Mănăstirea unde Mihai Vodă „a căzut ca un copaciu“

Nu ştim şi nici nu putem cuprinde cu mintea dimensiunea exactă a credinţei. Ea nu poate fi măsurată cu metrul sau cântărită cu kilogramul. Ea poate fi însă mărturisită ca trăire, faptă sau jertfă, dimensiuni ce pot defini verticala rugăciunii, orizontala lucrării mâinilor şi adâncimea vieţii din potir. Istoria neamului nostru este plină de mărturisitori în dimensiunile credinţei în Hristos. Mihai Viteazul este unul dintre ei. Iar Mănăstirea Mihai Vodă - Turda, ridicată pe locul unde domnul întregitor de neam a "căzut ca un copaciu", întăreşte astăzi, în dimensiunile crucii, Ortodoxia în Ardeal.

Privită de aproape, de lângă mormântul Voievodului Mihai Viteazul, Mănăstirea Mihai Vodă - Turda, din marginea oraşului cu acelaşi nume, din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, are ceva din austeritatea pietrei cioplite pe care sângerează lumina verde-vineţie a unei toamne înfipte în răscrucea lunii. Şi, paradoxal, ceea ce stimulează viguros perceperea locului sunt drumul ce taie câmpia, mărginit de mirişti şi porumbişti înnegrite de ploi, şi crângul în care se află sfântul lăcaş, martor tăcut al unei crime istorice.

Între aceste două dimensiuni paradoxale, mănăstirea cumulează verticala, orizontala şi adâncimea unei cruci, ridicată firesc pe acest loc, fiind deopotrivă rugă, lucrare omenească şi potir. Nimic nu ar fi justificat un altceva aşezat aici. Nimic nu ar fi fost un mărturisitor mai potrivit despre lucrarea jertfitoare a prinţului ortodox martirizat la răscruce de vremuri pentru poporul său decât acest sfânt altar de piatră, înălţat alături de locul hodinei lui "Mihai Vodă, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei", cum grăieşte lespedea de pe mormântul său.

Voievodul care a căutat un loc şi un nume în creştinătate

Dacă mănăstirea nu a apucat să-şi aştearnă pe hârtie propria istorie, fiind încă la începuturile sale, cronicile şi letopiseţele veacurilor trecute, româneşti şi străine, vorbesc cu respect şi smerenie despre gloria celui care acum mai bine de patru secole unea temporar sub propriul sceptru cele trei ţări române. Astăzi, faptele sale, pe nedrept, sunt înghesuite în doar câteva file de manual, iar domnul unirii este aproape uitat.

Mihai Viteazul a fost, înainte de toate, un mare creştin, un garant şi un apărător al credinţei ortodoxe pentru toate ţările române. Că este aşa, o dovedeşte chiar mărturisirea lui din memoriul adresat Ducelui de Toscana, în care spune că doreşte să aibă şi el "un loc şi un nume în creştinătate". Multe din personalităţile de marcă ale timpului l-au considerat ca fiind unul dintre ultimii cruciaţi care au luptat împotriva păgânilor.

Deşi au trecut mai bine de 400 de ani de la răpunerea lui la Câmpia Turzii, enigma privitoare la soarta trupului său ucis mişeleşte rămâne la fel de adâncă. Dacă istoriografia noastră a acceptat, cu vagi rezerve, informaţia conţinută în textul de pe piatra cu inscripţie de la Mănăstirea Dealu, pusă de Radu Buzescu şi soţia sa, peste mormântul în care fost depus capul lui Mihai, conform căreia "cinstitul trup zace în Câmpia Turzii, când l-au ucis nemţii, anii au fost 7109 luna august, 8 zile", documente şi informaţii mai noi acreditează, cu mare grad de credibilitate, ipoteza că trupul său decapitat ar fi fost înmormântat, după o vreme, în ctitoria sa, biserica mitropolitană de la Alba Iulia, ridicată în anul 1597. Studiul prof. dr. Gheorghe Anghel este edificator în acest sens.

