Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Maria Popescu-Dragomir, sau despre dăruire în familie şi în artă

Maria Popescu-Dragomir, sau despre dăruire în familie şi în artă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Raluca Brodner - 11 Septembrie 2014

„Incontestabil, doamna Maria Popescu e o artistă a tematicii iconografice ortodoxe, de orientare bizantină, şi mai cu seamă a restaurărilor de locaşuri de închinare“, scria într-un articol de presă, cu câţiva ani în urmă, prof. Octavian Ungureanu. Mai mult decât atât, această doamnă a artei româneşti este omul cel mai apropiat de sufletul renumitului pictor Grigore Popescu-Muscel, cu care îşi împarte viaţa de câteva decenii bune.

Despre aspectele vieţii sale profesionale şi personale, doamna Maria Popescu-Dragomir nu vorbeşte la singular. Întotdeauna accentuează un „noi“ hotărât, „adică Grigore Popescu-Muscel şi eu“. Nedespărţiţi! Cei doi soţi, pictori, iconari şi restauratori, sunt unii dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani. De-a lungul unei cariere de peste 40 de ani, împreună au redat strălucire şi au înveşmântat cu diafane culori peste 50 de biserici - Tismana, Râmeţ, Borzeşti, Alba Iulia, Nürnberg, Lainici, Bucureşti ş.a.

Pictorul şi „generalul“ cu suflet de artist

Într-o pauză de lucru pe şantierul de pictură al Catedralei „Naşterea Domnului“ din Brăila, Maria Popescu spune: „Ceea ce facem noi nu este o lucrare istovitoare. Mai degrabă este istovitor să urci şi să cobori scările şantierului. Lucrarea în sine nu este grea, pentru că avem multă experienţă şi, mai mult decât atât, este bucuria de a lucra pentru ceea ce am fost creaţi. Cred că Grigore a fost făcut să-I împodobească casele lui Dumnezeu şi pe mine m-a făcut propta lui sigură să-i rezolv toate cele lumeşti, să nu aibă nici o grijă pe pământ.“

Absorbiţi cu totul de misiunea lor în această viaţă, pictoriţa mai spune că, dacă nu ar avea doi, trei ucenici, nu ar şti când să oprească lucrul pentru a merge la masă sau pentru a se odihni. Dragostea pentru pictură a celor doi artişti este imensă. Despre primii paşi în această nobilă profesie şi în viaţa de familie, doamna Maria Popescu vorbeşte deschis şi ochii îi zâmbesc în lumina vitraliilor catedralei. „Începutul a fost greu, pentru că nu am avut ce lucra, întrucât nu eram cunoscuţi cu lucrări anterioare. Ne-a ajutat foarte mult un istoric de artă, care a trecut prin valurile grele ale vieţii. Este vorba despre Gheorghe Popescu-Vâlcea. Dumnealui ne-a trimis în Ardeal, unde am lucrat 7 ani.“

De-a lungul carierei, soţii Popescu au studiat împreună pentru a afla cum se face o pictură trainică, o restaurare şi o conservare după o metodologie ştiinţifică având în vedere evoluţia acesteia. Au colaborat strâns şi, datorită înţelegerii şi bunei comunicări care s-au păstrat nealterate până astăzi, au reuşit să găsească calea cea mai bună, întrucât unele lucruri învăţate înainte erau depăşite.

Artista mărturiseşte că schimbarea radicală din viaţa domniei sale a intervenit imediat după ce s-a căsătorit cu maestrul Grigore Popescu: „Eu veneam din viaţa laică, n-aveam nici un fel de experienţă în domeniul artistic. El fusese pe şantiere mulţi ani. Mai târziu, când Grigore a fost în Italia,

m-am ocupat de studiu pentru a fi atestată de Patriarhia Română. Mi-aduc aminte, când i-am spus că am luat cu 10, nu i-a venit să creadă că e adevărat. Nici nu se ştia la Patriarhie că sunt soţia lui. Grigore este un om care m-a ajutat foarte mult fără să ştie chiar prin căsătoria cu el. Provine dintr-o familie de profesori, foarte educaţi, foarte severi. Pot spune că are la bază o şcoală nemţească, iar eu m-am format atât de bine la această şcoală cu mari exigenţe, încât ucenicii mi-au găsit un nume - «generalul».“

Cheia bunei înţelegeri între cei doi soţi este, în primul rând, comunicarea, deoarece, explică Maria Popescu, „indiferent de distanţă, suntem împreună pentru că analizăm totul cu multă responsabilitate“.

Lipsa unui copil în familia celor doi artişti a fost mult timp un gol, până când au înţeles şi au acceptat că „Dumnezeu nu ne-a lăsat să fim părinţi, ne-a lăsat să-I împodobim Casa - biserica. În adâncul sufletului meu cred cu tărie în ceea ce spun. Timpul vieţii noastre l-am dedicat studiului în domeniu ori picturii efective. Eu sunt fericită şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat pe Grigore. Cred că am primit cel mai mare dar pe care putea să-l primească o femeie“.

Carte de vizită

Maria Popescu-Dragomir s-a născut la 18 ianuarie 1954, în satul Piţigaia (comuna Stâlpeni, judeţul Argeş), localitate fondată la finele secolului al XVIII-lea de români din Ardeal, care au trecut munţii „în Ţară“, pentru a scăpa de teroarea instituită de autorităţile imperiale hasburgice după marea răscoală din 1784 a ţăranilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan.
Distinsa doamnă este pictor muralist şi restaurator pictură de epocă, cu atestări obţinute în: 1979 - pictor iconar; 1980 - pictor muralist; 1985 - restaurator pictură murală de epocă; 1988 - restaurator pictură de epocă pe lemn.
Numărul impresionant de lucrări şi calitatea de necontestat a acestora sunt evidente în creaţiile personale ale artistei, între care amintim: pictura din nou-tempera, icoanele catapetesmei bisericii parohiale Cuca, judeţul Satu Mare (1979-1980); pictura din nou-tempera, icoanele de pe catapeteasma bisericii Parohiei Zorile, Protoieria Caransebeş, judeţul Caraş-Severin (1981); pictură murală din nou - frescă, Biserica „Mircea Vodă“, Brăila (1985); conservare-restaurare pictură murală la biserica Palatului Cantacuzin, pictură de Ghe. Tattarescu (1986-1987); conservare-restaurare pictură murală, monument istoric sec. al XVIII-lea, Biserica „Sfântul Nicolae“ (Nicuţ), Câmpulung Muscel (1987); biserica Mănăstirii „Sfânta Ana“ - Orşova, pictură murală din nou-frescă şi icoanele catapetesmei-tempera pe lemn, în colaborare cu Grigore Popescu-Muscel, (1993-1997); biserica veche a Mănăstirii Lainici, conservare-restaurare pictură murală (interior şi exterior) şi pictură din nou 8 icoane împărăteşti - tempera pe lemn, în colaborare cu Grigore Popescu-Muscel (1998-2009); biserica Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, Nürnberg, Germania, pictură murală din nou - frescă (interior şi exterior) în colaborare cu Grigore Popescu-Muscel (2001-2006) ş.a.
Se adaugă lucrările şi documentările în străinătate, burse, expoziţii, dar şi machetarea unor albume dedicate monumentelor de la Borzeşti, Nürnberg, Lainici.