Mănăstirile Bucovinei, văzute prin ochii turiştilor

V-aţi întrebat vreodată care sunt motivele pentru care mănăstirile, în general, şi mănăstirile bucovinene, în special, sunt vizitate de atât de mulţi turişti? Oare de ce străinii, persoane aparţinând altor confesiuni sau religii, atunci când ne vizitează ţara nu ratează niciodată bisericile noastre? De ce devin atât de insistenţi cu bliţurile de fotografiat, vizibil impresionaţi de cuminţenia credincioşilor sau a călugărilor, la ceas de rugăciune? Citiţi în cele ce urmează cât e spectacol, cât e prilej de bucurie şi cât e motiv de interes pragmatic pentru aceşti oameni, veniţi din toate colţurile lumii.

Unde am fi putut găsi oamenii care să adune laolaltă trăsăturile prezentate mai sus, dacă nu într-o zonă turistică, precum străbuna Bucovină, cu salba ei renumită de mănăstiri, recunoscute ca inedite popasuri duhovniceşti. Este ştiut că peste tot în ţară există astfel de locuri minunate, în care sălăşluieşte un spirit cu totul aparte, căreia i se adaugă un plus de valoare prin zestrea istorică şi culturală moştenită în timp, însă Bucovina se înscrie în capul listei cu zonele reprezentative care contribuie în mod considerabil la alcătuirea propriei cărţi de vizită peste tot în lume.

În această zonă, deschisă circuitului turistic, indiferent de momentul anului sau de anotimp, turiştii vin în număr foarte mare. Dacă pentru mulţi dintre ei excursia în România este văzută ca o experienţă exotică, inedită chiar, la plecare, străinii sunt nevoiţi să ne recunoască meritele în materie de ospitalitate, istorie, bogăţie a spaţiului geografic şi cultural. Ei înşişi o spun şi, lucru îmbucurător, transmit mai departe impresiile pozitive. Sigur că există nemulţumiri şi nemulţumiţi. Multe dintre acestea le rostim răspicat chiar noi, autohtonii. Însă, dincolo de acest aspect, trebuie remarcat înteresul străinilor pentru bisericile, schiturile, mănăstirile şi catedralele noastre, pe care le bifează în călătoriile lor ţară, de multe ori cu un interes crescut.

„Dumnezeu e fericit pentru modul în care Îl cinstesc românii“

Primul popas într-un astfel de loc cu o încărcătură istorică şi spirituală cu totul aparte este Mănăstirea Moldoviţa, frumoasa ctitorie a lui Petru Rareş.

E zi de sărbătoare şi de toamnă neaşteptat de blândă. Curtea mănăstirii este ca un furnicar, plină de oameni, dintre care, cei mai mulţi, ajung la un limbaj comun - credinţa. Un adevărat turn al lui Babel, în inima Bucovinei. Înăuntru, oamenii stau ticsiţi şi ascultă cu luare aminte slujba. Sunt deseori tulburaţi de cei care intră şi ies, şi care caută să-şi facă loc cu orice chip în mulţimea adunată înăuntru. Nu ai cum să nu-i remarci - schimbă şoapte între ei în graiuri necunoscute şi cercetează monumentul rece, cu priviri curioase aruncate picturilor de pe pereţi. Când găsesc momentul prielnic, surprind instantanee cu aparate de fotografiat sau camere video foarte performante. Pioşenia oamenilor veniţi la rugăciune nu pare să-i impresioneze foarte mult. Poate din cauza grabei. Intră, contemplă şi pleacă asemenea unor vizitatori obiectivi şi reci, care observă simple exponate dintr-un muzeu.

Mulţi dintre ei, crescuţi probabil în culturi ale confortului generalizat, nu îşi pot explica răbdarea cu care credincioşii din biserică petrec ore bune în picioare sau în genunchi, pe dale de piatră, acoperite de covoare subţiri, înflorate.

