Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
Medicul protopsalt de la Mănăstirea Turnu
Cristian Boroş este medic stomatolog şi îşi exercită profesia într-un cabinet amenajat în incinta Mănăstirii Turnu. Mai mult, doctorul şi familia sa locuiesc chiar acolo, într-un pod mansardat, deasupra cabinetului. În biografia tânărului medic (în vârstă de 29 de ani) mai este un amănunt, de-a dreptul spectaculos: el conduce un grup vocal de muzică psaltică, grup care susţine "strana" în biserica mănăstirii, la Sfintele Liturghii din fiecare duminică şi la marile sărbători. Un mic cor numit "Horevma".
Cristian Boroş a terminat facultatea în anul 2006. Dr. Boroş a avut, o vreme, un cabinet în Bucureşti. În copilărie şi în prima parte a adolescenţei a iubit muzica rock. A scris şi încă mai scrie versuri. A scris şi încă mai scrie proză. A cochetat cu arta plastică. Este un om inteligent, instruit şi talentat. Te-ai aştepta să-l vezi frecventând cercurile artistice bucureştene, sau măcar boema care-şi consumă lenea prin tavernele Capitalei. Dr. Boroş însă trăieşte departe de Bucureşti, în liniştea Mănăstirii Turnu. Curtea Mănăstirii Turnu este imensă, are aproape 10 hectare. Pe unul din terenurile pierdute cândva de sfântul lăcaş şi redobândite recent se află două clădiri pe care părintele Valentin, stareţul mănăstirii, le-a achiziţionat: într-una (aflată acum în lucrări de consolidare) vrea să facă un aşezământ social. Pe cealaltă, mai mică, a amenajat-o deja. La parter sunt două cabinete medicale (unul de medicină generală şi altul de stomatologie) şi un atelier de tehnică dentară. Podul casei a fost mansardat şi dotat cu tot ce era necesar pentru a deveni o locuinţă confortabilă. Cele două cabinete ale "dispensarului" au fost gândite să-i deservească pe viitorii locatari ai aşezământului social şi pe toţi oamenii nevoiaşi care au probleme de sănătate şi care solicită sprijinul mănăstirii. Deocamdată, dintre cele două cabinete medicale funcţionează doar cel stomatologic, în care lucrează doctorul Cristian Boroş. Familia Boroş, adică Mihaela, Cristian şi fetiţa lor, Xenia, în vârstă de 2 ani şi jumătate, s-a "aşezat" la Mănăstirea Turnu în noiembrie 2009. Soţii Boroş aveau în Bucureşti toate condiţiile care îndeobşte ar face fericit pe oricine. Locuiau într-un apartament bun, aveau locuri de muncă sigure. S-a întâmplat totuşi ceva care le-a schimbat viaţa. "Când am venit aici, ne-a spus Mihaela Boroş, ne-am propus să stăm două săptămâni. După câteva zile ne-am decis să nu mai plecăm!" Dr. Cristian Boroş o completează: "Să ştiţi însă că nu a fost o mutare bruscă. De câtva timp veneam aici câte o zi lucrătoare pe săptămână. Dar, pentru că cererea era - şi este şi acum - foarte mare, într-o primă fază, eu, care aveam "centrul" în Bucureşti, mi l-am mutat aici, apoi am renunţat definitiv la Capitală". Tânărul medic a fost efectiv surprins de amploarea pe care au luat-o lucrurile. Cabinetul este izolat, departe de sat, departe chiar de şosea, nu există nici măcar o reclamă. Şi, totuşi, pacienţii vin cu zecile, dovadă că omul sfinţeşte locul, iar doctorului Cristian Boroş i s-a dus vestea, chiar dacă nu vrea s-o recunoască. "În zonă nu prea sunt cabinete stomatologice. Mai este unul în sat, dar are un statut destul de incert, adică vine un medic din când în când, fiindcă mai lucrează şi-n altă parte. Or, mai ales în stomatologie este nevoie de o "relaţie" stabilă între medic şi pacient, nu poţi să lucrezi "pe apucate". E nevoie să fii dispus să laşi puţin din programul tău, dacă vrei să rezolvi onorabil problemele, fiindcă sunt cazuri pe care trebuie să le urmăreşti. Înţelegând toate principiile astea - e drept, nu chiar de la început - şi plăcându-mi foarte mult să lucrez, mutarea aici a fost firească, toate au venit de la sine." Din punct de vedere strict profesional, "izolarea" doctorului Boroş este bine-venită. Neavând cu cine să se sfătuiască atunci când este pus într-o situaţie complicată, tânărul medic trebuie să ia decizii rapid, iar asta presupune un grad înalt de responsabilitate. Nostalgiile unei mămici fericite Mihaela Boroş este fericită aici, la Mănăstirea Turnu. Tânăra mămică se poate ocupa în linişte de Xenia. Fetiţa, un îngeraş cu ochii albaştri, creşte în condiţii pe care oraşul nu le poate oferi. Sigur că sunt