Medicul fără program

Dănuța Rotaru este medic primar de familie în comuna Ciochina, județul Ialomița. Are 74 de ani, iar 50 dintre aceștia i-a pus în slujba aproapelui. „Asta am fost menită să fac și n-aș fi putut trăi altfel”, sunt cuvinte cu care știam că femeia care le este pacienților săi atât doctor de trupuri, cât și terapeut de suflete, își descrie împlinirea vocației pentru care a venit pe lume. Așa că, într-o duminică proaspătă și luminoasă, cu miros de primăvară, am plecat în Bărăgan, ca să aflu ce înseamnă să-ți duci viața ca o misiune. Alături de soțul său, care a fost medic pediatru, doamna Rotaru și-a pus inima în slujba satului și și-a dedicat întreaga viață vindecării, convinsă fiind că toate care ni se întâmplă sunt ca un suflu al lui Dumnezeu, altfel nu ai cum să îți atingi chemarea.

A terminat Facultatea de Medicină generală în 1976, la București. Apoi, împreună cu cel care i-a fost prieten, coleg și soț aproape cinci decenii, a primit repartiție la Căzănești, tot în Ialomița, în satul în care locuiau socrii săi. Când au crescut fetele, cei doi soți au convenit să se mute o perioadă, pentru a le facilita acestora educația la oraș. Și în 1989 s-au dus la Câmpulung Muscel, aproape de localitatea natală a doamnei, Dragoslavele. Dar chemarea de a fi medici în mijlocul unor comunități unite, unde lumea toată se cunoaște și se respectă, i-a readus pe cei doi la Căzănești. Mihai Rotaru a preluat cabinetul din Cocora, la 10 kilometri distanță, iar pentru copiii din satul natal, care îi rămăseseră fideli, aproape că își amenajase un cabinet acasă. Doamna Dănuța a revenit în 2005, când a preluat cabinetul din Ciochina, unde se îngrijește până astăzi de sufletele și trupurile a 3.600 de pacienți.

Cabinet dotat cu ecograf și aparat EKG

Nu numai practica în sine a dus la perfecționarea actului medical, ci și multe specializări și formări continue de-a lungul carierei. Pe lângă calificarea de medic primar în medicină generală, Dănuța Rotaru a făcut specializări în ecografie generală, homeopatie, acupunctură, electrocardiografie. An de an par­ticipă la conferinţe şi congrese pe teme medicale specifice. Nu foarte mulți medici de familie au în cabinetele lor ecograf sau aparat EKG, dar în cabinetul medicului de familie din Ciochina, care de­servește și satele Piersica, Orezu și Bordu­șelu, există astfel de aparate, iar asta arată sigu­ranță și pro­fesionalism. Cele mai multe situații medicale sunt rezolvate acolo, fără a fi nevoie de spital sau de intervenția unui medic specialist. „În primul rând, pe mine mă ajută să pot fi sigură de un diagnostic sau aproape de un diagnostic. Ceea ce putem rezolva aici, rezolvăm pe plan local, ce nu, trimitem mai departe la colegii spe­cialiști din clinici sau spital. Și nu e doar pentru pa­cienții mei, ci pentru toți pacienții din jur. Sunt colegi care trimit pacienți la mine pentru o ecografie, de exemplu, apoi aceștia se întorc cu rezultatul la cine i-a trimis. Pentru că la țară, a te duce la spital e o mare problemă. Înseamnă bani, timp, programări. Se duc și se întorc cu mijloace de transport în comun sau plătesc mașină care să îi ducă, ceea ce e foarte greu. Peste 1.000 de pa­cienți au peste 65 de ani. Deci, oamenii se deplasează greu, ­majoritatea sunt pensionari cu pensie minimă și atunci este destul de complicat dacă îi scoți din zona lor și astfel noi încercăm să rezolvăm tot ce se poate aici, să nu îi trimitem mai departe decât în situații care ne depășesc”, îmi explică femeia cu zâmbetul larg și vorbele clar articulate.

Cabinetul doamnei Rotaru este de asemenea dotat cu masă de consultat bebelușii și cântar pentru monitorizarea greutății în primul an de viață, sală de tratamente și tot ce este necesar într-un cabinet de medicină generală. Medicul de familie își vizitează acasă nou-născuții, atunci când se întorc din maternitate, pentru a-i prelua și pentru a le oferi mamelor primele sfaturi în ceea ce privește alimentația, ritmul de creștere, temperatura, profilaxia anumitor patologii etc. Apoi aceștia devin pacienți în ­toată regula și sunt monitorizați și tratați în cazul unor afecțiuni ce țin de medicina generală.