„De fiecare dată când am fost în România şi am mers în biserici, am fost impresionat de credinţa oamenilor. De multe ori parcă nici nu mai aparţin spaţiului fizic, stau în genunchi la rugăciune, concentraţi, de parcă ar fi totuna cu rugile înălţate Celui de sus. Există un singur Dumnezeu pentru noi toţi, dar cred că este, cu siguranţă, mai fericit pentru modul în care Îl cinstesc românii“, este de părere Peter Braun, un neamţ trecut de 40 de ani, foarte direct în expunerea propriei opinii.

Mulţi dintre conaţionalii care îl însoţesc şi care formează un grup numeros încuviinţează zâmbind cele spuse de Peter.

Străinii par mai degrabă atraşi de arhitectura şi pictura monumentului şi dau semne că nu înţeleg foarte mult din încărcătura spirituală a locului. De asemenea, sunt foarte interesaţi de datele istorice şi împrejurările care au făcut posibilă apariţia lăcaşului de cult. O femeie tânără, în jur de 25 de ani, tot din grupul de nemţi, schimbă impresii cu maica ghid şi este convinsă că „Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toţi. De ce să complicăm lucrurile degeaba, când El ne iubeşte pe toţi şi ne primeşte la El indiferent de spaţiu sau cultură? Vin de cinci ani în Bucovina. Între timp mi-am luat şi soţ român. Mi-am dat seama că mă pot ruga foarte bine şi în «limbajul» Ortodoxiei, pe care nu îl cunoşteam înainte de a mă căsători“.

„Cel de sus face minuni cu noi, de fiecare dată când batem la uşa Lui“

Peste munţi, la marginea unor drumuri şerpuite, îngrădite pe o parte şi pe alta de păduri de brazi, se găseşte o altă mănăstire-simbol a României, Mănăstirea Suceviţa. Alt spaţiu, altă stare de spirit. La capătul aleilor care duc la intrarea principală, se dezvăluie, într-o atmosferă plăcută, curtea interioară, cu ziduri înalte şi solide, care îţi dau un sentiment puternic de siguranţă şi protecţie. Turiştii par a fi asemenea celor întâlniţi la Mănăstirea Moldoviţa - străini, interesaţi mai mult de fotografii, turişti români, mai atenţi spre cele sfinte, şi care aprind dorinţe odată cu făcliile lumânărilor.

„Nu las să treacă un an fără să fac un tur al mănăstirilor din nordul Moldovei şi nu numai. După acest pelerinaj simt cum mă încarc cu mai multă energie, îmi simt sufletul uşurat şi mintea mai limpede. Cel de sus face minuni cu noi, de fiecare dată când batem la uşa Lui, cu o singură condiţie - să fii dispus să le primeşti şi să le vezi“, spune doamna Elena, o româncă ieşind de la Sfânta Liturghie, cu câteva bucăţele de anafura în palmă.

Dintr-un grup de italieni vorbăreţi, postat pe scările mănăstirii, se desprinde o femeie care intră în biserică, îşi acoperă capul cu o pânză şi aşteaptă la rând, la miruit, alături de ceilalţi credincioşi. Numele ei este Martha, este fiică de pastor şi spune că, ori de câte ori merge în vreo ţară de altă confesiune decât a ei, se supune regulilor impuse, „în semn de respect pentru oamenii care mă primesc în spaţiul lor. Tatăl meu este pastor şi m-a învăţat că aşa este cuviincios. Chiar dacă sunt practicantă, nu sunt fanatică şi recunosc dreptul unui popor sau al altuia de a crede şi de a se ruga în ceea ce crede el de cuviinţă, după cum arată tradiţia şi a învăţat în familie. Religia nu ar trebui să fie o barieră în stabilirea unei bune comuniuni între popoare sau un motiv de ură şi revoltă. Dumnezeu este Cel care ne învaţă şi ne luminează“

„Ortodoxia mi-a luat ceaţa de pe ochi“

Parcă niciunde clopotele nu bat mai frumos şi mai pătrunzător ca la Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare.

E trecut demult de ora amiezii. Doar câteva grupuri de turişti străini, ghidaţi în promenada lor prin curtea mănăstirii, mai animă atmosfera. În cale, întâlnesc un călugăr tânăr, cu obraz fin sub barba neagră, puternic contrastată de albul pielii, care merge cu capul plecat, fără să-i privească. Lasă în urmă foşnetul plăpând al rasei şi o boare de mir, amestecată cu tămâie.

