Mănăstirea Stânişoara, „sihăstria“ din munţii Coziei

Se pare că locurile frumoase sunt întotdeauna împodobite de către Creator cu oameni deosebiţi, aceasta fiind impresia pe care o lasă Stânişoara oricărui pelerin. Mănăstire cu o istorie de mai bine de două secole, aşezată într-un cadru natural de o frumuseţe răpitoare, Mănăstirea Stânişoara din judeţul Vâlcea impresionează de îndată ce intri pe porţile ei. Călugării de aici urmează aceeaşi rânduială de rugăciune ca la Sihăstria nemţeană şi sunt exemple vii de monahi autentici, de oameni care îşi duc viaţa în curăţie şi smerenie, împletindu-şi timpul din continuă rugăciune şi muncă.

Mănăstirea Stânişoara. Imediat ce îi auzi numele nu te gândeşti la altceva decât la un loc frumos, atât de frumos, încât toţi cei care l-au văzut s­au îndrăgostit de el şi nu l-au mai uitat, iar alţii chiar au rămas aici. Aşa a făcut şi părintele Spiridon care, atunci când a luat calea mănăstirii, a venit mai întâi pe aceste plaiuri vâlcene şi, după cum ne-a zis chiar el, "aici am rămas şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aici aş vrea să rămân până la sfârşitul vieţii". Şi părintele Atanasie, care cânta în strană când am ajuns noi acolo, ne-a spus acelaşi lucru, cu o vădită bucurie lăuntrică. Respirând aerul locului, umplându-ne privirea cu verdele pădurii la început de vară, avântându-ne ochii pe crestele îndrăzneţe ale muntelui şi simţind adierea duhului de rugăciune din acest sfânt lăcaş, nu putem decât să le dăm dreptate monahilor care ne-au întâmpinat în frumoasa Mănăstire Stânişoara, precum şi tuturor celor care au făcut la fel ca şi ei.

"Să nu uităm scopul cu care am venit în lumea aceasta: mântuirea"

Dacă mergi pe jos, e nevoie de ceva osteneală ca să ajungi la Stânişoara, dar efortul este compensat de priveliştea care te întâmpină la fiecare cotitură a drumului, ce urcă mai bine de şapte kilometri până la mănăstire: fagi falnici, ca nişte străjeri seculari ai muntelui, pereţi abrupţi de stâncă, în care timpul şi-a săpat partitura pe care o interpretează în chip magistral vântul înălţimilor în acompaniamentul cetinei de brad şi cu isonul unui pârâu repede de munte ce însoţeşte drumul până aproape de punctul final al urcuşului. Când ajungi sus, eşti deja un alt om şi eşti gata să te întâlneşti cu sfinţii care s-au gândit să îşi facă aici, la poalele masivului Cozia, spre miazăzi, un mic popas; doi dintre ei sunt rezidenţi permanenţi aici: Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ioan Botezătorul, care ocrotesc cele două lăcaşuri de închinare ale mănăstirii, "Sfântul Gheorghe", biserica mare, iar "Sfântul Ioan", cea mică, paraclisul. Ajuns aici, ai impresia că nu poţi pleca mai departe: în faţă se ridică impunător peretele de stâncă al muntelui, ca un vârf de săgeată, sau ca un semn care indică cerul, căci acolo trebuie să ducă toate gândurile şi eforturile noastre, la cer şi la mântuire, aşa după cum ne-a spus părintele stareţ Laurenţiu Popa: "Să nu uităm scopul cu care şi pentru care am venit în această lume şi să ne trasăm o cale pe care să o urmăm în împlinirea şi spre acest scop, fiecare în locul în care este, în meseria şi în starea pe care o are, fie el mirean, fie el monah. Să nu uităm scopul cu care am venit în lumea aceasta: mântuirea".

Munca aduce binecuvântare

Obştea mănăstirii nu este prea mare, după cum ne-am dat seama încă de la sosire, căci curtea părea pustie, dar faptul că totul era pus în ordine, curat şi îmbietor arăta că acolo sunt oameni vrednici şi râvnitori. Părinţii se aflau pe la ascultările lor, pentru că este nevoie de multă osteneală pentru întreţinerea mănăstirii. "La noi în obşte, ne-a zis părintele stareţ, nu sunt mulţi călugări; dacă ar fi numai mănăstirea şi nu am avea pământ de lucrat, am fi destui. Suntem vreo 13, preoţi, monahi şi rasofori, fraţi nu avem deocamdată deloc. Ascultările noastre de bază sunt legate de munca câmpului, căci trebuie să ne obţinem hrana din sudoarea frunţii, cu osteneală. Pe primul plan punem însă biserica. Rânduiala slujbelor este ca la Sihăstria; facem Liturghia de patru ori pe săptămână, adică marţi, joi, sâmbătă şi duminică, şi asta pentru că avem doar doi preoţi.

