Maneaua, o aberaţie culturală

Un articol de: Florentin Florescu - 18 August 2007

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, maneaua este un „cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată“. Aflaţi la porţile Levantului, românii au adaptat repede această formă de manifestare culturală, chiar dacă, pe plaiurile noastre, maneaua se manifestă anapoda, distruge până şi cele mai elementare urme de educaţie. În puţine cuvinte, putem spune că este ca un produs al subculturii sau, ca să-l cităm pe unul dintre cei mai cunoscuţi trubaduri ai acestui gen muzical, Florin Salam: „Cu mine aţi încurcat-o/ Am fost la forţele NATO/ Eu sunt bomba nucleară/ Cine mă atinge zboară“.

În fond, maneaua, în adevăratul sens al cuvântului era un cântec improvizat de muzicanţi de ocazie, la petreceri, în funcţie de cerinţele auditoriului. I se comanda „artistului“ o dedicaţie în care să fie slăvite toate rudele apropiate ale solicitantului, ori elemente din viaţa lui particulară. La care artistul se executa întocmai şi la timp, mai ales că era răsplătit pe măsură. Aşa au apărut şi la noi, pe vremuri, genul „Bălălău“ sau „Codin“, interpretate cu mult talent artistic de cunoscutul rapsod Ion Dolănescu.

De fapt cea mai veche manea românească autentică şi de calitate a fost a Romicăi Puceanu, „Şaraiman“, după cum ne precizează maestrul Ioan Cobâlă, dirijorul Orchestrei „Rapsozii Botoşanilor“. „Dacă ar fi să apreciem corect, manelele au şi o oarecare influenţă autohtonă, mai ales din zona Dobrogea, unde se cântă de 30-40 ani. Dar prima formaţie care a creat manele în România este «Azur», din Brăila, cu Nelu Vlad. După aceea, au apărut influenţe foarte proaste, când s-au copiat cântece arăbeşti din zona Golfului Persic“, continuă, nemilos cu acest gen muzical, maestrul Cobâlă.

Melodiile au fost copiate integral, schimbându-se doar textele, străine total de folclorul românesc. „Probabil este un gen de muzică cu priză la o anumită categorie socială. Nu e o muzică pentru spectacole, ci mai mult ocazională“.

Textele manelelor dovedesc o lipsă totală de cultură a celor care le compun. Sunt improvizaţii stereotipe, analfabete şi fără nici o legătură cu creaţia literară. Cu toate astea, ele sunt popularizate cu o totală lipsă de discernământ nu doar de posturile de radio şi televiziune, ci şi în spaţiile publice, unde nu oricine are chef să asculte astfel de aberaţii culturale.

Multă lume refuză acum să circule cu taxiurile şi alte mijloace de transport în comun din cauză că permanent sunt exasperaţi de acordurile reziduale ale manelelor contemporane. Copiii, care în mod normal ar trebui educaţi asupra a ceea ce înseamnă bun gust estetic şi artistic, sunt agresaţi zi de zi cu versuri de genul: „Au luat şmecherii vacanţă / Când Dumnezeu mi-a dat viaţă / Dumnezeu v-a dat un semn / S-a născut un fenomen / Şi cine m-o fi făcut / Mare talent a făcut“, dixit alt Florin de aur al manelelor româneşti, adică Baboi.

„Unde-s prost, plătesc“

Într-adevăr, îţi trebuie mare talent ca să debitezi astfel de enormităţi. Pentru autorii de manele e foarte simplu. Faci să rimeze „mine“ cu „tine“, „bani“ cu „duşmani“, cumperi nişte ritmuri occidentale şi gata maneaua. Şi de aici, banii curg „fără număr, fără număr“, că sunt destui din aceia dispuşi pentru o noapte de supremaţie să-şi cheltuiască toţi euroii câştigaţi într-o lună la cules de căpşuni sau la îngrijit bătrâni. Este inexplicabil cum pot unii să-şi îngroaşe portofelele folosindu-se de naivitatea celor care trudesc din greu pentru un ban în cele străinătăţi. Dar vorba regretatului Alexandru D. Lungu: „Unde-s prost, plătesc“.

Nicolae Guţă, însă, este de altă părere şi crede că el e şmecher. „Sună telefoanele, ca dracii / Şi vin milioanele, cu sacii / Că la mintea ce-o am eu, nu-ţi merge / Să te pui cu mine-i greu, e lege“. Ca un copil de grădiniţă, rapsodul care face reclamă negativă la pasta de dinţi, gesticulează la fiecare expresie, încercând să prezinte celor ce au răbdarea să-l asculte, cum se dă un telefon sau cum se pun coarne la draci. Numai când vorbeşte de minte dă cu putere cu pumnul drept în palma stângă, semn că acolo îi stă lui inteligenţa.

