În centrul Capitalei, într-o zonă cunoscută în vechime pentru intensa ei viaţă economică, cândva populată de mulţi meşteşugari pricepuţi, se află mănăstirea Stavropoleos. Zidită în timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, în 1724, de arhimandritul grec Ioanichie Stavropoleanul, biserica este, astăzi, un important reper duhovnicesc şi cultural al Bucureştiului.
Zilnic, se adună la slujbele săvârşite aici sute de tineri, oameni de cultură şi vizitatori din ţară şi din străinătate, dornici să se închine în biserica despre care au auzit că îmbină, într-o discreţie specifică Ortodoxiei, cultul şi cultura, tradiţia şi înnoirea.
Într-o dimineaţă aglomerată, ne-am strecurat prin furnicarul din Bucureşti, pe străzile înguste din centrul istoric al cetăţii şi, la doar câteva minute de cafenelele din strada Lipscani, am ajuns la mănăstirea Stavropoleos. Ne-am întâlnit cu maica Mihaela, stareţa aşezământului, şi cu părintele Iustin Marchiş, duhovnicul obştii, care ne-au dat binecuvântarea de a intra şi a afla istoria Mănăstirii Stavropoleos.
Am intrat în curtea îngrijită, ordonată cu bun gust, ne-am închinat, iar când am ieşit din biserică, ne-a întâmpinat maica Atanasia, care ne-a purtat prin tot aşezământul care găzduieşte icoane vechi, cărţi, obiecte de artă, povestindu-ne despre istoria lăcaşului şi despre viaţa comunităţii.
La început, biserică de han
„Pentru acestea şi smerenia mea, din fragedă tinereţe am ales viaţa monahală şi m-am închinat Domnului, lăsând la o parte ale lumii valuri, la cinstita şi sfânta mănăstire din Eparhia Pogonianei, slăvită cu hramul preamăriţilor voevozi Mihail şi Gavriil, numită Gura, lângă comuna Ostaniţa, patria mea, zidită pe o stâncă mare“, mărturiseşte în testamentul său monahul Ioanichie, cel de al cărui nume se leagă foarte strâns existenţa Bisericii Stavropoleos.
Maica Atanasia ne-a povestit că, după venirea sa „din Epir, din Grecia, călugărul Ioanichie ridică în zona centrală a Bucureştiului, un han, iar ulterior, la 1724, ridică biserica. O închină Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Ridică biserica iniţial ca biserică de han, iar apoi, funcţionează ca mănăstire. Din documente, din catagrafii, din tot ce am adunat de la arhive este mereu amintit faptul că aici era o mănăstire de monahi“.
Monahul epirot şi-a îndreptat paşii spre Rusia ortodoxă a ţarului Petru cel Mare, de unde s-a întors în Ţara Românească cu o însemnată sumă de bani, rămânând încă de pe la 1700 în Bucureşti, la Mănăstirea Grecilor, legată de Eparhia Pogonianei. Aici, avea să ajungă egumen străduindu-se să sprijine ctitoria de metanie. Astfel, la 6 aprilie 1722, a început să zidească în spiritul veacului, un han, care să aducă venituri. La 1 iunie 1724, hanul era deja ridicat, aşa cum pomeneşte şi testamentul lui Ioanichie; în acelaşi an, lucrările de zidire a bisericii se încheiau la 30 octombrie, după cum se arată în pisania dăltuită în piatră, pe două coloane, în limbile greacă şi română, cu caractere chirilice, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil. Textul mai aducea precizarea că biserica fusese ridicată „cu toată cheltuiala“ arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa.
Maria, fata logofătului Radu Greceanu, dăruieşte mănăstirii locul de care avea nevoie pentru a ridica o clopotniţă şi o pivniţă, iar la 7 martie 1726, din porunca patriarhului ecumenic Ieremia şi cu încuviinţarea voievodului Nicolae Mavrocordat, Ioanichie este ridicat la rangul de Mitropolit al Stavropolei.
Mai târziu, în 1729, Ioanichie dobândeşte de la serdarul Grigoraşcu Greceanu, în schimbul unui alt loc, o porţiune de un stânjen şi o palmă în lăţime şi două palme în lungime, ca să mărească altarul bisericii.
