Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Meșterul popular Rodoș și frumosul din chipurile lumii

Meșterul popular Rodoș și frumosul din chipurile lumii

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 08 August 2021

Lumea „văzută” prin mâinile meșterului popular Ion Rodoș, din localitatea argeșeană Nucșoara, poartă amprenta sufletului său, aflat într-o tainică și permanentă legătură cu Dumnezeu, prin harul revărsat de Creator asupra lui. Nimic cioplit de mâinile sale nu este întâmplare, ci numai „gustare de frumos”, cum ne-a mărturisit într-o zi de vară, la poalele masivului Făgăraș, unde și-a așezat existența, în pace, smerenie, reculegere și împăcare cu toate ale ei: viață, familie, atelier, expoziție, animale, cer, pădure, artă și pământ. De aceea, în curtea acestui om nu poți fi decât bucuros și fericit.

Pe creștetul unei coline, răsărită precum o ciupercă după ploaie din verdele pădurii, aproape, dar to­tuși ferită de freamătul satului Sbo­ghi­­țești, se află gospodăria lui Ion Rodoș. Un loc în care mulțimea de u­nel­te, lemnul, rumegușul, piatra, praful, apa, mirosul de rășină de brad, ne­văzutele vise și îngeri trebăluiesc într-un atelier al începuturilor, în care două mâini, hăruite de Dumnezeu, zămislesc din materie, cu migală și dragoste, frumosul din chipurile lumii. În acest loc ne-am în­tâlnit noi cu legenda, istoria, tra­diția, credința și cu toate celelalte atribute ale unui neam care se încă­pățânează să veșni­cească, sub aripile ocrotitoare ale unei păsări de șin­drilă, numită „Binecuvântarea casei”, într-un prezent înstrăinat, ostil uneori. Aici, dacă ești atent, îți poți auzi inima deschizându-se ca o ușă, și-L poți simți pe El, Mântuitorul lumii, pășind în tinda sufletului tău.

„Lemnul este sufletul meu”

Nea Ion Rodoș are 65 de ani. Când s-a mutat aici, și-a cărat casa, uneltele și tot ce mai avea, bucată cu bucată, reasamblându-le atât de aproape de Dumnezeu, încât era suficient să se gândească la El, ca mâinile sale să și înceapă să facă lemnul să respire, să conștientizeze că este viu, că are inimă, cum are el, meșterul. „Lemnul este sufletul meu, viața mea. Așa cum a fost și pentru bunicii și părinții mei”, ne mărturisește acesta. „Lemnul are viață. Când te apuci să-l lucrezi, trebuie să comunici cu el, să-l simți, altfel greșești. Trebuie să te oprești la cea mai mică respingere a lui. Noi, meșterii, încercăm să-i dăm din nou viață. Lemnul poartă în carnea lui forma pe care eu trebuie să o descopăr și s-o scot la lumină. ­Lucrând, tot timpul văd forma respectivă, de aceea, din materie elimin doar ce nu mai trebuie, ceea ce este «mort»”, ne mai spune acesta.

Nea Ion Rodoș lucrează de la 3 ani, când a deprins meșteșugul scul­­­ptatului de la bunicii și de la tatăl său. Cocoșul de munte, simbolul locului, lingurile, figurinele de legendă, personajele istorice, mobilierul, troițele, crucile și toate celelalte obiecte făcute de mâinile lui, fiecare cu povestea sa, sunt tot atâtea inimi care „pulsează” a­ceeași viață. Cea dăruită lor prin harul revărsat de Creator asupra mâinilor sale. De pildă, cu o lingură de vreo 18 metri a intrat în Cartea recordurilor. Harul acelorași mâini l-a făcut inovator și creator de obiecte, modele, unelte, scule, meș­ter popular atestat, profesor de sculptură la Școala de Arte și Meserii din Pitești, membru al Clubului Iubitorilor de Cultură, condus de academicianul Gheorghe Păun, membru al Academiei Artelor Tradițio­nale din România. Tot el l-a purtat pe la toate târgurile și manifestările populare importante din țară, prin aproape toată Europa, chiar și pe la Parlamentul European, unde a fost sărutat de președintele acestuia, Martin Schultz, căruia i-a dat să guste pălincă românească din plosca lui, și a străbătut Bruxellesul îmbrăcat într-un costum popular de vreo sută de ani, ca un autentic urmaș al lui Badea Cârțan, arătându-le occidentalilor „Co­coșul de munte din Nucșoa­ra”, lucrare-simbol a comunei sale. Dar cel mai mult ține la o icoană a Nașterii Domnului, pe care a sculptat-o în 1983, mărturisitoarea unei po­vești uluitoare, pe ­care o păstrea­ză în camera în ­care doarme.

