Măxineni, mănăstirea fortăreaţă de pe Siret

Nimic din ceea ce este cu voie de la Domnul nu se neantizează. Istoria, oamenii înşişi se înveşnicesc, pentru că, indiferent de vremuri, toate şi toţi trebuie să mărturisească lucrarea Creatorului. Mănăstirea Măxineni, din Arhiepiscopia Dunării de Jos, judeţul Brăila, renaşte astăzi din propria-i cenuşă. Biserica voievodală a lui Matei Basarab, stăreţia, întreaga incintă istorică se ridică din taină, recăpătându-şi chipul de odinioară într-un extraordinar şi amplu proces de restaurare, nu pentru sine, ci spre întărirea credinţei noastre mântuitoare şi a celor care ne vor urma.

La 35 kilometri de Brăila, pe direcţia Focşani, la Măxineni, acolo unde râul Buzău se întâlneşte cu Siretul, la hotarul dintre Ţara Românească şi Moldova, marele voievod Matei Basarab ridica pe la 1637 una dintre cele mai mari, mai importante şi mai frumoase mănăstiri ale ţării sale, deopotrivă mulţumire Domnului pentru izbânda asupra duşmanului, după ce trecuse cu oastea pe la Siret, nădejde în mântuire a neamului său pentru dreapta credinţă şi punct strategic militar esenţial la hotar. Această ctitorie „era un început şi totodată o continuare a tradiţiilor atât de dragi voievodului, dar întinate de la o vreme“, cum spune profesorul Ionel Cândea, citând apoi din hrisovul domnitorului din 27 noiembrie 1640, care aşază solemn această ctitorie în rând cu marile mănăstiri ale ţării, Tismana sau Cozia, „… când se întâmplă de stătură a fi mitropoliţi şi domnitori Ţării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele…“.

Ctitorii voievozi ai mănăstirii

Nicolae Iorga arăta că Matei Basarab şi soţia sa, Elena Doamna, au înălţat ctitoria pe locul unei biserici de nuiele, fosta vatră a satului Măxineni, urmând să aibă un rol de seamă în apărarea ţării, aflându-se în imediata vecinătate a Raialei Brăila şi a graniţelor Moldovei lui Vasile Lupu. Valoarea şi importanţa strategică a mănăstirii sunt susţinute de atenţia pe care i-au acordat-o aproape toţi domnitorii Ţării Româneşti, pe care îi regăsim înscrişi în pomelnicul ctitorilor de după Matei Basarab: Constantin Şerban, Mihnea Voievod, Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat, Ioan Mavrocordat, Mihnea Racoviţă, Constantin Nicolae Mavrocordat, Grigore Ghica II, Alexandru Ioan Cuza.

Remarcăm în mod deosebit cele două hrisoave ale Sfântului Constantin Brâncoveanu, cel din 24 noiembrie 1692, prin care întăreşte mănăstirii dreptul de a încasa jumătate din vama plătită de la cei care trec peste apa Buzăului pe moşia mănăstirii, şi pe cel din 18 aprilie 1712, prin care poruncea, împuternicindu-l pe părintele Isaia, egumenul mănăstirii, să strângă pe moşia acesteia zece „liude, oameni fărâ de bir şi fărâ de gâlceavă“. Adăugăm acestora intervenţia aceluiaşi sfânt martir pe lângă domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, de a permite egumenului Mănăstirii Măxineni, la 1708, să taie cotul Siretului, teritoriu moldav, schimbând configuraţia graniţei dintre cele două ţări, „ca să nu lase acea sfântă mănăstire să se prăpădească“ din cauza repetatelor revărsări ale râului.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea a fost închinată ca metoc Spitalului Pantelimon din Bucureşti. Cutremurele din 1838 şi 1856 au şubrezit zidurile groase ale ctitoriei, ceea ce a necesitat reparaţii majore în 1858, pe vremea protosinghelului Ciprian. La scurt timp însă, biserica voievodală a ajuns biserică de mir, iar după 1877 a rămas total izolată. În iarna 1916-1917, în timpul luptelor de pe Siret, trupele germane şi austro-ungare invadatoare s-au refugiat în mănăstire, aşezământul fiind bombardat. La 17 februarie 1917, zidurile au fost lovite de obuzele tunurilor româneşti, iar explozia depozitului de muniţie din incintă, aruncat în aer de armatele ruseşti, a îngropat mănăstirea. O altă explozie produsă în cel de-al Doilea Război Mondial a distrus în proporţie de 70% biserica istorică, mănăstirea fiind practic părăsită.

Minunea de sub ţărână

După 73 de ani de pustiire, la 24 iunie 1990, de hramul istoric al mănăstirii, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“, la Măxineni a sunat din nou clopotul, a bătut toaca şi s-a oficiat Sfânta Liturghie de către Înaltpreasfinţitul Casian, ierarhul locului, care l-a aşezat ca stareţ pe vrednicul protosinghel Simion Victor Ovezea, primul vieţuitor care, după atâta uitare şi tăcere, s-a nevoit aici o vreme singur. Astăzi, în mijlocul pustiei, o obşte de câţiva călugări poartă în timp rodul unei slujiri seculare, al unei evlavii şi nădejdi în mântuire a atâtor voievozi, monahi şi credincioşi de rând.