La intrarea în biserică, tabloul votiv din pronaosul bisericii, Chir Ioanichie al Stavropolei ţine macheta bisericii împreună cu voievodul Nicolae Mavrocordat, cum se vede pe peretele de vest, primul în stânga, iar celălalt în dreapta. Lângă ctitor, apar fraţii lui, fiii lui Eustatie Pogonis din satul Ostaniţa, adică: Panait şi Nicolae, inscripţia menţionând şi pe soţia acestuia din urmă. În spaţiul ocupat de familia principelui amintit mai sus se succed, către latura de sud, doamna Smaragda, soţia sa şi copiii: Maria domniţa, apoi Constantin voievod, Iancul voievod, domniţa Sultăniţa, Alexandru voievod şi Smărăndiţa.
Ioanichie a trecut la cele veşnice la vârsta de 61 de ani, iar în perioada următoare, biserica a intrat într-o perioadă de declin, egumenii care au urmat nereuşind s-o păstreze la strălucirea pe care i-o dăduse ctitorul. „În perioada care a urmat, viaţa liturgică se restrânge şi, la un moment dat, biserica chiar este închisă. Aşezământul cunoaşte o stare progresivă de degradare. Biserica nu mai era îngrijită. În 1890, avem ultima mărturie despre un monah la Stavropoleos“, povesteşte maica Atanasia.
Redată din nou Liturghiei
Din documente, am aflat că Statul a dorit să ia măsuri pentru restaurarea bisericii şi s-a adresat arhitectului Ion Mincu, care, după trei ani de prospecţii, a afirmat că resturarea ei este imposibilă, datorită greşelilor de construcţie. Totuşi, în august 1904, arhitectul Ion Mincu începe lucrările de restaurare, iar după numai patru ani, prezintă autorităţilor planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han şi care va servi drept muzeu. Restaurearea picturii a fost încredinţată pictorului V. Damian.
După arhitectul Mincu, lucrările au fost continuate de elevul său, arhietectul Al. Zagorit, lucrările fiind întrerupte în timpul războiului.
Între anii 1904-1940, biserica a rămas doar monument istoric, iar în incintă s-au depozitat elemente de arhitectură şi pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Bucureştiului, iar Comisia Monumentelor Istorice a deschis aici un atelier pentru restaurarea obiectelor bisericeşti.
Biserica va fi redeschisă prin grija părintelui Dumitru Iliescu Palanca şi a epitropului Octavian Dobrin, funcţionând ca biserică de parohie, dar după întemniţarea acestuia, în anul 1948, au urmat la altarul bisericii Stavropoleos preoţii Ioan Lăncrăjan, Stelian Popescu, Paul Mărăcine, Constantin Dăscălescu şi Toader Crâşmariu.
„Părintele Iustin Marchiş a reînviat viaţa liturgică şi culturală“
O nouă etapă importantă în viaţa aşezământului începe odată cu venirea părintelui Iustin Marchiş, ca preot slujitor al acestei biserici, în anul 1991. În tot acest timp, comunitatea din jurul bisericii s-a mărit, din ea făcând parte numeroşi tineri, teologi, artişti, oameni de cultură. Sub îndrumarea duhovnicească a noului slujitor la Stavropoleos, membrii comunităţii au început să aibă diferite activităţi de întreţinere şi conservare a valorilor adunate în timp în cadrul aşezământului, precum şi activităţi sociale sau culturale.
„Părintele Iustin Marchiş, fost stareţ la Cheia, reînvie viaţa liturgică, culturală, comunitară. În jurul sfinţiei sale se adună mulţi oameni care îl ştiau de la Cheia, de la Cozia, oameni de cultură, de artă, care redau din nou vieţii de aici ceea ce putem spune că a fost ca o constantă a aşezământului, încă de la redeschiderea bisericii. O preocupare atât pentru dimensiunea liturgică, dar şi pentru cea culturală. Aceasta este o trăsătură care particularizează locul. Îmbinarea între liturgic şi cultural“, ne-a povestit cu amabilitate maica Atanasia.