şi inconveniente. "Sunt probleme pe care nu ţi le imaginezi până să stai la ţară şi să te confrunţi cu ele direct. Eu sunt o metropolitană şi nu vă ascund că uneori îmi lipseşte Bucureştiul. Dar încercăm să ne facem un program şi să ajungem în Capitală măcar o dată pe săptămână. Mai trebuie să ne cumpărăm cărţi, mai simţim nevoia unui spectacol de teatru... E puţin mai complicat!" Mihaela Boroş mai are o nelinişte legată de viitorul său profesional. A "terminat" filosofia şi nu are prea multe opţiuni. S-ar putea găsi ceva în învăţământ, dar şcoala românească trece printr-un moment atât de greu, încât îţi trebuie mult curaj să te hotărăşti pentru un post la catedră. Pe de altă parte, Mihaela nu se vede într-un serviciu care s-o ţină la birou până la şapte seara. "Aş prefera un job care să-mi lase mai mult timp pentru educaţia Xeniei, fiindcă acum începe perioada cea mai grea, şi pentru Cristi, pentru că el duce greul, munceşte foarte mult. Nu ştiu cum m-aş descurca dacă aş avea un ritm de activitate asemănător cu al lui, dar încerc să-mi imaginez: am fi amândoi obosiţi, copilul ar fi plimbat de colo-colo…" Mihaela Boroş resimte ruptura de prietenii rămaşi în Bucureşti. "Din trei prieteni pe care ne dorim să-i vedem când venim în Capitală, dacă apucăm să ne întâlnim cu unul, e bine! E greu să-i prindem pe toţi în timpul pe care-l avem la dispoziţie." Din fericire, Mihaela şi Cristi Boroş şi-au făcut o mulţime de prieteni şi aici, la Turnu. "Avem marele avantaj că suntem într-o mănăstire. Ieri, de pildă (duminică, 13 martie - n.r.), a fost o zi foarte frumoasă. Ne-am întâlnit la Sfânta Liturghie cu o grămadă de prieteni. A fost o atmosferă minunată şi se simte că aici s-a coagulat o oarecare comunitate ortodoxă. Pur şi simplu, formăm o comunitate spirituală. Mi se pare un lucru rar." Deşi are nostalgii citadine, Mihaela Boroş iubeşte locul acesta. "Cred că dacă ne-am muta înapoi, în Bucureşti, mi-ar lipsi casa asta. Nu mi-aş putea imagina o viaţă în Capitală, de luni până luni." Un medic pasionat de muzica psaltică Pasiunea pentru muzică a doctorului Boroş are rădăcini adânci. Pe când era în şcoala generală era atras de muzica rock. Acum, tânărul medic îşi explică această preferinţă prin nevoia pe care o simţea încă din copilărie, aceea de a se manifesta în plan artistic. "Muzica rock se asociază cu un soi de revoltă. E posibil ca la mine să fi fost o revoltă provocată de faptul că nu mă puteam exprima din punct de vedere artistic. Ai mei au fost medici. Ca atare, ei au fost obişnuiţi să înţeleagă viaţa foarte exact: medicina este un domeniu de activitate care te ajută să trăieşti, te ajută să-ţi formezi un cerc. În aceste condiţii, orice formă de manifestare artistică poate fi cel mult un hobby şi atât." Şi pentru că adolescentul voia cu tot dinadinsul să-şi dezvolte şi latura asta - mai ales că simţea că are talent - între el şi "ai lui" s-a realizat un fel de "protocol": "Eu primeam o libertate destul de mare de exprimare artistică, dar trebuia să am note mari la şcoală. Am preferat să merg pe mâna mamei mele, tocmai de dragul acestei libertăţi". Evoluţia spirituală a copilului Cristian Boroş a fost şi ea foarte interesantă: "Nu-mi amintesc ca în prima copilărie să fi trecut pe la biserică. Nu pot să spun că o respingeam, dar probabil că-mi era indiferentă. În schimb, mai ales cu libertatea asta pe care o negociasem, mi se părea chiar un act de bravură să ai o reacţie de respingere la ceea ce se spunea prin biserică..." Din fericire, când era în clasa a VII-a, deci pe la 13 ani, s-a produs un "declic" pe care Cristian Boroş îl consideră momentul apropierii sale de Dumnezeu. "Mama obişnuia să meargă la o biserică aflată într-un cartier mărginaş. O însoţeam şi eu în fiecare duminică. La un moment dat, am început să "aud" şi cântarea din strană. În perioada aceea, biserica avea drept cântăreţ de strană un băiat care fusese la Mănăstirea Crasna. Băiatul ăsta ştia să cânte şi, mai mult, cânta deosebit de frumos. Treptat, m-au atras cântările astea şi am încercat să înlocuiesc muzica rock cu muzica bisericească." Tot mergând la această bisericuţă de cartier, Cristian, care era acum prin clasa a X-a, la liceu, a ajuns să cânte în strană alături de tânărul de la Crasna. Aşa s-a apropiat de muzica psaltică. După puţină