Dacii de pe linguri și pasărea de șiță

„Nu poate exista inspirație, artă, fără ajutorul lui Dumnezeu. De altfel, toate își au obârșia în credință, în Biserică. Fără harul lui Dumnezeu nu poți face nimic. Frumosul din materie îți înnobilează sufletul, te îndulcește, te încălzește la inimă, te face mai bun. Fără har omul nu poate gusta frumosul. Și cred că nici nu-l poate lucra, pentru că dacă nu pui suflet, nu iese nimic. Dumnezeu comunică cu tine în timp ce lucrezi. Câteodată simți că mâna se duce singură exact unde trebuie, călăuzită de o forță nevăzută. Uneori rămân uimit de felul în care iese tăietura așa de bine. Dumnezeu îmi dirijează mâna. Dar și te alege pentru asta”, ne mărturisește nea Ion, cu simplitatea celui care se lasă condus în tot ce face în voia Celui care a creat lumea. Frumosul din ea, Viul.

În acest univers al mește­ru­lui sunt cuprinși și strămoșii noștri daci, pe care îi venerează de mic copil, și pe al cărui simbol, steagul cu cap de lup, îl poartă permanent în piept, ca pe o pecete. „Am multe proiecte cu daci. Am sculptat războaiele lor cu romanii pe șapte linguri. M-am inspirat de pe «Columna lui Traian», dar interpretarea a fost a mea”, ne mai spune dom­nia sa.

De la dânsul am aflat adevă­rata poveste a „cucilor”, păsă­rile de șindrilă pe care oamenii și le puneau pe coama caselor, numindu-le „Binecuvântarea casei”, care amintesc, fără îndoială, de Duhul Sfânt. „Tata le spunea acestor pasări din șindrilă «cuci». El făcea șiță. Unii le zic păsări măiastre, dar ele de fapt se numesc «Binecu­vântarea casei». Mi-a deslușit taina lor un fost director de muzeu. În 2012 am fost la Craiova, unde am primit Trofeul și Marele Premiu al Târgului Mește­rilor Populari. Eu făceam «cuci» din aceștia. «Nene Ioane, mi-a zis omul acela, denumirea acestor «cuci» este «Binecuvântarea casei». Și uite care este legenda lor: Se spune că pe timpuri, un boier avea o fată care se îmbolnăvise foarte grav. A umblat omul peste tot să-i găsească leacul, dar nu l-a des­coperit. A apelat și la vrăji­toa­re. Boierul era însă bun la suflet și se purta frumos cu slugile și cu consătenii lui. Văzând aceasta, Dumnezeu a hotărât să-l ajute și, într-o noapte, i-a trimis în vis un înger, care i-a spus așa: «Omule, dacă vrei să-ți vindeci fata și să-ți meargă totul bine în gospodărie, du-te dimi­nea­ță la un șițar și roagă-l să-ți facă din lemn o pasăre cum știe el mai frumoasă. Și pasărea aia va fi binecuvântarea casei tale. Dar trebuie să o pui pe cel mai de sus loc de pe casă», după care îngerul a dispărut. A doua zi, bo­ierul a mers în sat la nenea Ion, care făcea șiță și i-a spus ce a visat. Mește­rul i-a cerut o săp­tămână de gândire, după care a venit cu pasărea. Nenea Ion o făcuse din doar două bu­căți de șiță: corpul și coada dintr-o sin­gură bucată, și aripile din cealaltă bucată, pe care le-a asamblat în formă de cruce. Pasărea i-a plăcut boierului, care l-a omenit cum trebuia pe meș­ter, care i-a și montat pasărea din lemn pe coama casei. A doua zi, fata boierului se juca prin curte și toată gospodăria a început să înflorească: vitele fătau câte doi viței, recoltele dădeau roadă multă, ploile îi udau grânele, în timp ce pe pământurile celorlalți era secetă și prăpăd. Văzând toate acestea, ceilalți boieri și săteni l-au întrebat ce a făcut de toate îi merg bine. Și boierul le-a arătat pasărea de pe acoperiș, spunându-le că aceea este Binecuvântarea casei, care îl ocrotea și îi dădea spor în gospodărie. De atunci, fiecare gospodar a început să-și așeze pe casă o asemenea ­pasăre de binecuvântare. Șițarii de peste tot au venit la nea Ion să îi în­vețe să facă aceste păsări și așa s-a răspândit mește­șu­gul. Cu timpul, sensul originar al obi­ceiului s-a pierdut, și de aceea și pe aici pe la noi li se spu­­neau acestora «cuci». Eu cred în­să că pasărea aceasta simbolizează chiar ­Duhul Sfânt”, ne mai mărtu­risește meș­terul nostru.