Uciderea lui Mihai Viteazul şi înmormântarea trupului

Despre martiriul Voievodului Mihai Viteazul (1593-1604) vorbele noastre nu au puterea să zugrăvească cruzimea de care au dat dovadă mişeii. De aceea, îl vom lăsa pe cronicar să povestească el cum a fost. Iată ce spune, de pildă, Wolfgang de Bethlen în ampla sa "Cronică a Transilvaniei": "O vreme mijlocitorul (Iacobus Beaurius) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai. Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai, pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaurius, adresându-i-se acestuia, spune: "Eşti prizonier!", la care acesta răspunde: "Nicidecum!", şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia, care era atârnată de propteaua cortului, în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda, şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă, despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului calu alb mort... Corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine, şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele lor nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă..."

La 1715 însă, la Alba Iulia a fost ridicată o fortificaţie bastionară de către stăpânirea habsburgică, pe locul complexului mitropolitan, şi tot atunci, probabil, "se vor fi distrus şi mormintele mitropoliţilor şi al Voievodului Mihai Viteazul, iar rămăşiţele lor se vor fi împrăştiat...", cum spune prof. dr. Gheorghe Anghel.

Exact pe locul unde a fost îngropat trupul lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii, doamna Stanca, soţia voievodului, cu învoirea principelui Gabriel Bathory, a ridicat la 1613 o capelă în stil bizantin, sub forma unei troiţe, distrusă ulterior de fanaticii naţionalişti maghiari.

În 1923, Societatea Femeilor Ortodoxe Turda a înălţat pe locul supliciului o altă troiţă de lemn, care se păstrează astăzi la Muzeul de Istorie Turda. În locul ei, la 8 august 1977, a fost inaugurat un obelisc de 1.601 cm, în formă de sabie, cu trei laturi, simbolizând anul martiriului şi cele trei ţări româneşti unite sub Mihai Viteazul. La baza fiecărei laturi se află stemele celor trei principate. Iar în partea din faţă a obeliscului este fixată efigia în bronz cu chipul marelui voievod. În dreapta obeliscului se află primul mormânt al domnitorului, acoperit cu o lespede pe care este reprezentată în relief stema Ţărilor Române unite.

Lăcaş sfânt ridicat pe locul martirizării domnului creştin

La 10 septembrie 2002, la iniţiativa vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, a fost pusă piatra de temelie a Mănăstirii "Mihai Vodă", care are hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", ca mărturie a trăirii, faptei şi jertfei celui ucis ca martir al neamului, sacralizându-se astfel locul unde s-a jertfit.

Lucrările de construcţii au fost încredinţate vrednicului părinte Vasile Ştiupei, de la Parohia Oprişani II din Turda, ctitor renumit de lăcaşuri sfinte.

Astăzi, mănăstirea este aproape în întregime ridicată şi-şi aşteaptă veşmântul de frescă. Lucrată în stil bizantin, cu borduri de cărămidă în exterior şi cu învelişul de cupru, biserica poartă pe frontispiciu un mozaic ce îi reprezintă pe Maica Domnului şi Sfinţii Arhangheli, protectorii lăcaşului monahal.

Mănăstirea este o copie arhitecturală şi în acelaşi timp o restituire a demnităţii vechii Mănăstiri "Mihai Vodă" din Bucureşti, ctitorie a voievodului, din 1591, pe vremea când era ban al Craiovei, mutilată de regimul comunist.

Călcând cu grijă, să nu strivim privirea capului rupt de trup

Trecem de poartă şi pătrundem în curtea dominată de biserică. În tăcerea tainică a pereţilor ce-şi aşteaptă veşmântul de cer, cu Mântuitorul, Maica Domnului şi oştirile sfinţilor şi cele îngereşti, parcă vedem, ca într-o hologramă, clipele ultime ale domnitorului decapitat şi jupuit de trădători. Jertfă spre care privesc dintr-un pangar improvizat Însuşi Mântuitorul, Maica Domnului şi Arhanghelii zugrăviţi în icoane. Şi, cum eram însoţit de părintele stareţ Macarie de la Manăstirea "Sfântul Ioan Rusul" din Giurgiu, maica stareţă Teodora de la Mănăstirea Floreşti-Tăuţi şi părintele duhovnic Visarion de la aceeaşi mănăstire, am încercat cu glasurile noastre tăria Cerului intonând un tropar.

