Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Mărturie de credință dintr-o duminică, la Sibiel

Mărturie de credință dintr-o duminică, la Sibiel

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Reportaj
Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 03 Oct, 2021

La confluența acestei veri cu toamna, s-a redeschis - după o amplă reorganizare, în cadrul manifestărilor Festivalului de Teatru de la Sibiu, condus de maestrul Constantin Chiriac - Muzeul de icoane pe sticlă „Pr. Zosim Oancea” de la Sibiel. Festivalul sibian se dovedește tot mai mult o sărbătoare a imaginii, a artelor complexe percepute deopotrivă cu ajutorul auzului și al vederii. Ocazia aceasta a prilejuit o discuție publică despre rolul icoanei în viața Bisericii și a comunităților noastre românești de extracție bizantină.

Patronajul Mitropoliei Ardealului, prin Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, prezent la Sibiel, slujba religioasă și comentariile înțelepte ale părintelui profesor Constantin Necula au înnobilat ziua respectivă, prilejuindu-ne o meditație pe această temă. Preotul paroh din Sibiel, primarul orașului Săliște, intelectualii satelor din zonă şi întreaga comunitate s-au împărtășit din seva unei zile de vară târzie, în inima bisericii, fiindu-ne gazde atente și generoase.

Icoana, cu sensuri multiple

Icoana datează din timpuri imemoriale, ba se poate spune că s-a născut odată cu credința creștină. De altminteri, după unii exegeți, rostul sau sensul icoanei este acela de a marca vizual întruparea Domnului Iisus Hristos. Mergând mai adânc, teoreticienii au remarcat un scop estetic (frumusețea bisericilor și a caselor împodobite cu icoane), unul de morală creștină (educarea privitorilor în spiritul credinței creștine), altul teologic, de întărire a credinței (înlesnirea cu­noașterii elementelor credinței, a simbolurilor creștine, a Mântuitorului, a Fecioarei Maria, a Sfintei Treimi, a sfinților etc.), altul închinat valorilor creștine (urmarea exemplului vieților sfinților reprezentați), altul de îndemn la rugăciune. Aș adăuga și un scop istoric, de îndemn la cunoașterea istoriei credinței și a Bisericii, din vremurile de început și până astăzi. Icoanele noastre conțin însemnări vechi în slavonă ori în română, cu litere chirilice (buchii), pline de date, de învățăminte, de elemente specifice timpului în care au fost create. Pictarea unei icoane reprezintă un întreg meșteșug, care nu înseamnă numai talent artistic, ci și „credință tare” și, mai presus de toate, har de la Dumnezeu. Icoana pe sticlă, apărută mai târziu decât cea pe lemn sau pe pânză, este transpusă pe un material mai puțin perisabil, mai durabil în timp (dacă este ferită de șocuri) și s-a făcut în diverse locuri din Transilvania, mai ales în școlile de la Mănăstirea Nicula, din Țara Făgărașului, dar și de meșteri din Mărginimea Sibiului, Șcheii Brașovului, Alba, părțile apusene și nordice etc.