Toate lucrurile ce ţin de gospodărie le facem noi singuri, căci am încercat la început să aducem şi maici, şi femei mai în vârstă să ne ajute, dar acest loc nu acceptă femei. Şi asta poate şi din cauza faptului că până în anul 1936 acest loc a fost legat, la fel ca Frăsineiul, şi aici nu aveau voie să intre femei. După acest an s-au făcut nişte dezlegări, căci trebuie să recunoaştem că femeia este cea dintâi care vine la biserică; se începuse construirea paraclisului, şi nu aveau bani să îl termine, şi atunci părinţii de aici au fost nevoiţi să facă nişte dezlegări, ca să vină şi femeile la Stânişoara. Acum, noi îi primim pe toţi care vin la noi, le dăm cazare câte o noapte, două, duminica sau în ajunurile praznicelor împărăteşti, le dăruim câte ceva din puţinul nostru, dar şi sfat, şi cuvânt de folos, apoi fiecare se duce în calea lui."

La Stânişoara nu se mănâncă carne, se posteşte lunea, miercurea şi vinerea, când călugării mănâncă o singură dată pe zi, iar în restul săptămânii iau masa de două ori pe zi. Programul de rugăciune cuprinde trei slujbe zilnice, din care una este la miezul nopţii. Ospitalitatea cu care eşti primit în mănăstire te face să te simţi între fraţi, a căror singură grijă este să te ajute să păşeşti sau să înaintezi pe scara virtuţilor creştine.

Am înţeles la Stânişoara că munca aduce binecuvântare, iar binecuvântarea aduce linişte, pace şi împăcare, lucru care se citeşte pe chipul tuturor celor pe care i-am văzut acolo, însă drumul de parcurs până la ajungerea acestui adevăr este anevoios. De aceea, am încercat să înţelegem de la monahii de aici care este puterea ce le întăreşte voinţa să urmeze acest itinerar ce duce prin osteneală la linişte şi pace, stând de vorbă cu cel care conduce acest sfânt lăcaş de închinare.

"Dacă vrei să fii monah, nu este greu la Stânişoara, spune părintele stareţ. Dacă nu ştii pentru ce ai plecat la mănăstire, e greu la Stânişoara. Deci, dacă ai un rost şi un scop, şi ai venit în mănăstire ca să te mântuieşti, nu este greu, dar dacă nu ai venit cu scopul de a te mântui, e greu. Şi dacă vrei să te mântuieşti, trebuie să urmezi sfatul Mântuitorului: "Leapădă-te de tine şi urmează-Mi Mie". Dacă nu te lepezi de toate, nu poţi să stai. La Stânişoara nu e greu, dacă ai scopul să te mântuieşti, deşi trebuie să recunoaştem că viaţa este mai austeră decât în altă parte."

Duhul Sihăstriei nemţene pe plaiuri vâlcene

Dacă din punct de vedere istoric Stânişoara este legată de Cozia, ca un fel de mlădiţă odrăslită din trunchiul acesteia acum ceva mai bine de trei veacuri, din punctul de vedere al rânduielilor, dar şi al duhului care animă acum viaţa ei, ea este tributară vestitei mănăstiri din Moldova ştefaniană, Sihăstria, dar şi marii personalităţi a celui care a fost părintele Cleopa. Şi cel care a venit cu acest aport de duhovnicie din partea răsăriteană a Carpaţilor a fost actualul părinte stareţ. Născut în părţile Bacăului, viaţa părintelui Laurenţiu Popa a cunoscut ca popasuri mai importante cetatea estudiantină a Iaşului, Sihăstria şi apoi Stânişoara, precum şi unele dintre cele mai mari personalităţi duhovniceşti pe care le-a avut secolul trecut, şi el a avut amabilitatea să ne împărtăşească şi nouă câteva din "impresiile sale de călătorie".

L-am întrebat pe părintele stareţ Laurenţiu despre primii paşi făcuţi în monahism. Ne-a vorbit cu multă discreţie: "Gândul de a intra la mănăstire a fost numai de la Dumnezeu. Eram student la Facultatea de Chimie, la Iaşi, dar nu eram mulţumit de viaţa mea, nu aveam o pace şi o linişte sufletească; dacă până atunci făceam totul cu interes şi pasiune, acum nu mai găseam nici o mulţumire în ceea ce făceam, nu-mi găseam un scop, un rost al vieţii. Aşa că am început să mă duc la catedrală, la "Cuvioasa Parascheva", şi asta cam pe la sfârşitul anului 1975, începutul anului 1976.

