Membrii grupului de rezistenţă de la Nucşoara, comemoraţi la 50 de ani de la execuţie

Până pe 7 noiembrie 2009, la Muzeul Ţăranului Român (MTR), publicul bucureştean poate descifra povestea unei expoziţii de fotografii şi documente, extrase din arhiva Securităţii, care „vorbeşte“ despre unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomunişti din Europa răsăriteană. Astfel a ales Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu, conducătorul grupului, să comemoreze jumătatea de secol de la condamnarea şi executarea membrilor grupului din comuna Nucşoara. De asemenea, pe lângă această expoziţie, urmaşa familiei Arnăuţoiu a scris o carte - „50 de ani de la procesul şi execuţia membrilor grupului de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu“.

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu este unul dintre cei cinci supravieţuitori, din 16 membri, câţi avea grupul. Ea s-a născut în grota din muntele Râpele cu brazi, care, timp de 9 ani, a fost unul dintre adăposturile partizanilor anti-comunişti, până când au fost prinşi şi lichidaţi de Securitate. Pe scurt, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe fraţii Arnăuţoiu - Toma şi Petre -, alături de alţi 14 oameni care i-au ajutat. Marea Adunare Naţională a respins cererile de comutare a pedepsei capitale formulate de condamnaţi. Cei 16 au fost executaţi la Jilava în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

„Ceea ce este extraordinar este că aflăm atâtea lucruri despre aceşti oameni, trăirile, locurile unde au stat, chiar de la cei care s-au străduit atâta să-i prindă şi să-i ucidă. Mi s-a părut incredibil. Dacă n-ar fi existat imaginile făcute de ei, nimeni nu ar fi putut să ne spună cum se pot chinui oameni încăpăţânaţi care nu numai că nu refuză să colaboreze cu regimul, dar refuză să se predea, pentru că, probabil, pentru ei şi predarea este o formă de colaborare“, vorbeşte la prezent, despre cei care i-au fost apropiaţi, Ioana Arnăuţoiu.

„De fapt, ce credeau aceşti oameni că vor obţine prin sacrificiul lor? Credeau ei că vor întoarce lumea? Credeau ei că vor opri maşinăria aceea uriaşă bolşevică?“, se întreabă Ioana Popescu, cercetător la MTR, care vine imediat cu răspunsul: „Eu, personal, cred că nu. Eu cred că ei visau să-şi păstreze libertatea şi demnitatea pentru ei, pentru familiile lor, pentru comunităţile lor. În mod paradoxal, pentru a-şi păstra libertatea, au renunţat la propria lor libertate şi s-au retras sub pământ sau în găuri de stâncă, la fel ca pustnicii“.

„Noi suntem mândri, cu fruntea senină şi cu sufletul curat“

Aceia dintre vizitatori care vor dori să vadă expoziţia din Sala „Irina Nicolau“ - poate pentru mulţi un moment de rememorare a unor suferinţe - este bine să fie atenţi la fiecare detaliu, la fiecare cuvânt şi la fiecare cadru, pentru că toate au sens şi un loc al lor, menite să redea imaginea cât de cât fidelă a ceea ce a însemnat zbaterea acelor oameni. Cât despre tineri, aceştia trebuie să cunoască aceste evidenţe din istoria noastră recentă şi să fie mândri de înaintaşii lor.

Printre fotografiile expuse regăsim chipuri palide, zâmbete ironice, priviri goale ale oamenilor care au format grupul de rezistenţă, format în primăvara anului 1949, din convingerea „că, într-o perioadă foarte scurtă, ordinea lumii se va schimba şi ei vor putea contribui la revenirea unui regim politic normal în ţara lor“, spune descendenta familiei Arnăuţoiu, care a studiat filă cu filă cele peste 20.000 de pagini ale dosarului de la Securitate al grupului Arnăuţoiu.

Mai departe sunt expuse locurile unde au trăit, pe care şi le-au construit pentru a putea supravieţui. Sunt câteva documente fotografiate care arată preocupările acelor oameni - de la bolurile pe care le lăsau la stână, atunci când ciobanii le umpleau cu alimente, până la scrisorile pe care le scriau, fragmente de poezii şi alte lucruri care ne arată cum îşi petreceau viaţa de zi cu zi.

Într-o scrisoare pe care o adresa preşedintelui comitetului provizoriu al comunei Nucşoara, Toma Arnăuţoiu scria: „Noi suntem mândri, cu fruntea senină şi cu sufletul curat că nu am tâlhărit pe nimeni şi nimeni nu ne poate arăta cu degetul că am furat ceva, deşi numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit“.

Un alt membru al grupului a lăsat câteva însemnări pe melodia „Ciobănaş cu trei sute de oi“, după cum el însuşi a precizat: „Tu, vânt de alergi pe creasta munţilor, coboară-te din negrele-nchisori/ Şi de-ntâlneşti pe scumpa mama mea, să-i spui că-mi este tare dor de ea/ Acum, cuprins de milă şi de dor, aş vrea să-i văd privirea ochilor/ Să-i mângâi părul nins de-atâtea ierni şi-obrazul palid chinuit de ierni“.

„Tata era un patriot nemaipomenit şi în spiritul acesta ne-a crescut şi pe noi“

Imaginea care apropie vizitatorul de sfârşitul celor 9 ani începe cu ascunzătoarea de la Râpele cu brazi. Urmează coborârea pe scară a Mariei Plop, chipurile răvăşite ale celor arestaţi, scara - poreclită „Speranţa“ - era unul dintre obiectele cele mai importante pentru că permitea accesul în adăpost.

Alături de fotografiile celor 16 oameni executaţi - preoţi, învăţători, ciobani, ţărani, oameni înstăriţi -, se adaugă figurile emblematice a două femei - Maria Chirca şi Elisabeta Rizea. Expoziţia se încheie cu figura devastată a lui Toma Arnăuţoiu (surprinsă după un an de anchete şi după ce aflase că va fi executat) şi cu documentele care relatează sec ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. O parte dintre ei au fost executaţi, alţii au murit în închisoare, cum este cazul Mariei Plop.

„Atât de puternică era rezistenţa în acea perioadă, încât direcţia generală a Securităţii statului înfiinţase un departament nou, care se chema Biroul «Bande», iar membrii grupurilor de rezistenţă erau bandiţi. Ce fel de bandiţi erau aceia care îşi asumau cu lux de amănunte, curaj, sinceritate, ba mai mult, oameni care reuşeau ca, în condiţii atât de dure, să ţină jurnale sau să scrie poezii?“, spune Ioan Crăciun, directorul Editurii Ars Docenti.

Irina Nicolau - cea care a bătut Munţii Muscelului şi a stat de vorbă cu urmaşii celor care au trăit acele vremuri - a consemnat amintirile Elenei Florea, sora fraţilor Arnăuţoiu şi redăm aici câteva rânduri dintr-una din aceste relatări: „La noi în casă tata aşa i-a educat pe băieţi: să-şi iubească ţara, să-şi iubească glia, să fie cinstiţi, să fie corecţi, să muncească, să facă cinste ţării. Tata era înnebunit când s-a cedat Basarabia, când s-a cedat Transilvania. Era un patriot nemaipomenit şi în spiritul acesta ne-a crescut şi pe noi“.