„An de an vin cu mare plăcere în România, tocmai din Canada. Am descoperit această ţară deosebită printr-un prieten cu care am venit pentru prima dată aici. Îmi plac oamenii, îmi place mâncarea, peisajele sunt superbe, potenţialul este enorm. M-am convertit la Ortodoxie în 1995 şi sunt împlinit cu alegerea mea şi cu noua viaţă pe care am început-o odată cu aceasta. Lucrul care m-a determinat să trec la religia voastră a fost sentimentul profund străin de mine, cu totul nou, pe care l-am simţit în momentul în care am ajuns la Putna. Am intrat în mănăstire şi, deodată, parcă mi s-a relevat adevărul, mi s-a luat ceaţa de pe ochi, care mă ţinuse până atunci în întuneric. A fost minunat. Unic. Acum sunt cu totul alt om, am un suflet nou şi port în mine o credinţă care pulsează în fiecare părticică a fiinţei mele“, spune cu entuziasm profesorul Steven Gordon, din Canada.

„Credinţa mea nu e de vânzare“

Pentru mulţi dintre credincioşii noştri, prezenţa turiştilor este îngăduită şi tratată în buna tradiţie românească. Puţini dintre ei îşi pun întrebarea dacă străinii crescuţi şi educaţi în buna credinţă ortodoxă sau prezenţa lor în lăcaşurile de cult este o simplă radiografiere a unui spaţiu diferit de cele pe care le cunosc. Oamenii locului văd în excursioniştii veniţi să le cunoască averile spirituale o resursă financiară, care poate deveni constantă dacă este cultivată în timp, motiv pentru care le pun la dispoziţie camera cea mai bună, mâncarea cea mai delicioasă, cât şi obiectele de artizanat, lucrate de ei înşişi, manual, mult preţuite.

Andrei vinde ouă încondeiate de când era în clasa a III-a, acum e într-a VII-a şi tot la poarta mănăstirii stă cu marfa expusă - câteva ouă lucrate impecabil şi împodobite cu mărgele roşii. Turiştii se opresc şi îi dau băiatului câte un bacşiş, chiar dacă nu cumpără. Băiatul ia banii şi dă bineţe celor care îl salută din mers. E bucuros, aşa că mai muşcă o dată cu poftă din halviţa cumpărată de la chioşcul din apropiere.

„De mic vând aici la mănăstire ouă încondeiate. Merg bine, se dau uşor. Bunicul m-a învăţat cum să vorbesc, cum să le arăt oamenilor marfa mea. Din banii câştigaţi pe ouă, îmi mai iau şi eu câte ceva bun, mai dau fraţilor şi părinţilor mei. Străinii cumpără cel mai mult. Mă întreabă pe limba lor cum mă cheamă, câţi ani am, şi de multe ori îmi lasă şi bacşiş“, explică Andrei Coman, în dulcele grai bucovinean.

Nu departe de taraba improvizată a micului comerciant, o femeie cu o bucată de carton pe care scrie „cazare“ priveşte insistent orice maşină trece prin dreptul ei. Tanti Filomela este pensionară, şi de când a rămas singură primeşte turişti în gazdă într-o casă spaţioasă, aproape de mănăstire. A cunoscut în zece ani, de când i-au trecut pragul atâţia şi atâţia, oameni de diferite naţionalităţi şi religii. Bătrâna vorbeşte rar, cu ochii în broderia înflorată de la mânecile iei, ţesute cu grijă:

„Toţi turiştii care au stat la mine, chiar şi numai pentru o noapte, au fost oameni cu mine. Au plătit cât ne-am înţeles şi au fost tare respectuoşi. Străinilor le place felul în care este aranjată casa, cum e împodobită şi se uită foarte atent la icoanele de pe pereţi, foarte vechi, primite din moşi strămoşi. Că alte tablouri nu ţin pe pereţi. Mulţi îmi spun că îmi dau bani mulţi pe ele, dacă le dau icoanele mele. Le spun, aşa cum pot, mai mult prin semne, că aşa ceva eu nu fac. Sunt amintirile mele, care mă mai ţin în viaţă şi cu speranţa în suflet. Credinţa mea nu e de vânzare. Dumnezeul meu şi amintirile mele nu sunt de vânzare.“

După ce termină de răspuns la întrebările adresate, îşi ridică privirea, iar în ochi i se pot citi floricele de fericire, aceleaşi figurine multicolore împunse în materialul fin de sub bundiţa de dihor.