vreme, alături de ei au venit şi alţi tineri şi uite aşa s-a format un mic cor, care a început să cânte şi în afara bisericii, pe la tot felul de evenimente. Unul dintre aceste evenimente a avut loc chiar la Mănăstirea Turnu, unde evoluţia tinerilor corişti a fost foarte apreciată. Prin 2000, grupul s-a destrămat. În anul 2002, Cristian Boroş şi un bun prieten, Alin Nicola, acum tehnician dentar în atelierul lipit de cabinetul stomatologic, au revenit întâmplător la Mănăstirea Turnu. Călugării i-au recunoscut şi i-au poftit să cânte în strană. "N-aş putea să spun ce anume din atmosfera de aici m-a convins să vin mereu în strană la Turnu. A fost o legătură care s-a format treptat, dar a fost ca o îndrăgostire destul de intensă. Din 2003 am început să vin în mănăstire în fiecare duminică. Apoi am început să mă spovedesc aici..." "Strana", ca mod de viaţă În februarie 2004, părintele Valentin, stareţul Mănăstirii Turnu, a hotărât să-l numească pe Cristian Boroş conducător al grupului vocal. "Pentru mine a fost un cadou imens această oportunitate. Dintre toate lucrurile pe care am încercat să le fac, acest prilej de a mă manifesta prin muzica psaltică a fost şi este o mare reuşită personală. Pentru mine, "strana" este un mod de viaţă." I-am ascultat pe "cântăreţii" de la Mănăstirea Turnu: sună extraordinar! Deşi sunt oameni cu profesii care nu au nici o legătură cu muzica. În plus, niciodată nu se adună toţi odată şi niciodată nu cântă în aceeaşi formulă. Nucleul care se întruneşte cel mai des este format din părintele Arsenie, vieţuitor al Mănăstirii Turnu, asistentul universitar Dorin Pop, doi actori - Mihai Coadă şi Ştefan Ruxanda -, tehnicianul dentar Alin Nicola şi Cristian Boroş. N-am reuşit să-mi explic cum se face că, în ciuda acestor hai să le zic neajunsuri, grupul cântă minunat. M-a lămurit doctorul Boroş: "După ce am cântat împreună atâţia ani, când ne adunăm în strană, suntem o singură fiinţă, ne înţelegem, ne "simţim" unul pe altul şi ne completăm foarte bine. În strană, nu calităţile vocale te leagă de celălalt, te leagă o trăire specială. Ei bine, această deschidere, această iubire care-i leagă pe oamenii din strană îi ajută să creeze armonia. Nu ies capodopere, dar în biserică nu virtuozitatea este importantă, ci trăirea. Diferenţa dintre cei care cântă într-un concert şi cei care cântă în strană, din punctul meu de vedere, este următoarea: artiştii de pe scenă cântă pentru public, iar cei din strană cântă cu publicul pentru Dumnezeu. Şi mai e ceva: toţi membrii grupului sunt fii duhovniceşti ai părintelui Valentin şi cred că asta e cea mai importantă legătură dintre noi. Suntem un nucleu şi suntem uniţi printr-o motivaţie de natură spirituală". Doctorul Boroş, între bucurie şi uimire L-am întrebat pe doctorul Boroş dacă în condiţiile astea mai găseşte timp şi pentru altceva. "Eu sunt condiţionat, ca să zic aşa, de o linişte exterioară, pe care n-o pot găsi decât noaptea. Depinde de cât de obosit sunt, depinde de ce urmează să fac a doua zi. Deci, noaptea încerc să mai fac şi altceva: să scriu. Am o nevoie acută de a scrie. Prin scris încerc să mă apropii de Dumnezeu. Părintele Rafael Noica, un reper pentru mine, spunea că, în vechime, oamenii aveau o relaţie foarte firească, foarte normală cu Dumnezeu. Ei puteau oricând să dialogheze la nivel mental cu Atotputernicul. Mi-a plăcut mult ideea de a-L avea tot timpul lângă mine pe Dumnezeu. Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, apropierea de Dumnezeu implică şi o doză de risc: atunci când eşti apropiat de Dumnezeu, nu te mai poţi face că nu ştii ce e rău şi ce e bine!" Cristian Boroş este fericit la Mănăstirea Turnu. Este fericit şi surprins de ce i se-ntâmplă. "Nu mi-am imaginat că voi ajunge într-un asemenea context. De multe ori, pe parcursul vieţii mele, m-a uimit diferenţa netă dintre ceea ce mi-am imaginat (sau ceea ce mi-am dorit) şi ceea ce mi s-a-ntâmplat. Sunt absolut convins că aşa cum mi-aş fi construit eu viaţa, n-ar fi ajuns la o împlinire aşa cum mi s-a rânduit într-o oarecare măsură." Deşi viaţa la Turnu nu este nici simplă şi nici uşoară, Mihaela şi Cristian Boroş nu-şi pun problema "să forţeze" o plecare. Ei ştiu că Dumnezeu le hotărăşte drumul şi El va decide dacă şi când vor pleca. Iar soţii Boroş vor asculta vrerea Lui.