Istoria zbuciumată a icoanei

Icoanele nu s-au bucurat întot­deauna de adorație și de necurmată prețuire în lumea noastră a Răsăritului și nici chiar o parte a teritoriului Țărilor Române. ­Prima mare primejdie din istoria icoanei a fost înregistrată în timpul unui adevărat război între distrugătorii de icoane (iconoclaști) și iubitorii de icoane (iconoduli), derulat pe mai bine de un secol, între anii 726 și 843, în Bizanț (cum avea să fie numit de istorici Imperiul Roman de Răsărit). ­Inamicii icoanei au luat atunci în sens literal interdicția biblică „Să nu-ți faci chip cioplit!”. Aceasta, însă, nu are nici o legătură cu icoana - mărturie vie a adorării lui Dumnezeu, a dumnezeirii și sfințeniei creștine sub toate aspectele sale -, ci cu tendințele ­unora de a se închina în continuare idolilor, de a adora zeii păgâni de odinioară. Chipul redat prin icoană reprezintă pentru un creștin fortificarea credinței sale creștine și nu abaterea de la această credință. Evident, îndemnul ­biblic de a nu te închina altor zei a avut și are rostul său, pentru că ispitele sunt multe. Acestea predominau mai ales la începuturile creștinis­mului, când unii oameni erau încă dezorientați și nu știau să asculte cuvântul Domnului de la misionari autentici, de la preoți și călugări. O dovadă ar fi substantivul românesc „amăgire” (cu varianta arhaică „admăgire”), care provine din expresia latină ad magos ire, adică, pe românește, „a merge la magi”. Aceasta arată că, atunci când se răspândea credința cea adevărată, unii se mai duceau încă la magi (vechii preoți ai cultelor păgâne), lăsându-se „amă­giți”. Icoana ne-a ținut adesea, de-a lungul istoriei, pe calea cea dreaptă, dar unii oameni nu au văzut limpede acest lucru. De aceea, în acele secole tulburi (al VII-lea și al VIII-lea mai ales) au fost chiar ierarhi importanți și împărați care au combătut icoanele și i-au persecutat pe apărătorii lor. Este drept că Sinodul al II-lea de la Niceea (787) a declarat mișcarea de distrugere și de interzicere a icoanelor (iconoclasmul) drept erezie, dar disputele au mai continuat decenii la rând. Până la urmă, credința cea adevărată a biruit.

Istoria icoanei transilvănene

Al doilea moment de mare primejdie pentru cultul icoanelor a fost Reforma protestantă, apărută în secolul al XVI-lea. În vâltoarea lor de „simplificare” a Bisericii, protestanții au eliminat, pe lângă statui, pictura bisericească, fresca etc. și icoanele. Chestiunea nu ar fi trebuit să aibă nici o urmare pentru Bisericile Răsăritene (ortodoxe), fiindcă Reforma nu a apărut în sânul Ortodoxiei, ci al catolicismului, iar înnoirile nu erau îndreptate contra lumii Răsăritului, ci contra Bisericii Catolice. ­

