Mănăstirea lui Dimitrie Cantemir de la Grumezoaia

„Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubeşti fără măsură”, spunea părintele Teofil Părăian. Fără măsură au iubit creștinii locul pe care se află Mănăstirea „Dimitrie Cantemir”, din Episcopia Hușilor, pe care și-au ridicat picior de Sfântă Masă, pentru a se lega în acest fel de pământ și de cer prin rugăciune și jertfă. În prezent, locul acesta, încărcat de istorie, de cum îl calci, ți se deschide ca „un acasă” al tău, așezat, ca un îndemn la a afla „cât de mare și frumos ești azi, dacă și cum ai știut să iubești ieri”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

O lumină galben-verzuie, cu irizații violet, îmbracă jur-împrejurul locului. De cum treci coama domoală a unui deal, vezi răsărind dintre lanuri de floarea-soarelui și porumb, atinse de aripa toamnei, zidurile mănăstirii. Așezare solitară, tăcută, aureolată de taină, ce de departe seamănă cu un coif de luptător cruciat rămas pe câmpul de luptă al unui război nevăzut, dar sigur câștigat, căci altfel crucea biruitoare nu s-ar fi ridicat pe turla bisericii.

Piciorul Sfintei Mese, din stejarul multisecular

Din hrisoave vechi, istoricii au aflat că Mănăstirea „Dimitrie Cantemir”, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, din aproapierea localității Grumezoaia, județul Vaslui, este ctitoria marelui voievod și cărturar umanist Dimitrie Cantemir. Ea a fost ridicată pe locul dăruit de Sfântul Ștefan cel Mare oșteanului său Stan Posatnicu, drept răsplată pentru faptele lui de vitejie. Memoria colectivă păstrează însă informația conform căreia însuși marele domn a ales locul bisericii, prin tragerea cu arcul în poiana unei păduri seculare. Iar săgeata s-a înfipt în trupul unui stejar multisecular, al cărui trunchi avea să devină piciorul Sfintei Mese din Altar. Picior înrădăcinat în glie, care se păstrează și astăzi. Aici, la 1692, pe locul primei biserici, Dimitrie Cantemir ridică locaș nou din lemn, închinat Maicii Domnului, pe care îl înzestrează cu icoane vechi și cu o catapeteasmă zugrăvită pe piele.

Chinovie de monahi până în 1802, apoi mănăstire de maici, lovită de holera de la 1855 și de secularizarea lui Cuza, așezământul s-a pustiit, iar sfântul locaș a devenit biserică de parohie. Războaiele mondiale și comunismul au desăvârșit ruinarea vechiului așezământ. Numai biserica s-a păstrat prin grija sătenilor din Grumezoaia. În 1996, mănăstirea a fost reînființată, iar prin osârdia și osteneala preacuviosului părinte arhimandrit Serafim Bodnar, starețul așezământului între 1997 și 2015, s-au finalizat lucrările noii mănăstiri care, în prezent, este deservită de o obște de 12 maici, iar părintele arhimandrit este duhovnicul lor.

Credința sfințitoare

Am ajuns în mănăstire în amurgul unei zile stropite de câteva picături de ploaie răzleață, fiind întâmpinați de părintele Serafim, cu care, la ceas de seară, după ce am vizitat mănăstirea, ne-am „așezat” în taina unui dialog despre istorie, slujire, frumos, bunătate, iubire și încercările prezentului.

Așa am aflat că piciorul de stejar al Sfintei Mese din biserica mică este cel original, la fel și pânza de cânepă care îmbracă Sfânta Masă. „Acest trunchi are rădăcinile în pământ. El este gravat la partea superioară, unde se află Sfânta Masă veche, la care noi nu am umblat niciodată. Prin acest trunchi de pom devenim contemporani cu Sfântul Ștefan cel Mare, cu înaintașii noștri de care ne simțim astfel legați și cu oamenii sfinți care au trăit aici secole la rând. Și cred că doar viața lor fără prihană a făcut să renască mănăstirea. Veșmintele vechi pe care le-am găsit aici, broderiile cu fir de aur și cu stema Moldovei lucrată pe ele arată că rugăciunile lor și credința familiei Cantemirilor au asigurat continuitatea acestui loc. Despre Dimitrie Cantemir se spune că ar fi fost botezat în biserica mănăstirii și că, după bătălia pierdută de la Stănilești, odoarele familiei ar fi fost aduse aici. În acest loc, noi trăim un fior sfânt, pentru că ne întâlnim atât cu trecutul, cât și cu prezentul. În timpul secetelor, credincioșii din Grumezoaia scoteau din biserica veche icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care se spune că este adusă din Sfântul Munte Athos în secolul al XVII-lea și că este pictată pe lemn de chiparos”, ne mărturi­sește părintele duhovnic.

„Lumea se mai poate vindeca”

L-am întrebat pe părintele Serafim despre boala prezentului și ne-a spus că aceasta este lipsirea de Dumnezeu. „Astăzi, din ce în ce mai mult, lipsește Dumnezeu din viața oamenilor. De aceea lumea, deși are de toate, este nefericită. Iar vindecarea ei este prin iubire și iertare. Când ne iubim unul pe altul Îl iubim pe Dumnezeu. Iubirea este esență. Cel mai frumos lucru pentru care m-am străduit până acum este acela să devin eu în primul rând un om bun. De aceea, mă întreb în fiecare zi: Astăzi sunt mai bun decât ieri? Cum pot fi un om mai bun? Am descoperit că atunci când m-am străduit să fiu un om mai bun, am avut multă bucurie și mari împliniri sufletești. Când nu mi-am pus această întrebare zi de zi și nu m-am străduit să fiu un om mai bun, am avut foarte multe eșecuri. Când mă străduiesc să fiu mult mai bun iert mai mult. Îi văd mai buni decât mine pe ceilalți. Sunt mai plin de compasiune și îi pot înțelege mai mult”, ne spune părintele arhimandrit Serafim.

Cu maica stareță Teodora Pavel am putut vorbi doar în ultima zi a șederii noastre în mănăstire. Ne-a mărturisit că obștea încearcă să ducă mai departe tradiția monahală românească, să împletească ascultarea cu rugăciunea.

„Eu cred că aici se simte cel mai mult prezența Maicii Domnului. Poate că duhul acestui loc este acest «acasă» aparte simțit de fiecare dintre cei care ajung la noi. Dumnezeu, Maica Domnului și Sfântul Dimitrie fac în așa fel, încât lucrurile aici să fie așezate și cel care vine în acest spațiu să se simtă ca acasă. Noi, maicile, pentru că ne-am închinat viața lui Hristos, de la Care ne luăm toată puterea, încercăm, și trebuie să reușim, să cultivăm virtuțile creștine, în special dragostea față de aproapele nostru, indiferent de împrejurări. Și eu cred că lumea prezentului este bolnavă de lipsirea de Dumnezeu. Poate că perioada de comunism ne-a afectat cel mai mult, pentru că cel puțin două generații au trăit fără acea legătură dintre familie și Biserică, fără să fi crescut sub tâmpla Bisericii, cum spun bătrânii. Dar lumea se mai poate vindeca, pentru că Dumnezeu ne așteaptă să-L urmăm până în ultima clipă a vieții noastre”, ne mărturisește aceasta.

Din istoria, din prezentul și din acest „acasă” al acestui loc am învățat și noi lecția cât de mare și frumos poți fi azi, „dacă și cum ai știut să iubești ieri”. Și cu acest adevăr am pornit spre orașul nostru de beton, încercând să nu ne rătăcim în boala lumii noastre, lipsindu-ne inconștienți de Dumnezeu...