Mănăstirile de la porțile cerului

Meteora, renumit centru monahal din Grecia alături de Muntele Athos, atrage, anual, zeci de mii de vizitatori din toate colțurile lumii, dornici să își desfete sufletele în liniștea câmpiei Tesalia și să contemple măreția stâncilor devenite „palate” pentru asceți. Pentru creștinii ortodocși acest loc poate fi o adevărată binecuvântare și datorită incursiunii prin istoria monahismului ortodox de aici, în care sunt purtați chiar de către călugări.

Drumul dinspre Kalambaka spre Meteora, de 5 km, nu trădează cu nimic pitorescul specific multor părți ale Greciei. De acolo, însă, de unde râul Pinios are ieșire în frumoasa câmpie a Tesaliei și la aproape 300 de metri înălțime deasupra văii, frumusețea naturii întrece superlativul, iar dincolo de acesta nu mai există cuvinte, ci starea de uimire. De‑a dreapta și de‑a stânga drumului apar, parcă de nicăieri, forme de relief stranii, ce nasc un amestec de senzații: teamă, înălțare și contemplare. Meteora, această conglomerare de stânci înalte, sterpe și prăpăstioase, în vârful cărora stau de veacuri mănăstiri, schituri și chilii, atrage, anual, zeci de mii de vizitatori pelerini din toată lumea. Se spune despre Meteora („care stă în aer”) că este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ și, în mod cert, un fenomen fizic unic în toată lumea, motiv pentru care se regă­sește în patrimoniul UNESCO ca bun al întregii omeniri. Se înțelege de ce este asaltat de vizitatori și mai ales de creștini ortodocși pentru care Meteora este, înainte de unicitatea reliefului, un loc sfânt.

Nu se știe exact când au venit primii monahi aici, însă izvoarele istorice arată că încă din secolul al XI‑lea aceste stânci au devenit „palate pentru asceți și monahi ortodocși, care aici au învățat să fie înțelepți în gândire și supuși ascultării”, după frumoasa descriere a lui Theocharis M. Provatakis, din cartea „Meteora. Istoria mănăstirilor și monahismului”. În secolul al XIV‑lea, Meteora devenea centrul vieții monahale și al ascetismului ortodox din câmpia Tesaliei. Însă trei secole mai târziu începea declinul, iar de-a lungul timpului, numărul mănăstirilor și al monahilor a scăzut semnificativ. Se spune că mulți asceți de aici au preferat să își caute liniștea la Muntele Athos, odată ce locul a devenit tot mai popular. Astăzi, mai func­ționează doar șase mănăstiri: Marea Meteora, Sfântul Varlaam, Sfânta Treime, Sfântul Ștefan Primul Martir, Sfântul Nicolae Anapafsas și Rousanou. Pe lângă acestea, se regăsesc alte 14 mănăstiri nelocuite și aproape în ruină.

Cuviosul Atanasie și obștea celor 14 monahi

Sunt aproape o mie de stânci înalte la Meteora despre care specialiștii au tot felul de teorii, dintre care aceea că s‑ar fi format în perioada terțiară, ce se pierde în negura vremii, în urmă cu 60 de milioane de ani. Nu se știe exact nici când a apărut monahismul aici, însă din scrierile istorice se cunoaște că, în secolul al XI‑lea, existau deja monahi care locuiau în peșteri sau în chilii mici. Când numărul acestora a crescut, s‑a creat primul schit, Stagon, dependent de Episcopia de Stagon, în condițiile în care, până atunci, existau doar mici locuri de rugăciune. Din analele locului se știe că denumirea de Meteora a fost dată, în 1344, de Cuviosul Atanasie, ctitorul primei mănăstiri de aici, „Schimbarea la Față a Mântuitorului Iisus”, cunoscută lumii azi ca Marea Meteora. Venit de la Muntele Athos, smeritul Atanasie a strâns în jurul său 14 călugări și a înființat o obște, punând, astfel, bazele vieții monahale de aici. În 1490, toate schiturile, mănăstirile, chiliile și sihăstriile se supuneau conducerii Marii Meteora. Este mănăstirea care se află la cea mai mare înălțime față de nivelul mării, 613 metri, și se întinde pe o suprafață de aproximativ 50 de acri, adică 50.000 mp. Versantul pe care se urcă la sfântul locaș are 250 de metri înălțime, iar accesul este posibil datorită celor 115 trepte abrupte și neregulate. În centrul complexului mănăstiresc se ridică o impresionantă biserică, de 42 de metri lungime și 24 de metri înălțime, închinată Schimbării la Față a Mântuitorului Iisus, acoperită de picturi murale cu compoziții iconografice, inspirate din istorie, dar și din scrierile dogmatice și liturgice. Marea Meteora adăpostea cel mai mare număr de călugări, astfel că trapeza era pe măsură - 35 de metri lungime și 12 metri lățime, conservată foarte bine până azi. Trapeza este acum muzeu, unde sunt expuse cruci, casete pentru cruci, epitafuri, icoane, potire sfinte, Evanghelii, inclusiv veșminte sfinte. Dintre toate acestea, se remarcă o cruce sculptată în lemn despre care am aflat că a fost realizată de un călugăr pe nume Daniil. Se spune că monahului i‑au trebuit zece ani pentru a o săvârși și multă rugăciune, de aceea frumusețea sa nici nu poate fi curpinsă în cuvinte. Am fi încercat o redare în imagini a acesteia, însă aici este interzis fotografiatul sau filmatul în interior, ca de altfel la toate mănăstirile de la Meteora.

