Măriuca Oteteleşanu, portret de familie

Oare câţi dintre cei care îşi rostesc rugăciunile în faţa icoanelor împărăteşti unicat din Catedrala patriarhală se roagă şi pentru sufletul artistului care a zugrăvit aceste opere de artă? Chiar dacă pentru mulţi credincioşi identitatea acestuia rămâne o enigmă, pentru cunoscători, numele cu rezonanţă istorică Ottilia Michail-Oteteleşanu (1885-1974) este sinonimul unui destin artistic excepţional. O mărturisesc documentele de familie şi colecţia masivă de peste o sută de lucrări salvate de nepoata artistei, pictoriţa Măriuca Oteteleşanu.

Fiecare vizită în Catedrala patriarhală a Măriucăi Oteteleşanu este o întâlnire cu legendara sa bunică. Parcă o vede aievea cercetând de aproape cele patru icoane în email din catapeteasmă, lucrate de mâinile sale îmbătrânite, în cutele cărora se ascunde praful talentului, şi care, la cei 80 de ani, nu şi-au pierdut dibăcia. O urmăreşte imaginar cum îşi poartă paşii pe piatra cubică până la clopotniţă, demnă, verticală, aproape sobră, aşa cum a fost o viaţă întreagă. Apoi, silueta se pierde în vale. Fără să întoarcă capul îndărăt. Fără un cuvânt de rămas-bun; ca o promisiune a unei grabnice revederi.

Cu fiecare "întâlnire" de acest fel, Măriuca simte că întinereşte. Nu atât pentru că în ziua despărţirii de Ottilia avea 25 de ani, cât mai ales datorită confortului sufletesc pe care i-l dau amintirile legate de marea plasticiană română. Tăria, puterea de muncă şi onestitatea care îi călăuzesc şi astăzi drept exemplu. E o întoarcere în timp, un exerciţiu de recuperare a memoriei acestei familii de viţă nobilă din care se trage şi care va dăinui graţie celor doi vlăstari, fiii Măriucăi, Matei şi Mihai.

Artista de la Curtea Regală

"Toată povestea despre familia noastră mi-a fost istorisită de tata", îşi începe evocarea Măriuca Oteteleşanu. Astfel, Ottilia Michail a fost fiica unui respectat medic, de origine aromân, Vasile Michail, şi al Eugeniei Răut, descendenta unei familii de nobili polonezi stabiliţi în România după anul 1848. "Avem în casă tablourile cu strămoşii noştri, de care copiii mei, când erau mici, se speriau, deoarece, în vechime, portretele se făceau pe fond închis, doar mâinile şi faţa erau luminoase, restul era întunecat", spune amuzată pictoriţa. Continuă cu dezvăluirile referitoare la parcursul artistic al bunicii, care a studiat iniţial pianul. În paralel, a urmat cursuri de pictură, iar la îndemnul lui Nicolae Grigorescu, care era prieten cu tatăl său, a mers la studii în străinătate. În anul 1905, regina Elisabeta i-a oferit o bursă la Berlin, la clasa specialistului în email Bastanier. Tot în Germania l-a cunoscut pe Caragiale şi în casa acestuia a concertat împreună cu fratele său Emil, la rândul său un pianist talentat. Cu acest prilej, Ottilia îi execută maestrului de care se simţea foarte legată ultimele două portrete. Au urmat doi ani de pictură la Paris, la renumita Academie "Julian", iar după terminarea studiilor a devenit pictoriţă a Casei Regale şi protejata, pe linie artistică, a reginei Elisabeta.

În anul 1915, s-a unit pe viaţă cu Şerban Oteteleşanu, boier de viţă veche, care se trăgea din fraţii Buzeşti, faimoşii generali ai lui Mihai Viteazul.

"După trecerea în viaţa veşnică a reginei, bunica a rămas în anturajul Casei Regale. Cu timpul, după cel de-al Doilea Război Mondial, din cauza condiţiei de artist al curţii, dar şi prin specializarea rară a tehnicii emailului, Ottilia s-a văzut nevoită să lucreze doar pentru Patriarhie şi pentru Comitetul Central. A acceptat să lucreze pentru comitet pentru a-l salva pe bunicul din lagărul comunist. Bunica a lucrat pentru Patriarhie până la vârsta de 80 de ani. La anii ei, un timp, a fost stâlpul familiei, deoarece părinţii mei au fost daţi afară de peste tot din serviciu, din cauza "originii nesănătoase". Nouă ani mai târziu s-a stins. A lucrat până în ultima clipă. A fost bolnavă de inimă, dar doctorii nu şi-au dat seama. A avut probleme şi cu ficatul, deoarece ea lucra în email, iar pigmenţii şi vaporii toxici au afectat-o mult", explică nepoata artistei.

"Crâmpeie din viaţă"

Talentul s-a moştenit şi a rodit în sufletul Măriucăi Oteteleşanu şi al fiilor ei: "De mică eram foarte retrasă. Îmi cream poveştile mele, desenam cu cretă pe stradă, lumea mă admira şi eram fericită. Am studiat Arte plastice aici, în Capitală, la fel ca şi cei doi fii ai mei, Matei şi Mihai, foarte apreciaţi de altfel, dar care nu practică deoarece, spun ei, nu pot trăi din artă în vremurile noastre".

După o viaţă de muncă, la cei 63 de ani, nepoata preferată a reginei Elisabeta spune că numele nu i-a deschis uşi. Din contră. Încă din şcoală, elevă fiind, i s-a reproşat "originea nesănătoasă", iar mai apoi la serviciu era numită cu apelativul "tovarăşa boieroaică".

"Simţeam o ură tacită, deşi eu întotdeauna am fost corectă şi am muncit. Am fost scenografă la studiourile Buftea, iar mai apoi profesoară de desen la un atelier de lângă două şcoli ajutătoare şi un fel de orfelinat. La catedră mi-am găsit împlinirea. Am avut mari satisfacţii cu nişte copii necăjiţi, marginalizaţi, mulţi dintre ei ţigani. Astăzi, când mă văd, oriunde ar fi, chiar şi în tramvai, vin în întâmpinarea mea să mă salute", se destăinuie pictoriţa.

Deşi urmaşă a unei familii cu renume istoric, Măriuca Oteteleşanu nu păstrează nimic din superficialitatea arogantă dată uneori de blazon. Modestă, pedantă, aşa cum îi stă bine unui partener de discuţie agreabil, lasă să se înţeleagă că viaţa sa nu a fost cu nimic diferită de a unui om obişnuit. Şi explică: "Nu m-am simţit deosebită niciodată, deşi îmi cunoşteam trecutul foarte bine. Mama mi-a imprimat modestia, pe care a căpătat-o şi ea de la o mătuşă călugăriţă care a crescut-o. Am fost dusă de mică la biserică, locul în care simt ceva deosebit - o împlinire, o lumină şi o bunătate care coboară şi îmbrăţişează totul. Cu toate acestea, nici una din lucrările mele nu este atinsă de fiorul religios. Mă simt impură, prea mică să pot reda taina cerului".

Deşi a ajuns anii pensionării, Măriuca Ottiliei îşi foloseşte timpul cu folos. Este o mare iubitoare de animale - câini, pisici, coţofene, ciori, porumbei -, a oricărei vieţuitoare pe care o întâlneşte în cale şi îi poate da câteva fărămiţe din sufletul şi pâinea ei. Unele i-au fost chiar motive de inspiraţie în cea mai recentă expoziţie a sa, "Crâmpeie din viaţă", al cărei laitmotiv transpare din fiecare pânză pastelată - iubirea.