„Pacienții au fost ancora de care m-am agățat”

Echipa medicală de la Ciochina este formată din medic și doi asistenți medicali, despre care doamna Dănuța spune că îi sunt ca o familie. Împreună au trecut prin experiențe de povestit. Deși în teorie programul zilei implică șapte ore la cabinet și două de teren, în practică acesta durează mult mai mult, căci dacă ușa cabinetului s-a închis, poarta casei din Căzănești se încuie după ora 22:00, iar oamenii știu că doamna doctor nu îi refuză dacă copilul plânge necontrolat, varsă, face febră, îl doare urechea sau cine știe ce accident pățește. Localnicii de azi din Căzănești țin de medicul din orașul lor, însă cum ­oamenii pot alege medicul la care să se înscrie, vecinii, mai ales, sunt pacienții doamnei Rotaru.

Am întrebat-o dacă nu îi este greu să lucreze și în afara programului, acasă. Dar este convinsă că asta îi este datoria. În ultimul an, de când soțul cel drag, tatăl fetelor ei, a plecat din lumea asta, munca și lucrul cu pacienții i-au fost plasa de siguranță, au devenit pansamentul ei de zi cu zi: „Meseria, pacienții au fost ancora mea de care m-am agățat, ca să mă ridic. Și m-am ridicat. Prin ei m-am ridicat, cred”.

Deși are vârsta pensionării, nu poate să stea. E adevărat că sunt puțini medici de familie raportați la numărul pacienților, dar nu acesta este motivul pentru care Dănuța Rotaru încă merge la serviciu, ci pentru că are nevoie de oameni. Și oamenii de ea! „Nu poți să stai. Asta este o meserie pe care trebuie să o faci cât poți. Oamenii au nevoie de tine și noi avem nevoie de ei. Este foarte greu pentru un medic să se pensioneze, pentru că se rupe deodată de ceea ce îi e lui mai drag - să lucreze cu omul, să îi facă bine omului. Când pleacă de la tine bucuros sau când vine la control și zice: Doamnă, mi-a luat durerea cu mâna, mi-a trecut... astea sunt lucruri peste care nu poți să treci”, este convinsă doctorița de la Ciochina.

Medicul de la țară cunoaște îndeaproape cazuistica unui pacient, ba chiar știe și când și-a montat centrală, cu ce bani, în ce țări îi sunt plecați copiii, câte găini sau oi mai are, unde s-a dus pe timp de iarnă etc., așa încât o con­sultație poate dura de la 5 la 30 de minute. „De regulă cunoaștem foarte bine pacientul, suntem de 20 de ani împreună. Este suficient să vină, căci știu despre el aproape tot. Și îl întreb direct dacă a venit după rețetă sau dacă îl doare ceva. Vin pentru a le mai lua o tensiune, vin pentru rețete. Deci este de la caz la caz, de la pacient la pacient. Dar dacă întrebați pe aici, de oriunde, nu există să nu găsiți pe cineva care să zică: Cândva mi-ați salvat viața. Datorită dumneavoastră eu am acest copil.”

„Au fost foarte multe situații pe muchie de cuțit”

În zonă sunt și rromi și sunt oameni cumsecade, serioși și res­pectuoși. „Noi nu facem nici o di­ferențiere, dar nici nu poți face, pentru că sunt oameni. Fără ifose, sunt înțelegători, res­pectuoși, stau la rând, dau telefon să se pro­grameze. E amuzantă expe­riența cu programările la noi care nu funcționează, de fapt. Că oamenii uită. Vine azi la mine o pacientă: Dar ai fost programată ieri... și zice: Nu știu, doamna doctor, am pus hârtiuța aceea la icoană și am uitat de ea. Deci, e greu în primul rând să-i înveți cu o disciplină de genul ăsta și, în al doilea rând, nu pot, pentru că noi consultăm mult mai mulți decât numărul raportat la cei înscriși pe listă. Eu ar trebui să consult 28 de pacienți ale căror servicii sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate. Dar niciodată nu pot să respect acest număr. Am și 50, am și 60 pe zi, și toți aceștia sunt pro bono. Căci dacă ajung la 28 să mă opresc și să îi zic următorului că nu pot să te mai văd pentru că ești 29? Nu îi poți vorbi pacientului despre aceste planuri. Cum să îi spun că ești al 29-lea, al 50-lea, trebuie să plătești, nu am făcut asta în viața mea. Mi-ar zice: Păi, vecina a venit și nu ați pus-o să plătească... Așa că încercăm să vedem tot, să rezolvăm tot, fără să ne mai gândim la furci caudine, fără la câți îți plătesc, câți nu îți plătesc”, îmi împărtășește doamna doctor câteva dintre rigorile planului medical de zi cu zi.