Manuscrise și obiecte vechi de cult

Mai jos de Marea Meteora, la o înălțime de 373 de metri, se găsește Mănăstirea Varlaam. Aflăm aici că primul locuitor al acestei stânci a fost monahul Varlaam, de unde și denumirea mănăstirii. Călugărul a construit, în jurul anului 1350, chilii și o biserică cu denumirea „Cei trei ierarhi”, pe ale cărei ruine, frații de viță nobilă Nectarie și Teofan, din familia Apsarazilor de la Ioannina, aveau să construiască, în 1518, două locașuri sfinte: o biserică mare, a Tuturor Sfinților, și una mai mică, închinată Sfântului Ioan Prodromul. Și la această mănăstire accesul monahilor era extrem de greoi și deloc în sigu­ranță. Călugării urcau până în vârful stâncilor fie pe o scară de sfoară, fie erau trași cu o plasă, cu ajutorul unui scripete. În prezent, majoritatea mănăstirilor au poduri de acces și scări cioplite în rocă. La Mănăstirea Varlaam sunt 195 de trepte, a căror parcurgere poate însemna pentru mulți vizitatori o adevărată ne­voință, în încercarea de a ajunge sus, mai aproape de Dumnezeu. În documentele vechi ale mănăstirii este scris că, atunci când s‑au finalizat lucrările la construirea bisericii centrale a mănăstirii, însuși Teofan s‑a ridicat de pe patul de suferință să o vadă cu ochii lui. Și‑a ridicat mâinile cu evlavie către Dumnezeu și a dat mulțumire tuturor sfinților, după care s‑a întors în chilia sa, de unde la puțin timp a plecat la Domnul. Cercetările iconografice de azi arată că această biserică a fost pictată de marele zugrav Franco Catelano, care în 1560 a lucrat la Mănăstirea Marea Lavră, din Sfântul Munte Athos. Dar toate bisericile celor șase mănăstiri sunt de‑o splendoare aparte, fie că zugravii au fost celebri, fie necunoscuți. Fiecare se distinge prin frumusețea detaliilor și a culorilor. Toate insuflă vizitatorului credință și evlavie. Sfințenia locului, iconostasele aurite sculptate în lemn, minunatele icoane, frescele bogate, toate la un loc creează un puternic sentiment de credință și cinstire adusă lui Dumnezeu. Bisericile sunt întunecate, cu puține ferestre, și doar o lumină firavă se strecoară prin gemulețele turnurilor, în timp ce luminile tremurânde ale lumânărilor și candelelor dau impresia că sfinții pictați îți vorbesc. Fără să vrei, începi să șoptești cuvinte de rugăciune.

Acolo, pe culmi, singurătatea și tăcerea sunt reguli de aur, însă călugării nu ezită să fie binevoitori cu vizitatorii, fie că răspund scurt unor întrebări, fie că istorisesc despre obiectele de cult din muzeu sau despre manuscrisele vechi de la bibliotecă. Și dacă vreun monah se încumetă să adreseze o întrebare, de regulă este legată de locul de prove­niență al vizitatorului respectiv. Oricum, este absolut minunată experiența în care călugărul lasă să se zărească pe chipul său o mare bucurie la vederea altui pelerin, ba mai mult, își arată dragostea printr-un mic dar - o carte poștală cu Maica Domnului având pe fundal Mănăstirea Varlaam. Un singur gest, într-o frac­țiune de secundă, a șters orice diferență de loc și origine; eram doi cetățeni ai patriei comune, Ortodoxia.

