Mănăstirea Piatra Tăieturii, un vârf de munte ortodox

La început a fost un schit înfiinţat de ieromonahul Iosif Achirilei. Cum însuşi ctitorul ei mărturiseşte în istoricul mănăstirii, sfinţirea a fost făcută la 8 septembrie 1933, de Naşterea Maicii Domnului, de către mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlaciuc. De câţiva ani, s-a reînfiinţat schitul din vârful muntelui Piatra Tăieturii, iar tăria credinţei se întrece aici cu tăria aerului de pe creste.

Ieromonahul Iosif Achirilei a fost omorât la 18 octombrie 1945, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în împrejurări nedesluşite. Viaţa monahală a continuat aici până la anul 1959, sub oblăduirea protosinghelilor Matei Bordoş, basarabean, între anii 1945 şi 1956, şi Doroftei Cocoş, între 1956 şi 1959. În anul 1959, mănăstirea a fost desfiinţată, prin decretul 410/1959, iar în 1962, demolată. La 1 iunie 1990, Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a dat binecuvântare de reînfiinţare şi reconstruire a schitului. Iar la 10 noiembrie 1991 a fost numit ca stareţ şi răspunzător cu rezidirea părintele Antonie Breuhescu, acum arhimandrit.

Biserica a fost zidită exact pe locul vechii biserici de schit şi încorporează mormântul primului ctitor, ieromonahul Iosif. Are acelaşi hram ca şi schitul de la început, "Naşterea Maicii Domnului". Părintele arhimandrit Antonie a zidit şi un frumos paraclis, cu hramul "Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul", o troiţă, în poarta de jos a mănăstirii, cu hramul "Sfântul Antonie cel Mare", şi a încorporat în mănăstire stânca din vârful Muntelui Piatra Tăieturii, de la care vine şi numele locului. La baza acestei stânci, care, datorită poziţiei ei dominatoare în această vale din mijlocul Călimanilor, a fost în vremea războiului cuib de mitralieră, e o peşteră, care a fost pictată şi sfinţită tot cu hramul Sfântului Antonie cel Mare.

Munţii

Vârful acesta de munte domină zona. De la Dorna Arnini până la Gura Haitii, totul se vede ca în palmă. De jur împrejur, sunt munţi impozanţi. Ghidul meu, fratele Laurenţiu, un bărbat în floarea vârstei, dar cel mai mic de la Mănăstire, mi-i arată. Acolo sunt munţii Doisprezece Apostoli, îmi zice arătându-mi peste valea în care e Neagra Şarului. Mai la nord îmi arată Munţii Rodnei. Apoi, dincolo de cei Doisprezece Apostoli, Munţii Bârgăului. Către est sunt Ceahlăul şi Rarăul. Iar zona propriu-zisă în care suntem e înglobată în Munţii Călimani. Sunt şi alte denumiri interesante de munţi: Ouşorul, Muntele Verde, dar mă pierd în localizarea lor pe harta minţii. Şi trebuie să fac aici şi o rectificare: pe hărţile de pe internet, mănăstirea e poziţionată la 20 de kilometri mai spre vest decât e de fapt. Mănăstirea nu este situată la vest de Neagra Şarului, ci la est de Panaci. Drumul pe care se urcă la mănăstire se deschide lângă biserica din Panaci.

La Şaru Dornei s-a exploatat un zăcământ de sulf. A rămas în urma acestei activităţi un munte cariat, urât şi câteva clădiri şi mai urâte, azi părăsite. Dar exploatarea de la Şaru Dornei e departe de aici, un punct cenuşiu în frumosul peisaj care se vede de la crucea ridicată în vârful stâncii pomenite. Această cruce constituie un monument al eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, înălţat pe locul acesta care a fost unul de lupte puternice.

Drumul

Nu e uşor de ajuns la Piatra Tăieturii. Dacă nu aveţi o maşină mai înăltuţă, adică cu garda de la sol mai sus, nu vă încumetaţi. Nu e nevoie de un 4x4, eu am urcat cu un Renault 11, dar nu m-aş încumeta pe acel drum iarna sau după ploaie. N-ar fi prea multe şanse să urc. În splendoarea tomnatică a acestui noiembrie, am urcat relativ uşor, dar trei sferturi de drum am folosit doar viteza întâi. Pe jos, din Panaci, se urcă în două ore. Peisajul merită efortul, iar mănăstirea îşi pregăteşte un spaţiu de cazare, cu vorbele fratelui Laurenţiu, "lumeşte vorbind, de trei margarete".