Biserica Stavropoleos adună astăzi foarte mulţi oameni cunoscuţi din lumea culturii şi a artei, care participă la slujbe şi la viaţa bisericească de aici. Unul dintre ei este domnul arhitect Aurelian Trişcu, care este foarte încântat de atmosfera duhovnicească şi culturală, pe care o inspiră lăcaşul. „Aici, la Stavropoleos, este o comunitate strânsă, de oameni înţelegători şi de calitate. Legătură dintre cultural şi spiritual a avut ca liant, în primul rând, Liturghia. Toată această mişcare cultural-duhovnicească s-a format, astfel, prin Biserică şi în sânul Bisericii. Asta mi se pare extraordinar“, a subliniat domnul arhitect.
Odată cu venirea părintelui Iustin Marchiş, a început şi renovarea lăcaşului de cult, atât la interior, cât şi la exterior. Pentru acest lucru, părintele Iustin a ştiut să găsească specialiştii cei mai potriviţi. A ştiut să valorifice spre binele bisericii darurile fiecărui membru din comunitate. Astfel, restaurarea picturii a fost realizată de către domnul profesor Dan Mohanu, care ne-a mărturisit că restaurarea Bisericii Stavropoleos a fost o experienţă unică, în primul rând pentru frumuseţea şi valoarea locului, apoi pentru dificultatea muncii în sine, pentru că pictura a prezentat degradări foarte ample şi au existat probleme serioase din punct de vedere tehnic. „Experienţa întâlnirii cu locul, cu părintele Iustin şi cu comunitatea a fost extraordinară. Odată cu restaurarea, s-a dezvoltat şi comunitatea din jurul bisericii, astfel încât, pentru mine, Stavropoleos a devenit o prezenţă firească fără început şi fără sfârşit. E un loc care reprezintă familia mea“, ne-a declarat restauratorul Dan Mohanu.
„Dimensiunea frumosului liturgic“
Păşim împreună cu maica Atanasia, într-o sală care la prima vedere ne lasă impresia unui mic paraclis, aşezat în aceeaşi simplitate şi eleganţă, care caracterizează întreg locul. Aflăm repede de la maica Atanasia că vizităm de fapt colecţia de obiecte de artă bisericească a mănăstirii.
Aruncăm mai întâi o privire discretă, după care maica ne invită să le privim cu atenţie pe fiecare. Sunt piese de artă decorativă şi fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist, icoane dăruite de ctitori, icoane împărăteşti, icoane praznicare şi icoane de procesiune. Colecţia conţine şi un fragment de tâmplă de la o biserică de lemn din sudul Transilvaniei şi un jilţ arhieresc al boierilor Mavrocordaţi. Unele primite, altele achiziţionate refac împreună un valoros tezaur şi redau atmosfera plină de linişte a unui spaţiu eclezial.
„Scopul acestei colecţii este acela de a păstra memoria trecutului, dar dorim în acelaşi timp să redăm această dimensiune a frumosului liturgic. Pentru a valorifica aceste lucruri a fost nevoie şi de un loc special amenajat. Lucrurile de aici sunt încă vii, utile, cum ar fi, de exemplu, manuscrisele vechi de muzică psaltică. Tinerii psalţi, care compun o melodie nouă, vin, consultă aceste manuscrise, se inspiră, fac analogii. Locul acesta oferă străinilor vizitatori o imagine vie despre ce înseamnă arta bisericească a veacului al XVIII-lea“, ne-a explicat maica Atanasia, muzeograful mănăstirii.
▲
Grupul psaltic
La Stavropoleos se cântă muzică de tradiţie bizantină. Istoria grupului psaltic „Stavropoleos“ începe în anul 1992. În strană, se aflau pe atunci doi tineri teologi, Gabriel Oprea şi Marian Fârtat, astăzi unul, diacon, al doilea, preot. Alături de ei, pictorul Paul Gherasim. Treptat, numărul cântăreţilor s-a mărit, strana devenind neîncăpătoare. La fel cum devenise şi biserica.
