La graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Argeş, într-o zonă suficient de izolată, încât să-şi păstreze autenticitatea şi pitorescul, se află, alături de încă alte câteva arhitecturi tradiţionale similare, şi bisericuţa cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din satul Bădeni, comuna Dănicei.
În partea de răsărit a judeţului, undeva la jumătatea distanţei dintre oraşele Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, un vechi sat de moşneni păstrează, împreună cu stilul de viaţă tradiţional, şi câteva zidiri strămoşeşti, executate în tehnica lemnului.
Se ajunge la Dănicei de pe Dealul Negru, trecând prin comuna Cuca, o altă aşezare veche, unde şi casele, şi locaşurile de închinare erau cândva clădite în lemn. Zona este retrasă de la drumurile principale şi se constituie ca un fel de graniţă deluroasă între judeţele Olt şi Vâlcea, învecinându-se în partea de sud-est cu satele oltene Vitomireşti şi Sâmbureşti.
Comuna Dănicei, fiindcă despre ea şi despre urmele credinţei pe aici va fi vorba în acest articol, e consemnată din veacul al XVIII-lea (1773/1774) în Catagrafia Rusească de la Moscova, sub denumirea de Bădeni-Dănicei. În acea epocă, aşezarea făcea parte din judeţul Argeş, plasa Oltul de Jos. Regăsim localitatea şi în monumentala lucrare, în cinci volume, alcătuită între anii 1898 şi 1902 de George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu şi Grigore Tocilescu: „Marele Dicţionar Geografic al României“.
Locuirea a presupus aici, pe de o parte, confruntarea cu vitregiile naturii, pe de alta, prelucrarea pământului şi creşterea animalelor. Chiar dacă Dăniceii se constituiau ca unitate administrativ-teritorială de abia în anul 1968, prin unirea comunelor Dănicei şi Lăunele de Jos, aşezarea scapă de tăvălugul colectivizării forţate din anii instaurării regimului comunist. Astfel, locuitorii îşi perpetuează până în zilele de acum felul de viaţă, credinţa şi obiceiurile.
În câteva dintre satele comunei Dănicei rezistă timpului patru biserici-monument istoric, construite din lemn şi refăcute de-a lungul vremii: biserica ocrotită de Sfântul Nicolae din satul Dobreşti, datată 1823, biserica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“ din satul Linia pe Vale, zidită în secolul al XVII-lea şi refăcută din zid în anul 1853, biserica cu hramul „Înălţarea Domnului“ din satul Valea Şcheiului, datată în lista monumentelor istorice la 1767, şi biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din satul Bădeni, monument cu o istorie înceţoşată.
Destinul bisericilor de lemn este în bună parte asemănător, indiferent în ce zonă a ţării s-ar afla ele. Clădite cu dragoste şi credinţă de strămoşi, preţuite o vreme, micile arhitecturi alcătuite cu măiestrie ca să reziste vitregiilor de tot felul decad cu timpul, fiind concurate de arhitectura modernă din zid. Desconsiderate şi de istoria artei unde urmează ca de abia de acum încolo să-şi afle locul cuvenit, bisericile de lemn îşi păstrează cel mai adesea tainice şi anul adevărat al ctitoririi, şi numele ctitorilor.
Nu altfel stau lucrurile nici cu biserica de lemn „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ de la Bădeni-Dănicei. Îndată ce ţi se înfăţişează privirii arhitectura ei armonioasă, îi intuieşti vechimea şi frumuseţea de altădată, ascunse de nepotrivitele modificări pe care le-a suferit de-a lungul anilor.
Puţinele însemnări despre acest locaş strămoşesc sunt neconvingătoare. Se spune că locaşul ar fi avut mai mulţi ctitori, printre care sunt amintiţi: Gheorghe Furduescu, M. Negulescu, Elena şi Anastasia, iar ca datare, inclusiv în lista monumentelor istorice, apare anul 1844. În mod cert, acesta este anul unei refaceri, şi nicidecum cel al ctitoririi, dată fiind absenţa turlei pe arhitectura în formă de navă a bisericii.