Stareţul

Stareţul, părintele arhimandrit Antonie Breuhescu, e un personaj. Solid, cu pletele în vânt, dar cu doi ochi albaştri foarte copilăroşi, a pus o rânduială desăvârşită în lucrurile mănăstirii. Asta se vede imediat: interiorul bisericii şi al stăreţiei sticlesc de curăţenie. Părintele Antonie are metania la Mănăstirea Sihăstria. Îmi vorbeşte mult şi îmi spune mai multe din ale mele: mă întreabă direct dacă sunt din Braşov, cum şi ce, şi dacă ştiu Mănăstirea Râşca, unde tocmai ce am stat o lună, apoi pe cea de la Bogdăneşti, despre care am scris de mai multe ori.

A intrat la mănăstire pe 2 februarie 1980 şi s-a călugărit la 17 ianuarie 1986, în vremea părintelui Cleopa. Ţine rânduiala din mănăstirea de metanie, iar modelul său duhovnicesc este, fireşte, părintele Cleopa.

Când slujeşte, ai senzaţia că o face anume pentru tine, ca un mijlocitor al tău personal către Dumnezeu. Din felul în care îl privesc, înţeleg că şi călugării mănăstirii simt acelaşi lucru.

"Să nu ne fie frică de nimic", îmi spune părintele stareţ, "că Domnul Hristos ne ajută". "Fără ispite şi fără încercări nu ajunge nimeni în Rai."

E o cruce să vieţuieşti într-o mănăstire în vârf de munte, în bătaia vântului şi în calea zăpezilor. Când vorbim despre crucea părintelui Loghinoaia, de la Bogdăneşti, care are un azil cu 87 de bătrâni şi nevoiaşi, ochii părintelui Antonie se înmoaie. "Mare cruce are părintele Gheorghe. Păcat că noi nu putem ţine nevoiaşi aici…" Şi înţeleg că şi-ar dori mult să poată face şi asta.

Obştea

Sunt cinci călugări la Mănăstirea Piatra Tăieturii: doi preoţi, doi călugări şi o soră care ajută. Multe le fac cu ajutorul sătenilor din Panaci. Iarna e greu aici, vântul bate cu putere, încât e greu şi să ieşi afară. Sora Ecaterina se ocupă de tot felul de treburi gospodăreşti. De sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ea, cât e de măruntă, apucă cu îndrăzneală butoiul cu apă pentru sfinţit şi se porneşte cu el către masa din centrul bisericii. Mă grăbesc să o ajut, deşi pare să fie învăţată să facă munci din acestea mai mult decât mine.

Mănăstirea are doi cai, dar alte animale nu îndrăznesc să ţină, de teama ursului. În schimb, având rânduială bună, au tot confortul civilizaţiei: apă caldă, curent electric, toalete moderne.

Întoarcerea

La plecare primesc un braţ de icoane şi multe binecuvântări, date din inimă. Părintele stareţ mă îndeamnă să mă întorc să îi mai cercetez. Sunt convins că o voi face. Nu am frâne, mi s-a rupt un şurub de la circuitul de frânare de la roata din dreapta-faţă, care se înţepenise, iar de atunci nu mai am presiune în pedală. Pe de altă parte, dacă chinui motorul, apa se încinge repede şi pot avea probleme mari. Aşa că nu îndrăznesc nici să apăs prea tare pedala de frână, nici să îmi forjez motorul poticnindu-l cu viteza întâi. Mă prăvălesc de pe munte cu viteza a doua, vânturând ultimele frunze ale toamnei şi admirând mai puţin peisajul cu care m-am delectat când am urcat. Acum sunt mai atent la următorul meu pas, la următoarea curbă în care stârnesc praful şi scrâşnesc pietrele drumului cu roţile maşinii mele, mai grăbite decât sunt eu.

Din istoricul mănăstirii

"Subsemnatul, fiind de loc natal din această comună - Panaci -, născut la anul 1904, (..) văzând frumoasele mănăstiri din Moldova şi Sfintele Slujbe ce se săvârşeau în ele (...) m-am gândit că frumos ar fi să fie şi în munţii comunelor acestora un sfânt locaş de închinăciune, ca o mulţumire înaintea Sfântului Dumnezeu, că ne-am văzut iarăşi veniţi la locurile noastre după atâtea greutăţi suferite în timpul războiului." (ieromonah Iosif Achirilei)