În 1994, s-a înfiinţat Grupul psaltic „Stavropoleos“, care face neîncetat cunoscută, în ţară şi în străinătate, cântările slujbelor ortodoxe. Au susţinut concerte în Austria şi în Cipru, la Congresul Internaţional de Muzicologie de la Timişoara şi la Festivalul de Muzică Sacră de la Czestochowa (Polonia), în Franţa, Italia, America, dar şi la televiziuni, la Sala radio.
„Cântăm şi din tipăriturile vechi, şi din cele noi, pentru a păstra tradiţia bisericească autentică. Avem printre noi un tânăr care compune foarte bine în stilul secolelor XVIII-XIX. Vin, de asemenea, foarte mulţi tineri care vor să înveţe şi cred că cel mai bine învaţă prin cântarea la strană, prin practica liturgică“, ne-a declarat arhid. lect. dr. Gabriel Oprea, conducătorul grupului.
▲
„Mai întâi, s-a creat obştea şi apoi s-a reînfiinţat mănăstirea“
La slujba Vecerniei săvârşită marţi seara, 27 mai, la Biserica Stavropoleos, proaspăt reînfiinţată anul acesta, ca mănăstire, a avut loc tunderea în monahism a celor patru monahii.
„Noi am venit pe rând aici. Când ne-am adunat noi în jurul bisericii, ca fiice duhovniceşti ale părintelui Iustin, nu ştiam dacă va fi sau nu mănăstire. Am întemeiat această obşte şi am trăit ani de zile ca într-o mănăstire, ţinând slujbele şi rânduielile monahale. Mai întâi, s-a creat obştea şi, apoi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a venit şi momentul reînfiinţării mănăstirii“, ne-a spus maica Atanasia, muzeografa mănăstirii.
Tot anul acesta, mănăstirea a primit, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, ca ocrotitor pe Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, adăugându-se hramului mai vechi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“.
Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a săvârşit prima slujbă a hramului şi, tot atunci, a fost numită stareţă a Mănăstirii Stavropoleos, monahia Mihaela Luchian.
▲
Bibliotecă cu 9.000 de volume
Recuperarea tradiţiei, armonizarea a ceea ce este nou, cu ceea ce se păstrează din vechime, se realizează nu doar în cadrul colecţiei, ci este o preocupare de fiecare zi la Stavropoleos. Maicile restaurează cărţi vechi şi icoane moştenite sau primite de-a lungul anilor.
Maica Gabriela, de exemplu, se ocupă de restaurarea cărţilor. Are atestat de restaurare carte veche, obţinut în urma cursurilor făcute cu specialiştii Bibliotecii Naţionale. Reface cu foarte multă migală cărţile, dar are ascultare să le şi păstreze, să le conserve şi să le îngrijească pe cele care se adaugă în bibliotecă şi pe cele care se folosesc la strană. Datorită eforturilor maicii Gabriela, au fost recuperate Evanghelia de la Râmnic, din 1784 şi Anastasimatarul lui Petru Efesiu, din 1820.
Monahiile, alături de artişti şi restauratori, mai lucrează la veşminte preoţeşti şi odoare liturgice.
Bibliotecă mănăstirii conţine numeroase volume de teologie, artă şi istorie. La intrare, în partea dreaptă, am găsit un valoros raft cu Minee vechi, româneşti, greceşti şi slavoneşti.
Biblioteca adună în total 9.000 de volume, dintre care peste 40 de manuscrise şi 200 de tipărituri vechi, cărţi de cult sau tipărituri muzicale. Unele dintre ele, din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt folosite şi astăzi în studii comparative.
Pe masa din mijloc am găsit câteva cărţi în dezordine. Maica Mihaela ne-a explicat că sunt recent aduse şi sunt în procest de sortare şi inventariere. Era vorba despre cărţile cunoscutului profesor Vasile Drăguţ, fost rector al Institutului de Arte Plastice din Bucureşti. Soţia acestuia, Gabriela Pătulea-Drăguţ a lăsat prin dorinţă testamentară aşezământului Stavropoleos toate cărţile ce au aparţinut bibliotecii renumitului istoric de artă.