Credeam, dar nu mă duceam la biserică: mai ales în condiţiile date şi cu educaţia pe care am primit-o noi, era destul de greu să te apropii de biserică. La catedrală m-am dus de curiozitate, şi cam cu frică, din cauza restricţiilor care existau pe atunci. Chiar m-am uitat atent, să văd dacă nu mă urmăreşte cineva când mă închin la icoane. În urma acestei experienţe, m-am simţit bine, am avut un sentiment de mulţumire interioară şi mi-am pus în gând să mai vin la catedrală şi în următoarea duminică".

"Du-te şi tu şi te închină, şi dă-ţi cu mâna pe la frunte ca să îţi vină mintea la cap!"

Catedrala mitropolitană din Iaşi a fost pentru cel care avea să devină stareţul frumoasei mănăstiri de la poalele munţilor Coziei şi locul unei întâlniri inedite, cea cu Cuvioasa Parascheva. "Dacă în prima duminică am stat în pridvor, în cea de-a doua m-am dus mai în faţă, lângă moaştele Sfintei Parascheva. Am văzut racla cu moaşte, dar am crezut că este un sicriu cu un mort în el şi la care vin rudele să îşi ia rămas-bun. În a treia duminică, m­am dus tot lângă racla Sfintei şi văzând că era în acelaşi loc, mi s-a părut foarte ciudat, aşa că am întrebat pe un om de ce mai stă acolo mortul acela, căci îl văzusem şi duminica trecută. Cel pe care îl întrebasem a făcut nişte ochi mari şi mi-a zis: "Acestea sunt moaştele Sfintei Parascheva. Du-te şi tu şi te închină, şi dă-ţi cu mâna pe la frunte ca să îţi vină mintea la cap!" M-am dus şi m-am închinat, şi de atunci am început să am mai multă dragoste către biserică, şi să merg la slujbă în fiecare duminică, apoi chiar şi seara, la Vecernie, atunci când nu aveam cursuri."

Cu timpul, studentul de pe atunci a ajuns la concluzia că nu mai are rost să continue Chimia, gândindu-se serios să dea la Teologie. A fost sfătuit de cineva să vorbească cu părintele Cleopa de la Sihăstria, de care nu mai auzise. Părintele l-a încurajat să dea la facultate, însă el s-a hotărât să se călugărească. A fost primit ca frate la Sihăstria în 1977; trei ani mai târziu a fost călugărit, naş de călugărie fiindu-i părintele Cleopa, iar în anul 1981 a fost făcut diacon, apoi preot, fiind hirotonit de vrednicul de pomenire Teoctist, patriarhul României, pe atunci mitropolit al Moldovei, care a insistat să urmeze şi Teologia, la Sibiu. În anul 1982, a fost trimis ca un fel de egumen la Sihla, în locul altui părinte, unde a rămas din 1982 până în 1987.

La Sihla l-a cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a stat acolo cam vreo doi ani. Vorbindu-ne despre acest mare duhovnic, ca şi despre ceilalţi oameni ai rugăciunii pe care i-a cunoscut în viaţa sa, părintele stareţ ne-a spus că aceştia erau nişte oameni sfinţi. "Citiţi Patericul şi Vieţile Sfinţilor. Aşa erau şi aceşti părinţi. Au fost mulţi monahi în Sihăstria care nu sunt cunoscuţi, dar care erau sfinţi: părintele Ambrozie Dogaru, părintele Nicodim Costache. Unii ca aceştia rosteau Rugăciunea lui Iisus tot timpul, şi erau plini de dragoste faţă de toţi oamenii. Când noi, fraţii care ne luptam cu ispitele de tot felul, ne apropiam de ei, ne umpleam de îndată de o linişte interioară. Prezenţa lor te întorcea imediat la Dumnezeu, chiar dacă erai cu ispite, căci erau nişte oameni deosebiţi."