Bisericile, obiect de studiu

Cei mai mulţi străini care intră pe poarta unui lăcaş bucovinean de închinăciune sunt la vârsta senectuţii. Prea puţini tineri sunt atraşi de astfel de obiective, iar dacă aleg să le viziteze o fac pentru că sunt parte integrantă a peisajelor. Sau, dimpotrivă, preferă aglomeraţiile urbane, loc de distracţie şi amuzament într-un mod mult mai familiar, în concordanţă cu spaţiul din care provin.

Din categoria acestora din urmă fac parte cei care recunosc că nu cred în Dumnezeu şi că vizitează lăcaşurile noastre de rugăciune din raţiuni practice, intelectuale sau de agrement. Sunt interesaţi de arhitectură, pictură, contextul care a favorizat apariţia unei mănăstiri sau a alteia. Prezenţa lor în aceste spaţii este orientată strict spre documentare, cercetare, fără o implicare spirituală.

„Rămân plăcut impresionată de fiecare dată când descopăr de la an la an alte şi alte lucruri noi. Deşi am studiat îndelung mănăstirile bucovinene, nu pot spune că le ştiu foarte bine. Ele au devenit obiect de studiu pentru studenţii mei şi, mai mult de atât, obiective turistice pentru mulţi dintre ei, care preferă să petreacă câteva săptămâni în zonă pentru a studia. De fiecare dată când se întorc, mă fac fericită, pentru că vin cu perspective şi idei noi pentru propriile proiecte. Poate că şi spaţiul acesta le creează acel confort psihic, de care duc lipsa în spaţiile urbane“, spune Mathilda Bean, din Marea Britanie.

Pelerinajul, un hobby sau o îmbogăţire a spiritului?

Este real pericolul de a se împinge în derizoriu bogăţia spirituală a unor astfel de lăcaşuri, având în vedere afluxul mare de oameni care le vizitează?

Din discuţiile purtate cu monahii bucovineni, un lucru este evident - liniştea acestora este deseori tulburată. Cu greu îşi mai găsesc tihna pentru rugăciune adâncă, în pace, cât timp copilaşi nesupravegheaţi aleargă după fluturi în curte, iar părinţii, turiştii guralivi schimbă impresii sau cer lămuriri neobosiţi.

Pe de altă parte, este adevărat că astfel de locuri de închinăciune au fost şi sunt ridicate pentru credincioşi, însă, dacă ar fi să calculăm în procente - cât la sută mai reprezintă, în ziua de azi, mersul la mănăstire o simplă activitate de loisir, de petrecere a timpului liber, şi cât la sută înseamnă o activitate conştientă din punct de vedere spiritual, un pelerinaj al sufletului, nu numai al trupului? Cât e spectacol, cât e prilej de bucurie şi cât e motiv de interes pentru aceşti oameni, veniţi din toate colţurile lumii, slujbele din bisericile şi mănăstirile noastre, evlavia oamenilor care îşi aştern genunchii la rugăciune sau chiar arhitectura adăposturilor sfinte, durabile de secole? Greu de formulat un răspuns.

Întrebările de mai sus vin ca urmare a unei simple constatări, aleasă aleatoriu, conform căreia puţini dintre cei care calcă pragul unui lăcaş de închinăciune cunosc regulile de conduită comportamentală şi vestimentară, care se impun în astfel de spaţii. Sigur că însăşi prezenţa monahilor, comportamentul şi modul de a vorbi le impune vizitatorilor o atitudine decentă, cuviincioasă faţă de cele sfinte. Însă nu puţine sunt locurile în care, dincolo de prezenţa monahilor, este necesară atenţionarea mirenilor prin avertismente clare, scrise sau verbale.