Așa a fost la început, dar, văzând că succesul lor este limitat și că mișcarea de Contrareformă obținea tot mai mult teren (în sensul că regiuni întregi câștigate pentru Reformă reveneau la catoli­cism), s-au îndreptat și spre Bisericile Ortodoxe, mai ales în regiunile de interferență dintre vestul și estul Europei. Un asemenea teren de interferență era Transilvania, unde, de secole, singura Biserică oficială era cea Catolică, românii ortodocși și Biserica lor fiind eliminați de la conducerea țării și considerați doar „răbdați”, „admiși” (fapt desemnat atunci prin cuvântul „tolerați”). Până la urmă, noile „erezii” reformate/ protestante (luteranismul, calvinismul și unitarianismul) au învins catolicismul din Transilvania, încât, în jurul anilor 1570, acestea au fost declarate de Dieta (adunarea țării) Transilvaniei drept „religii”, egale cu vechea credință catolică. De fapt, după data menționată, noile credințe și Biserici predominau, conduceau țara, în detrimentul catolicismului, despuiat de mai toate averile sale, de episcopii, parohii etc. Dar neofiților nu le era de ajuns, fiindcă toate „religiile” oficiale ale Transilvaniei de atunci nu cuprindeau decât cam o treime din populația țării. Celelalte două treimi erau formate în proporție covârșitoare din români ortodocși, care nu aveau nimic cu „înnoirea” credinței și care considerau Ortodoxia drept „lege românească”. Nici „învățăturile” Reformei nu aveau sens pentru români: nere­cunoașterea autorității papei, combaterea celibatului preoților, atacarea „indulgențelor” (bilete pentru iertarea păcatelor, vândute în bisericile catolice), eliminarea fastului din biserici și a bogățiilor clerului superior etc. Toate acestea nu le puteau spune nimic românilor, fiindcă ei nu aveau papă, nu aveau preoți de mir necăsătoriți, nu cumpărau „indulgențe”, aveau biserici simple și sărace, aveau preoți-iobagi și vlădici la fel de modești ca țăranii. Numai că Reforma, mai ales varianta sa calvină, a început o propagandă puternică și printre românii transilvăneni, combătând ceea ce românii aveau în tradiția lor multiseculară și care nu se potrivea cu noile exigențe: pictura bisericească, posturile de peste an, cultul morților și pomenile, sărbătorile, lumânările și, mai ales, icoanele. Dacă ar fi atacat dogme teologice complicate, românii de rând nu ar fi înțeles mare lucru, dar intrând în cutumă, în mersul credinței, în formele ancestrale de manifestare a ei, protestanții s-au lovit ca de un zid. Pentru mulți români simpli, atacul asupra icoanelor, lumânărilor, cinstirii morților era văzut ca un atac la esența credinței noastre, la forma noastră de viață românească, întrepătrunsă cu viața Bisericii. În plus, acești noi prozelitişti au venit în fața românilor și cu un dispreț imens, cu desconsiderare față de ceea ce ei numeau „eresuri”, „basme”, „blasfemii”, „falsă credință”, „credință primitivă” etc. De aceea, succesul lor a fost efemer, ierarhia lor calvină făcută pentru Biserica Ortodoxă a românilor a durat câțiva ani și nu a găsit aderență, încât lucrurile au continuat pentru români așa cum au fost, cu lumea lor și cu Biserica lor. Doar mărunte grupuri de mici nobili români din două-trei regiuni ale Transilvaniei, catolicizați prin secolele al XIV-lea și al XV-lea, s-au lăsat ademeniți și au trecut la calvinism, fiind apoi repede maghiarizați. Românii, aproape în ansamblul lor, au trecut și peste această grea încercare (din secolele al XVI-lea și al XVII-lea) și și-au păstrat mereu icoanele, aducând frumusețe și har modestelor lor biserici și case.

Rezistenţa românilor prin limbă şi credinţă

Istoria a adus și primejdii grave asupra icoanei răsăritene și românești, dar ne-a păstrat întregi și curați înaintea obșteștii jude­căți, cu speranța întru mântuire. Un cronicar umanist italian din secolul al XV-lea, Antonio Bonfini, spune că el aflase secretul dăinuirii românilor de spiță romană în mijlocul atâtor cete de barbari: românii au decis să-și apere mai mult limba decât viața. Limbii trebuie să-i adăugăm ­neapărat și credința și atunci explicația dăinuirii noastre va fi aproape deplină. Așa, vom înțe­lege mai bine de ce bunurile materiale sunt doar „umbră și vis” și de ce „la început a fost Cuvântul”. Salvându-și sufletul de creștini și de români, ai noștri de demult au optat pentru duh, pentru spiritul lumii și al neamului, pentru viața cea adevărată, soră cu veșnicia.

În tot acest drum al mântuirii noastre ca popor, icoana ne-a fost far și călăuză. De aceea, dacă poposiți în Mărginime, stre­cu­rați-vă ușor spre Săliște, intrați în curtea bisericii, închinați-vă îna­intea iconostasului, aprindeți o ­lumânare pentru morți și vii, ieșiți cuviincios spre dreapta, cinstiți morții odihnitori în cimitir (între ei marele istoric Andrei Oțetea) și pătrundeți apoi în universul icoanelor pe sticlă. Dacă pe drumul lung până la Sibiel ați avut vreo slăbiciune, vreo durere, vreo rană în suflet nevindecată, vreo îndoială ori vreo ispită, vi se va prelinge ­cătinel o lacrimă pe obraz, dar icoanele din muzeu vă vor ilumina, toate relele se vor risipi ca prin ­minune. Minunea credinței și a rânduielilor noastre celor vechi!

Citeşte mai multe despre:   icoana