Suntem tentaţi uneori să spunem despre un loc că are o mai mare încărcătură spirituală decât altul şi să năvălim acolo uitând faptul că Dumnezeu se află pretutindeni şi că numai de noi depinde să-L aflăm. Mănăstirea Mălăieşti, lipsită de o istorie încărcată, pentru că este nouă, s-ar putea încadra în şablonul creionat mai sus. S-ar putea, spunem, căci, ajungând acolo, descoperim o frumuseţe aparte a locului, o linişte izbăvitoare şi o trăire duhovnicească pe măsura Lucrării Creatorului.
La numai câţiva kilometri distanţă de Mănăstirea Zamfira, pe drumul spre Slănic, se află satul Mălăieşti. Aici, un indicator îţi arată drumul care te duce la mănăstire. Ieşim aşadar din şosea, la dreapta, şi coborâm printr-un tunel de clorofilă pe un drum fermecător spre albia nisipoasă a Teleajenului, care sprijină la răsărit orizontul tivit cu verdele dat în pârg al primăverii. Un drum ca o invitaţie la cercarea necunoscutului, ca o meditaţie la Facere sau pur şi simplu ca o trecere-petrecere a omului prin viaţă spre înţelepţire.
Şi, aşa, deodată, când te aştepţi mai puţin, pe partea stângă, răsare direct din nisip şi din vălătucii de nori alburii înfloriţi prin salcâmi, biserica. Împlinire, aşteptare, bucurie, scară ce leagă pământul de cer, rugăciune, sfinţi, Dumnezeu.
Nici nu ştii ce să faci: să admiri mai întâi frumuseţea bisericii, a stăreţiei şi corpului de chilii, sutele de ghivece de flori din pridvor, ce topesc în petalele lor culorile curcubeului, pâlcurile de soc dat în floare, orizontul ondulat după chipul dealurilor, sau să stai pur şi simplu şi să asculţi cum se loveşte liniştea de ţărmul inimii.
Când Dumnezeu îţi arată locul unde să-I ridici altar
Astăzi, nimeni nu poate spune cu adevărat de ce s-a ridicat tocmai aici mănăstire. Sigur, sunt şi lucruri care pot argumenta opţiunea. Dar, numai ajuns aici, neştiutor, dar cu aplecare spre şoaptele vremurilor, vei afla adevărul şi motivul pentru care s-a aprins acest altar. Căci, la Domnul, nimic nu este întâmplător. Cu atât mai puţin alegerea locului de mănăstire.
Acum, când aşternem pe hârtie aceste gânduri, înţelegem mai luminaţi de ce tocmai aici a voit Domnul să vină credincioşii să se roage şi să-I slăvească numele.
Cu mai bine de 250 de ani în urmă, în pădurea de la Mălăieşti a existat un schit de călugări care aparţinea de Mănăstirea Vulcăneşti. Despre el istoria nu a păstrat prea multe urme, ci numai un nume: Vlad. Aşa s-a numit ultimul mohan al acestui schit, topit de vremuri în tina uitării.
Poate, pe undeva, hrisoave vechi, însemnări sau încă neştiute cuvinte îi mai păstrează amintirea. Rămâne ca viitorul să le dezgroape spre aflare.
Dar dacă nu ar fi existat această zvâcnire mărturisitoare, ce spintecă uitarea şi timpul, nici Ioan Guiu din Ploieşti, care a donat parcela de teren pe care s-a ridicat aşezământul monahal, nici Vasile Cucu din Bucureşti, nici Traian Blebea din Boldeşti-Prahova, ctitorii bisericii, şi nici ieromonahul Antonie Liţă, de la Mănăstirea Crasna, nu ar fi cătat spre această zare.
Despre părintele Antonie se spune că i s-ar fi arătat în vis clădirea unei mănăstiri şi locul exact pe care urma ca ea să se ridice. Şi nu avem motive să nu credem această tainică chemare, de vreme ce, cu credinţă întărită în profeticul vis, părintele a pornit-o în căutarea minunatului loc, pe care chiar l-a găsit. Aşa a ajuns la Mălăieşti şi, la scurt timp, aici, precum în scrierile biblice, a început a se împlini o serie de fapte ziditoare: donarea terenului, a unor materiale de construcţii, bunuri şi altfel de ajutoare care au făcut ca, la scurt timp, locul însfinţit să se transforme, încet-încet, în altar de jertfă şi de închinare lui Hristos.
O mănăstire misionară într-o zonă secătuită duhovniceşte
Noua mănăstire, înfiinţată în 1995, poartă hramul "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul". În anul următor s-a aşezat piatra de temelie a bisericii, iar în jurul părintelui Antonie s-a strâns o mică obşte de fraţi, împreună cu care a început rânduiala slujbelor mănăstireşti, într-o încăpere improvizată.
Într-o zonă secătuită duhovniceşte atunci, dar în mare măsură şi astăzi, obştea mănăstirii desfăşoară o lucrare misionară. Ceea ce ateismul comunist a reuşit să şteargă din sufletele localnicilor zonei este recuperat, cu răbdare şi dăruire, de Biserică.
Rânduindu-i-se o altă ascultare, părintele stareţ Antonie a plecat să întemeieze o altă mănăstire, la Siliştea Gumeşti, în Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, în 1998, înlocuit fiind de către părintele ieromonah Lazăr Nan, de la Mănăstirea Runc, din Arhiepiscopia Iaşilor.
