fondatorilor… Împrejurimile, astăzi ruinate, sunt pline de tradiţiunile cele mai importante, bătălii ce s-au petrecut acolo cu arvaţii şi turcii.“
G. I. Ionnescu-Gion povesteşte despre intenţia cu care a fost construită mănăstirea: „Radu Vodă a fost mănăstire cu noroc. Când, la 1568, Alexandru Vodă zidi Sfânta Troiţă pe colina dinspre miazăzi de curtea domnească, din jos de Bucureşti, avu gând, spune un hrisov al nepotului său Radu, s-o facă Mitropolie – gând pe care, pe o altă colină a Bucureştilor, îl izbândi şi-l realiză Constantin-Vodă Şerban, zidind Mitropolia Ungro-Vlahiei“.
De asemenea, G. I. Ionnescu-Gion relatează despre hotărârea de a lupta oficial împotriva „jafului averilor mănăstireşti, închinate la Sfetagora şi la toate patriarhiele Răsăritului“.