"De fiecare dată când se spovedea, plângea"

"Mai ales părintele Paisie era cu totul deosebit. Când eram cu el la Sihla, eu mă spovedeam la el; dar şi el avea obiceiul de a se spovedi o dată pe săptămână şi, nefiind posibilităţi să vină de fiecare dată părintele Cleopa de la Sihăstria, se spovedea şi la mine, care nu aveam decât vreo 29 de ani, iar el 86-87 de ani. De fiecare dată când se spovedea, plângea; îşi spunea toate păcatele exact aşa cum le-a făcut, şi nu se uita că eu pe lângă el sunt doar un copil. Aşa era, era un om sfânt, un om plin de Duhul Sfânt. Când vorbea cu tine, sau te binecuvânta, te transformai, deveneai un cu totul alt om. Părintele Cleopa avea însă o altă fire, era un om de altă factură, fiind oarecum un cărturar; părintele Paisie lucra mai mult cu sufletele, iar părintele Cleopa lucra şi prin cunoştinţele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dar tot duhovnicesc era. Eu personal îl am pe părintele Cleopa ca o călăuză şi exemplu permanent. Or mai fi şi alţi mari părinţi, dar pentru mine direcţia şi indicatorul care duce în împărăţia lui Dumnezeu este părintele Cleopa. De aceea am încercat ca tot ceea ce am învăţat de la el să punem şi în practică aici, la noi".

"Numai viaţa lor sfântă reflecta duhovnicia care era în ei"

Părintele Laurenţiu a mai evidenţiat extraordinara smerenie şi discreţie pe care le aveau părinţii înduhovniciţi din mănăstirile noastre, care, chiar dacă erau nişte văzători cu duhul, nu au vorbit nimănui despre aceste daruri primite de la Dumnezeu. "Au fost nişte oameni care, chiar dacă au avut nişte harisme de acest gen, n-au spus niciodată şi nimănui despre ele; le-au ştiut ei, şi îţi dădeau sfatul care îţi trebuie, fără însă a arăta şi a trâmbiţa înaintea lor că ei au cutare sau cutare, dar de la Dumnezeu. Nu făceau niciodată preziceri, exorcisme sau minuni, nici părintele Cleopa, nici părintele Paisie. Ei au încercat să arate ca nişte oameni simpli. Numai viaţa lor sfântă reflecta duhovnicia care era în ei. Nu făceau nimic care să iasă din comun; metoda lor de a-i ajuta pe oameni era de a-i îndemna să se roage, să scrie un pomelnic, să citească un paraclis ori un acatist, Psaltirea, să postească, şi Dumnezeu lucra. Pe ei nu îi caracteriza arătarea darurilor lor; dar sfaturile pe care le dădeau erau asemenea cu cele ale părinţilor pustiei, ale părinţilor filocalici; diferenţa era numai că noi ne aflam mai aproape de ei, îi vedeam zi de zi.

Poate că se şi făceau minuni la Sihăstria. S-au vindecat acolo mulţi oameni bolnavi, prin rugăciunile unor părinţi de acolo, care erau cu adevărat duhovniceşti, exorcişti sau tămăduitori. Mi­aduc aminte în acest sens de părintele Calinic Lupu: la el veneau oameni din toată ţara, şi chiar din toată lumea, cărora el le citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi se făceau sănătoşi, dar a avut şi unele încercări din cauza aceasta. Pe atunci eu eram paraclisier, iar părintele Cleopa slujea, şi din când în când îmi mai spunea câte ceva. "Mă, mi-a zis odată, în viaţa ta poate ai să ajungi preot, ai să ajungi duhovnic, ai să ajungi poate ceva mare, dar niciodată să nu faci minuni, ci să faci minuni numai cu tine, să te mântuieşti pe tine, să te rogi pentru iertarea păcatelor tale mai întâi." Ei bine, acest sfat este unul dintre acelea pe care le-am urmat până acum - şi de asta noi aici la mănăstire nici nu prea facem Sfântul Maslu. Cine vrea să se facă bine vine la Sfânta Liturghie, la Acatist, îi pomenim, ne rugăm pentru ei, le mai spunem câte un cuvânt de folos, şi cam atât."

Părintele Laurenţiu a venit la Stânişoara în vara anului 1987, chemat fiind de către Preasfinţitul Calinic. Când a ajuns, aici era o situaţie grea. Era un singur bătrân, care din cauza conjuncturii îşi cam pierduse rânduiala călugărească. Aici era, de fapt, un fel de complex turistic: curtea era plină de oameni, dar nimeni nu intra în biserică, făcea slujba în biserică doar cu trei-patru credincioşi. Nu a avut nimic aici, decât o sumă de bani rămasă de la părintele care fusese înaintea lui, cu care a achiziţionat un tractor, în rest nu a avut măcar un cui de bătut în gard. Dar, cu timpul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să pună rânduială: nu a mai primit turişti să doarmă în mănăstire; credincioşii au auzit că se face slujbă şi au început să vină mai mulţi. Aşa au pornit la drum: cu răbdare şi cu ajutor de la Dumnezeu. "Acum, mulţumim lui Dumnezeu, toate sunt bune, poate chiar prea bune...", încheie părintele stareţ cu bucurie în glas.