De sus, din cupolă, din strane nevăzute, de peste tot, ne-au răspuns în zeci de glasuri poate sfinţii, poate heruvimii, poate serafimii, ca o tânguire, ca un plâns, făcând să vibreze aerul.

Curtea, ca o cetate, este mărginită pe laturi de corpuri de chilii cu etaj, unele terminate, altele în construcţie, ce aduc în prezent atmosfera veacurilor trecute. Şi, în această taină, ne-am întrebat dacă locul acesta este locuit, căci totul în jur este tăcere.

De undeva, dinspre chiliile din dreapta, ne-a întâmpinat însă maica stareţă Andreea Zdrobău, venită aici cu ascultare nu cu prea mult timp în urmă de la Mănăstirea Salva.

Cuvioşia Sa ne mărturiseşte în câteva cuvinte despre loc şi oameni, despre obştea ei de şapte maici şi despre părintele duhovnic Ilie Hanuţchi, cu care, dimpreună, speră, "cu ajutorul lui Dumnezeu, să săvârşească până la ultimul detaliu lucrarea aceasta şi să se mărească obştea". Vorbeşte puţin, în cuvinte drămuite cu grijă, să nu tulbure parcă odihna marelui domnitor. Ne arată paraclisul şi el terminat, gata de pictură, cancelaria şi trapeza. În cancelarie, privirea ne este atrasă de chipul nedefinit, tulburător, aproape invizibil, ce ne priveşte dintr-o ramă de icoană pe pânză ceruită. Îl tot privim, îl tot cercetăm, ne tot cheamă, ne tot spune ceva. Şi tot discutând noi aşa din priviri, şi tot tulburându-ne, ne luminează făptura, în cele din urmă. Căci chipul din ceară era chiar El. Mântuitorul. Cu faţa zdrobită de lovituri, cu urmele coroanei de spini pe frunte, cu sângerările rănilor Lui. Aşa cum este el întipărit pe giulgiul cu care a fost pus în mormânt.

Privim în tăcere. Ne închinăm şi nu putem să nu ne gândim la voievodul decapitat, cu trupul jupuit de piele.

Privim şi ne cutremurăm. Ne facem cruce şi tăcem. Căci vorbele sunt de prisos.

Originară dintr-un sat-izvor de călugări şi slujitori ai Domnului

În trapeză, gustăm din bucatele puse pe masă de maici şi, după încă o aşteptare, maica stareţă ne povesteşte cu emoţie despre ziua în care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vizitat aşezământul, marcând prin sfaturile şi cuvintele duhovniceşti ale Preafericirii Sale istoria de numai câţiva ani a acestui aşezământ. Şi ne-a mai spus un lucru deosebit maica stareţă: Cuvioşia Sa este născută în localitatea Feldru, judeţul Bistriţa-Năsăud. O localitate care şi-a trimis în mănăstirile ţării peste 50 de fii şi fiice ca să slujească lui Dumnezeu.

După aproape un ceas petrecut în Mănăstirea "Mihai Vodă" de la Turda, ne-am luat la revedere de la maici, ne-am mai închinat încă o dată în paraclis şi la mormântul lui Mihai Viteazul şi am plecat cotropiţi de o tăcere mistuitoare, mai grijulii la călcătură, ca nu cumva, din nebăgare de seamă, să strivim sub tălpi privirea capului voievodului care, desprins de trup, s-a rostogolit în ţărână aici, pe undeva, îmbrăţişând în clipa morţii, încă o dată, pământul, cerul şi câmpia ţării ce se regăsea pentru întâia oară întregită în hotarele ei strămoşeşti...