Dacă pentru românii din străinătate vizita maneliştilor autohtoni le produce oarece nostalgie faţă de meleagurile natale şi sunt dispuşi să plătească bani grei pentru a asculta dulcele viers românesc, celor de acasă li s-a făcut deja greaţă să-i vadă pe toate posturile şi să-i asculte la tot pasul. La spectacolele lor nu mai vine nimeni, semn că saturaţia a atins şi acest fenomen. Aşa cum s-au plictisit unii de romanele cu Sandra Brown, apoi de telenovele, alte exemple ale culturii de periferie, şi admiratorii lui Sandu Ciorbă, Florin Peşte şi Florin Salam eructează numai la auzul numelor gastronomice pe care le poartă saltimbancii muzicali ai vremurilor noastre.

Să lăsăm fenomenul să moară de la sine

Insuportabile sunt şi exprimările infantile ale viitoarei generaţii de manelişti. Când Cleopatra Stratan a susţinut un concert live de două ore, toate instituţiile care se ocupă de protecţia minorilor au sărit ca arse împotriva exploatării unui copil de către adulţi. Dar pe odraslele de manelişti care se schimonosesc zi de zi pe posturile destinate în totalitate acestui gen muzical nu-i vede nimeni. Nici CNA nu dă semne că s-ar autosesiza din acest punct de vedere. Aşa se nasc peste noapte un Edi Talent, o Prinţesă de Aur sau cine ştie ce altă somitate, care se laudă că-i stăpâna banilor şi face în ciudă duşmanilor. De-a stânga şi de-a dreapta lor se străduiesc să asigure ambianţa animatoarele, dând din buric şi din mâini ca ştergătoarele de parbriz. Ca să nu plătească prea multe animatoare, iniţiatorii genului apelează la efecte optice, dublând sau triplând imaginea divei, ca să-i facă pe spectatori că-s deja euforici şi văd multiplu.

„Scot la licitaţie câteva idei / Că vreau să dau peste nas duşmanilor mei“, spune acelaşi Florin Baboi, cu nonşalanţa cu care aceeaşi întunecaţi locuitori ai eternei şi fascinantei noastre Românii mitraliază cojile de seminţe pe stradă. Oare ce a vrut să spună „poetul“ prin aceste memorabile versuri? Tare mi-e teamă că mai nimic, dar aşa i-a ieşit.

Cu ani în urmă, încercând să dăm naştere primului ziar democratic din Botoşani, am apelat la tot felul de idei. Nescoase încă la licitaţie. Organizam spectacole cu artişti de prestigiu ca Dan Puric, Tomi Cristin sau Marius Rogojinschi. Din nefericire pentru noi, publicul botoşănean nu era destul de interesat de acest gen de spectacole. Abia când am adus în scenă formaţia „Azur“ din Brăila sala a fost arhiplină şi încasările pe măsură. În ţară, manelele au trecut azi pe planul secund, iar arta adevărată a rezistat şi continuă să reziste. Fiindcă, aşa cum spunea şi maestrul Ioan Cobâlă: „Indiferent de gen, muzica este bună sau proastă. Deci şi manelele, dacă acceptăm termenul, sunt supuse aceloraşi reguli. Nu trebuie să ne facem probleme legate de concurenţa între manele şi folclor, fiindcă din capul locului, ce e val, ca valul trece. Deja în anumite zone ale ţării nu se mai cântă manele nici la petreceri, nici la spectacole“.

Nu trebuie să fim încrâncenaţi împotriva acestui gen, cum sunt unii oameni de cultură. Trebuie să lăsăm fenomenul să se stingă de la sine. Maneaua, ca şi multe alte genuri artistice, este ceva de genul „din folclorul românesc al popoarelor“, cum a denumit-o scriitorul Gellu Dorian. Şi, ca orice influenţă străină, nu va putea învinge bunul gust al românilor pentru arta şi cultura tradiţionale.

Florin Minune -
„Pumnii mei minte nu are“

Pumnii mei minte nu are, sparge tot ce-i stă în cale

Sunt jmekerul cel mai tare, bodyguard la firma mare

Mi se spune Pentium 4, dar mi s-a ars integratul

Dacă mi-ai călcat pantoful, îţi sparg faţa, îţi rup botul

Nu te pune cu nebunul, că rup în tine plămânul

Am şi eu o pasiune, să bat cât mai multă lume

Minte multă nu se cere, prost să fii, să ai putere

Că salariul eu mi-l iau, pentru pumnii care-i dau

Bodyguard ca mine nu-i, aplic legea pumnului

Stau la uşă ca bulldog-ul, şi-aştept să greşească prostul

Fac doi paşi şi-o săritură şi i-am rupt dinţii din gură