Vă puteți gândi la situații în care cuvântul dumneavoastră a făcut diferența între ceva foarte grav, un drum fără întoarcere?, am întrebat-o. „Mi s-a întâmplat de foarte multe ori și poate că nu am acum un exemplu relevant, dar vă gândiți că în 50 de ani de meserie au fost foarte multe situații pe muchie de cuțit, între viață și moarte. Am avut gravide cu probleme, am avut nașteri, copii foarte gravi. Am fost o dată cu un copil în urgență la Slobozia cu mașina noastră și nu aveam oxigen, nimic. L-am ținut cu capul pe fereastră - intoxicație cu nitriți. Am avut gravide care au născut aici, în cabinet, sau acasă. Desigur că nu voiam asta, căci nu e specializarea mea, dar stăteau până la sfârșit şi nășteau în urgență, căci altfel le trimiteam la spital. În urmă cu 30 de ani era sală de nașteri, dar acum nu. Am avut o pacientă care a născut numai acasă șase copii. Dar te chema, nu năștea singură, cum e moda acum. Înainte de 1989 aveam salvare cu doi șoferi în contratură, șase asistente și rezolvam toate problemele urgente. Nu mai sunt acum situații de genul, dar au fost lucruri foarte bune. Erau gărzi la țară, asistentele făceau obligatoriu gărzi noaptea la domiciliu, cu telefonul la vedere, era organizat tot”, își amintește doctorița care este și bunică pentru doi nepoți.

Recunoștință pentru sensul împlinit pe lume

Pentru că nu puteam să vorbim fără să aducem în discuție misiunea împlinită de amândoi medicii Rotaru în cei 50 de ani de carieră, am intrat și în biroul dânsului de acasă care servea des ca şi cabinet de pediatrie. Și pentru că astăzi e la fel, medic fără program, am ­întrebat-o pe doamna Dănuța dacă simte că și-a împlinit vocația. Spune că nu numai că e convinsă că asta îi e vocația, ci consideră că de fapt e o slujire a aproapelui la care a fost chemată, că e vorba de un sens al său pe lume pe care a ajuns să îl găsească și să îi servească. „Deci, eu sunt convinsă că și alegerea meseriei și practicarea ei reprezintă un dat cu care vii de la Dumnezeu. Dacă nu înțelegi asta, nu ai cum să te integrezi și nu ai cum să faci față meseriei. Practic, sunt ferm convinsă că aceia care slujesc omul, pentru asta sunt aduși pe lume, pur și simplu. Fără condiționări, regrete sau comentarii. Eu și soțul meu așa am simțit, că asta este menirea noastră de fapt. Ați văzut că fac tinerii facultăți și nu profesează apoi? De ce? Pentru că nu au chemare. Au făcut-o ca să zică că au terminat o facultate. Asta nu e o soluție. Și așa se îmbolnăvesc psihic. Pentru că e foarte important să îți placă ceea ce faci, să te duci cu drag la serviciu. Meseria de medic este cu adevărat o vocație, e ceva către care ești chemat. Ceva unde te simți bine când o faci. Ceva ce îți dă putere sufletească, să fii împlinit, să mergi mai departe. Poate e un suflu al lui Dumnezeu spre ceva anume. E o inspirație, e darul lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu există nimic, chiar dacă noi credem că facem ceva ce ține de noi, sunt ferm convinsă că suntem conduși spre acel drum.”

Ce are diferit practica acestei meserii la sat, am întrebat-o. Nu ați fi vrut totuși după atât timp să fi rămas la oraș?, m-am gândit să o provoc, dar „nici vorbă! Comunitatea în care lucrez este mult mai strânsă la țară decât la oraș. Aici sunt oameni pe care mă bazez la orice oră, în orice fel de poveste, adică nu numai din punct de vedere medical. La țară încă există niște comunități curate. Oameni calzi, oameni corecți, oameni de cuvânt. La țară încă se spune bună ziua pe stradă, chiar dacă nu te cunoaște omul, se spune sărut mâna, permiteți-mi..., iar medicul este foarte respectat la țară. Este salutat cu respect, îmi dau voie să merg în față când intru în magazin. Nu am absolut nici un regret că am revenit la țară. Am mers la oraș în anii aceia doar pentru copii. Cât am fost la Câmpulung, aveam cabinete în același loc, eu și soțul. El pediatrie, eu medicină generală. Dar nici soțul nu a vrut la oraș, lui nu îi plăcea muntele, în primul rând, el voia la câmpie ca să vadă orizontul când se trezește dimineața, lanurile de grâu în bătaia vântului”, menționează femeia, cu zâmbetul de dor pe buze.

Întâlnirea cu doctorița de la Ciochina m-a încărcat pentru un an și m-a ajutat să conștientizez încă o dată importanța unei mari valori: recunoștința pentru sensul pe care ți l-ai găsit și l-ai împlinit pe lume. În mașină, pentru că m-a condus prin toate satele în care are pacienți și mi-a prezentat zona, a ținut să men­țio­neze că este profund recunoscătoare acestei slujiri care i s-a dat. „Altceva nu aș fi putut să fac în viața mea. Sunt profund recunoscătoare pentru faptul că am această meserie și aplecarea spre această meserie, că sunt atât de fericită că practic această meserie și că mă împlinește această meserie!”