Am ajuns şi noi într-un început de vară la Măxineni, tăind câmpia, aproape perpendicular pe orizontul înverzit al Siretului, printre lanuri de grâu cu miros de pârgă şi anason sălbatic. După ce am vizitat împreună cu părintele protosinghel Dosoftei Gherguş, secretarul şi ghidul mănăstirii, biserica nouă, cu hramul „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare“, minunându-ne şi bucurându-ne deopotrivă de frumuseţea locului, a picturii sfântului lăcaş şi de vrednicia călugărilor care se pregăteau pentru hram, am păşit în curtea vechii citorii, care renaşte din propria-i cenuşă, ca o pasăre Phoenix.

În biserica voievodului Matei Basarab, complet refăcută, l-am cunoscut pe inginerul Dumitru Bahamat, reprezentantul firmei de restaurare, firmă membră a Uniunii Restauratorilor de Monumente Istorice din România şi a Asociaţiei Europene a Antreprizelor de Restaurare de la Strasbourg, care ne-a declarat: „Dacă aţi fi venit acum câţiva ani, aţi fi văzut doar ruinele bombardamentelor timpului şi ale cutremurelor. Aici a fost depozit de muniţie şi în Primul şi în al Doilea Război Mondial. Interesant în restaurarea acestui obiectiv este faptul că din fragmentele rămase, puse cap la cap, după celelalte modele ale bisericilor lui Matei Basarab, prin iscusinţa arhitectului Călin Hoinărescu, al cărui proiect a obţinut Premiul naţional pentru arhitectură pe anul 2013, şi prin „aventura“ noastră, căci atunci când am venit aici ruinele erau în cădere, am reuşit să redăm o ctitorie de seamă a marelui voievod“.

Imaginea de şantier în lucru nu ştirbeşte, ci dimpotrivă, adânceşte taina şi surprinderea privitorului neavizat. Căci muncitorii, restauratorii smulg trecutului, pământului, istoriei înseşi, bucată cu bucată, rest cu rest chipul iniţial al ctitoriei, reaşezându-l temeinic în veşnicie. Nu pentru mărirea de sine, ci pentru noi şi pentru cei de după noi, ca mărturisire şi întărire a unei credinţe şi a unei jertfe continue a înaintaşilor de peste veac.

Mai presus de prezent

Înainte de plecare, părintele Dosoftei Gherguş ne-a mărturisit, la rându-i: „În 2004, după ridicarea noii biserici, pentru că se împlineau 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Ştefan cel Mare, aceasta a primit şi un al doilea hram, cel al vrednicului sfânt moldovean. Avem o obşte mică, cu 11 vieţuitori, cinci ieromonahi, un diacon şi restul călugări şi fraţi. Datorită rugăciunilor şi a lucrării Înaltpreasfinţitului Casian, a fost adus la viaţă cel mai important reper istoric, cred, pentru judeţul Brăila. Mănăstirea Măxineni a intrat, începând cu anul 2007, într-un vast proces de restaurare. La acest moment, biserica voievodală este restaurată integral. Urmează să se execute la interior lucrări de pictură. Stăreţia veche, care era de asemenea o ruină, şi care datează din aceeaşi perioadă cu biserica, este în proces de restaurare şi nădăjduim să o vedem şi pe ea în întregime reclădită şi funcţională. De asemenea, zidul incintei vechi a mănăstirii, ruinat şi acesta, se restaurează şi astfel ctitoria va fi refăcută în integralitatea ei. Este foarte important, pentru fiecare dintre noi, ce lăsăm în urmă. Obştea noastră, din mila lui Dumnezeu, cu strădania şi lucrarea deosebită a Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Arhiepiscop Casian, a reuşit să reînvie ctitoria lui Matei Basarab. Deşi în decursul timpului aceasta a suferit multe vitregii, nevoirea atâtor generaţii de egumeni, stareţi şi părinţi ne face pe noi, cei de astăzi, după ce oasele lor, descoperite în săpăturile arheologice au fost reînhumate în actualul cimitir al mănăstirii, să fim responsabili în istorie şi să lăsăm o mărturie generaţiilor viitoare despre lucrarea voievozilor, a vrednicilor stareţi şi părinţi care au slujit la Măxineni. Şi, în chip deosebit, trebuie menţionată lucrarea părintelui arhimandrit Simeon Victor Ovezea, care, după Revoluţie, când s-a reînfiinţat mănăstirea, a găsit aici un pustiu. Şi, cu toate condiţiile vitrege, s-a aşezat singur la rugăciune şi slujire. Iar faptul că a fost chemat la Domnul chiar în ziua de pomenire a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, 2 iulie 2002, cred că nu a fost întâmplător. El arată că jertfa acestui părinte a făcut să rodească ceea ce se vede astăzi aici. Cu siguranţă, rugăciunile lui au fost auzite şi ascultate în ceruri. De aceea, trebuie să ne arătăm şi noi recunoştinţa pentru nevoirile lui, prin ascultare, prin slujire zilnică a Sfintei Liturghii. Astfel, vechea ctitorie voievodală îşi va arăta lucrarea ei binefăcătoare în istorie“.

În amurgul zilei, ne-am despărţit de obştea de la Măxineni. De departe, din lanul de grâu, biserica voievodală părea o caravelă pornită în zbor peste faldurile albastre ale cerului. Ţipătul unei păsări nevăzute spinteca aerul şi parcă din pământ răzbătea un psalm rostit cu glas de heruvim: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri…“