După vizitarea bisericilor din mănăstiri, călugării îi întâmpină pe vizitatori la muzeu, unde sunt păstrate obiecte de cult vechi, și, mai apoi, la bibliotecă. Pereții muzeului sunt tapetați cu vitrine unde se regăsesc picturi, Evanghelii în pergament, manuscrise cu conținut istoric și liturgic, icoane pictate, epitafuri, veșmin­te aurite brodate cu mare pricepere și răbdare, vase scumpe de argint și aurite, cruci din aur și argint cu pietre prețioase și alte vase liturgice și bisericești. În biblioteci, monahii păstrează manuscrisele de valoare și sute de documente sacre. Cele mai multe manuscrise codate sunt din pergament și conțin diferite teme religioase, istorice, medicale, filosofice și matematice. Există și manuscrise din hârtie, din secolul al XIV‑lea, dar și sigilii de aur, sigilii patriarhale, sigilii de plumb, care certifică donații importante ale împăraților și patriarhilor, făcute de‑a lungul timpului. Potrivit lui Theocharis M. Provatakis, la mănăstirile de la Meteora au fost înregistrate și clasificate, de către N. Veis, 1.124 de manuscrise codate.

Relicve din România la Mănăstirea „Sfântul Ștefan”

La Meteora, timpul parcă se oprește. Cunoscând istoria monahismului meteoritic, cunoști viața monahală din prezent, pentru că tradiția este păstrată cu sfințenie, la toate mănăstirile de aici. Odată ce ai vizitat Marea Meteora și apoi Mănăstirea Varlaam, te aprinzi mai tare de dorința de a afla cât mai multe despre acești monahi, al căror unic scop în viață este pocăința, așa că drumul șerpuitor ne duce pe o stâncă abruptă, unde se află Mănăstirea Rousanou, mai exact între mănăstirile Varlaam și „Sfânta Treime”. Nu se știe exact de unde provine denumirea. Unii cercetători susțin că de la numele celui dintâi întemeietor, care se chema Rousanos, alții de la ctitorul acesteia, care se trăgea din satul Rosana, din Tesalia. Oricum, izvoarele istorice mențio­nează că mănăstirea a fost întemeiată de călugării Nicodim și Benedict, în anul 1288, iar biserica centrală a mănăstirii a primit hramul Schimbării la Față. Frescele, realizate în 1561, potrivit inscripției, cu participarea starețului Arsenie, sunt și astăzi, după 400 de ani, foarte bine conservate. Mănăstirea este așezată pe vârful unei stânci aproape verticale, pe o suprafață foarte mică. În 1936, au fost construite două poduri, prin donația doamnei Dafni Baka, din Kastraki, conform istoriei locului.

Pentru că am pomenit de Mănăstirea „Sfânta Treime”, aceasta este considerată a treia ca vechime de la Meteora, fiind întemeiată în jurul secolului al XIV‑lea. Se spune că au fost necesari 70 de ani pentru urcarea materialelor de construcție până sus. Priveliștea de aici este neasemuită. La răsărit se vede Mănăstirea „Sfântul Ștefan”, la apus Mănăstirea Varlaam și Marea Meteora, iar la sud Kalambaka. Istoria Mănăstirii „Sfântul Ște­fan” pomenește și despre odoare sfinte aduse din România. Istoricii susțin că locașul sfânt a fost clădit la 1192, iar primul care a locuit în schitul de aici a fost Ieremia. Ctitorii mănăstirii sunt cuvioșii Filotheos de la Siatena și Antonios Cantacuzino. Domnitorul imperiului bulga­ro‑valah, Ioan Vladislav, a donat un fragment din cinstitul lemn al Sfintei Cruci, sfintele moaște ale lui Ioan Prodromul, relicve din România, și altele, iar nepotul său Vornicul Dragomir a oferit ca moaște capul Sfântului Haralambie, după cum se arată în cartea mai sus mențio­nată.

Se evidențiază, prin geometria construcției, Mănăstirea „Sfântul Nicolae” Anapafsas. Suprafața îngustă și limitată a stâncii pe care este așezată a determinat o con­strucție etajată. La primul etaj se află biserica închinată Sfântului Nicolae și sala de mese, iar dea­supra chiliile călugărilor. Biserica a fost pictată de cel mai important iconograf din secolul al XVI‑lea, cretanul Teofan Strelizas.

Priveliștea de la balconul fiecărei mănăstiri este indescriptibilă. De acolo de sus, formele incredibile ale stâncilor înconjurate de covorul verde al câmpiei Tesalia, iar submasivitatea Meteora, satul Kastraki se dezvăluie într-o măreție tăcută, între­ținută de blândețea monahilor, care, deși sunt înconjurați de vizitatori, se strecoară discret printre ei, fiecare cu rucodelia sa. Sfântul Ioan Scărarul, viețui­tor în secolul VII, spunea despre călugări: „Monahul reprezintă o perpetuă forță a naturii și o întemnițare neîncetată a simțu­rilor”. Această forță este resim­țită și de vizitatorii pelerini de la Meteora, fiecare după statura sa duhovnicească.