Acesta a terminat biserica şi a pictat-o, a ridicat un agheasmatar şi a început construirea unui corp de chilii.
La 24 iunie 2004, Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul a sfinţit biserica cu hramurile "Sfântul Antonie cel Mare", "Sfântul Mucenic Fanurie" şi "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul".
Uşa masivă din lemn de stejar a fost sculptată de meşterul Gheorghe Constantin Atomi din Vânătorii Neamţului, iar tâmpla bisericii de către meşterii lemnari din Humuleştii lui Creangă.
Pictura, în ulei, a fost realizată de Ade şi Nicoleta Voicu.
În 2006, părintele stareţ Lazăr s-a mutat cu binecuvântare la Mănăstirea "Duminica Tuturor Sfinţilor" de la Popeşti Leordeni, în locul său fiind rânduit părintele ieromonah Petru Ungureanu, de la Mănăstirea Turnu, din Arhiepiscopia Bucureştilor, care a continuat lucrările începute de predecesorii săi.
Actualul stareţ este părintele protosinghel Firmilian Paloşanu.
Biserica, la fel de caldă ca tinda din casa bunicii
Am intrat mai întâi în biserică şi ne-am închinat. Pluteşte ceva aici, în aerul bisericii, atât de familiar, atât de primitor, atât de propriu, căci arhitecţii au gândit lăcaşul ca o casă ţărănească la interior, cu tavanul mai scund, mai cald, asemenea tindelor de la câmpie. Doar pe naos se ridică o turlă octogonală, mare, deschisă, aşezată pe un soclu patrat, în timp ce pe pronaos există două turle mici, oarbe, toate luminate de ferestre.
Deşi nouă, pictura a căpătat o patină aparte, ce dă măreţie ansamblului şi o notă de vechi ce aminteşte de secularele fresce bizantine. Şi-n acest contrast spaţial, între interior şi exterior, ochiul luminează trupul nevăzut de dincolo de trup, deschide asemenea ferestrelor din turle fereastra inimii, prin care pătrunde lumina harului lui Dumnezeu, bucuria ce naşte bucurie şi taină. Nemărginită taină.
De ce trebuie monahul să ştie la ce renunţă din lume
Am petrecut apoi în vorbă cu părintele stareţ Firmilian preţ de mai bine de-un ceas, aflând despre ascultările celor cinci vieţuitori ai mănăstirii, despre planurile de viitor, despre ispite şi încercări, căci mănăstirea s-a deschis sufletului ca o pustie în mijlocul lumii secularizate, dar şi despre tineri şi chemarea lor spre mănăstire.
Discuţie firească, având în vedere că părintele protosinghel are numai 40 de ani, dintre care 20 petrecuţi între zidurile mănăstirii.
Aşa am aflat că "monahul trebuie să ştie ce şi-a ales şi la ce a renunţat din partea lumească". Apoi, că "rugăciunea şi ascultările îl feresc de ispite". "Eu consider că Dumnezeu are grijă să menţină vie flacăra credinţei. De aceea se orientează spre cei tineri care sunt curaţi, dornici de a face ceva în mănăstire. Tinereţea îi ajută să meargă mai departe, să înfrunte vremurile. Intrarea în mănăstire este o mare încercare, iar cel care nu are chemare de la Dumnezeu nu poate sta. Consideră ispitele mănăstirii ca fiind prea greu de suportat şi se întoarce în lume. El caută ceva ce nu se găseşte, în mănăstire. Cercetează mai multe mănăstiri, nu găseşte şi atunci devine călător. Nu doreşte să facă ceva duhovnicesc.
Căutarea este firească, dar trebuie să ştie ce să caute, trebuie să aibă cultură, dorinţă de a se informa cu privire la ce trebuie să caute şi să găsească în mănăstire. Dacă nu înţelege ce este ascultarea, nu poate rămâne, pentru că intervine orgoliul lui, de a nu asculta, de a nu primi de la cineva un sfat, o îndrumare, şi atunci pleacă", ne-a mărturisit părintele stareţ.
Liniştea care ne scoate din labirintul şi tumultul zilei
Aşa am descoperit noi această mănăstire tânără, care îi aşteaptă pe cei chemaţi la călugărie să-i treacă pragul. Şi tot aşa am aflat noi cum se poate trăi în curăţie în marginea lumii ispititoare şi cum rugăciunea salvează sufletul de la rătăcire.
Şi dacă nu ne-ar fi luminat această cercetare de aici, probabil am fi plecat şi noi, la fel ca alţi pelerini, plângându-ne doar de prea multă linişte. Dar uneori, în liniştea mănăstirii, ne amintim cu mai multă aplecare de noi înşine, cei rătăciţi în labirintul zilei, cei pierduţi în tumultul oraşelor, cei fără de zidire a inimii, întorcându-ne ca nişte fii rătăcitori spre inimile noastre, în care, seară de seară, cineva ne va bate în geam cerându-ne: "Primeşte-Mă, căci Eu sunt. Salvatorul şi Vindecătorul Tău".
Dacă vreţi să "vă plângeţi" de prea multă linişte, încercaţi să ajungeţi la Mănăstirea Mălăieşti, din satul cu acelaşi nume, din comuna Dumbrăveşti, judeţul Prahova, unde se poate ajunge pe drumul judeţean 102, care leagă Ploieştiul de Slănic Prahova. Nu trebuie decât să doriţi, cu adevărat, liniştirea şi luminarea inimii.