Ce face şi mai dificilă datarea corectă a monumentului e modificarea survenită la pridvorul iniţial deschis, acum complet închis într-o structură din şipci. Doar în interior mai pot fi desluşiţi stâlpii ciopliţi în formă de funie răsucită ai vechii tinde deschise şi micile arcade sculptate cu motive decorativ-simbolice. Exteriorul nu mai oferă date despre istoria locaşului. De asemenea, pe latura de sud a Altarului a fost practicată o uşă de intrare, ce afectează şi ea structura iniţială a bisericii. Peste zidurile exterioare a fost dat un strat de var alb destul de consistent, încât să ascundă eventuale inscripţii. Dar chiar şi în aceste condiţii, biserica în formă de navă, armonios şi generos desfăşurată în spaţiu, impune admiraţie şi respect pentru meşterii care au clădit-o din grinzi masive de stejar, în tehnica numită „coadă de rândunică“, probabil în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Nu putem decât să presupunem că întâii ei ctitori erau moşneni de-ai locului, poate şi preoţi din zonă, fiindcă am văzut adesea nume de „erei“ şi „ereiţe“ consemnate în documentele de ctitorire ale locaşurilor de rugăciune din lemn.
Biserica din Bădeni-Dănicei e ridicată pe o talpă masivă de lemn şi a fost, cu siguranţă, acoperită, la începuturile ei, cu şiţă. Astăzi, învelitoarea de tablă contribuie şi ea la alterarea spiritului vechii ctitorii. Are, dincolo de pridvor, un pronaos îngust, urmat de un naos încăpător şi de Altarul poligonal în cinci laturi. Întreaga structură e încinsă la exterior cu un elegant brâu împletit, mărginit cu elemente decorative, în forma „dinţilor de lup“.
Interiorul locaşului a suferit şi el modificări substanţiale. Se observă, totuşi, din vechea zidire, boltirea semicilindrică a naosului şi a Altarului. Tâmpla refăcută datează, după toate aparenţele, din secolul al XIX-lea.
Semne ale rugăciunii neîntrerupte
În biserica de lemn din Bădeni-Dănicei s-a slujit tot timpul. Locaşul n-a fost abandonat şi nu şi-a schimbat vreodată destinaţia. Aşa cum s-au priceput, credincioşii de ieri şi de astăzi au încercat să menţină viu şi lucrător micul monument eclezial moştenit de la bunicii şi străbunicii lor.
Ştim că secolul al XIX-lea a adus refaceri şi modificări tuturor bisericilor de lemn din Ţara Românească. Unele au fost tencuite şi pictate, altele doar pictate pe zidurile interioare, uneori chiar şi pe cele exterioare. Despre biserica de la Bădeni ştim că era zugrăvită în 1844, anul când aveau loc şi lucrări de reparaţie, de Constantin din Măcăi. Această pictură nu se păstrează, cum nu se mai păstrează nici cea de la începutul secolului XX, realizată de zugravii Dumitru, Nicolae, Ion şi Dimitrie din Lăcunele. După toate indiciile, Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ n-a fost niciodată tencuită, ea reuşind, în felul acesta, să se menţină şi astăzi într-o bună stare de conservare.
Tâmpla mai nouă a locaşului este singura suprafaţă împodobită cu pictură în momentul de faţă, iar icoanele zugrăvite conform iconografiei tradiţionale par să fie lucrarea unor artişti de la sfârşit de secol XIX, început de secol XX.
Dacă Dumnezeu a rânduit ca multe dintre mărturiile de odinioară ale creştinismului să se păstreze în spaţiul privilegiat al Olteniei de Nord, nădăjduim că şi biserica de lemn din Bădeni-Dănicei va fi la un moment dat restaurată în spiritul ei autentic.