Cultură în amfiteatrul lui nea Ion

Sculptura îl face pe acest om să meargă mai departe împăcat cu viața, cu sinele său și cu Dumnezeu. Chiar și atunci când se întâl­nește cu ursul, de pildă, găsește calea cea mai bună de a depăși momentul. „Am dat nas în nas cu doi urși. Am toată pățania sculptată pe o lingură! Cu unul m-am întâlnit în timp ce dădeam la pește. Cu celălalt, acum un an, într-o noapte. Soția a auzit guițând porcii. Am luat o lanternă puternică și m-am dus la coteț. Când am îndreptat lumina spre porci, am văzut unul sfâșiat, dar nu și ursul. Apoi l-am descoperit și pe acesta. Sărise gardul. I se vedea numai capul. Se uita de acolo la mine. Primul urs cu care m-am întâlnit mă studia cu curiozitate, dar nu fioros. Acesta, al doilea, se holba urât la mine. Însă lumina puternică a lanternei m-a salvat. Am strigat tare la el și a rupt-o la fugă. Dacă nu aveam lanterna mă omora”, ne mai spune nea Ion.

Omul are cinci nepoți: trei băieți și două fetițe, de la cei trei copii ai săi, nepoți pasio­nați de ceea ce face bunicul. Cel mare, de 7 ani, are deja tru­să de scule profesională de când era mic.

O dată sau de două ori pe an, meșterul Ion Rodoș organizează într-un amfiteatru de piatră amenajat de el pe culmea dealului, în fața unui frumos lac plin cu pești, întâlniri culturale, în cadrul Cercului Iubitorilor de Cultură, al cărui membru este. Aceste activități sunt prinse și în programele cultural-duhov­nicești ale Arhiepiscopiei Arge­șului și Muscelului. „Eu iubesc foarte mult cultura. Iubesc frumosul. Eu trăiesc frumosul. Cu prilejul acestor manifestări lansăm cărți, purtăm discuții cu oameni de cultură și artă, organizăm mici ateliere de sculptură pentru copii sau dezbatem diferite proiecte care interesează comunitatea sau zona, cum este de pildă cel la care lucrez în prezent: refacerea unui arc de triumf din Domnești. Mi-am amintit de el în timpul unei discuții cu poetul George Baciu, cu care colaborez și sunt prieten de suflet. Acel arc de triumf din lemn a fost emblema Dom­neștiului o lungă perioadă de timp. Fusese ridicat în 1936 și scria pe el «Stațiune climaterică Domnești-Muscel». Avea două turnulețe, unul în stânga și celălalt în dreapta, care simbolizau libertatea. Din acest motiv l-au dărâmat comuniștii în 1965. Eu am venit cu ideea de a fi refăcut. Am făcut și o machetă în acest sens. Primarul comunei Dom­nești a acceptat propunerea mea. De aceea m-am angajat să sculptez 15 basoreliefuri care vor fi prinse pe el, cu toată istoria comunei Domnești, începând de la Basarab I până în zilele noastre. Deja m-am apucat de lucru. Arcul trebuie ­ridicat până în 2023, când se împlinesc 500 de ani de atestare ­documentară a comunei. Pe unul din basoreliefuri va fi prezentată și istoria unei icoane de 500 de ani din Domnești, care a fost salvată de preotul din comună de furia comuniștilor. Pe altele voi sculpta legenda râului Doamnei, a mărului domnesc, soi care există doar aici, și multe alte episoade din istoria comunei”, ne mai spune meșterul popular, propus Ministerului Culturii de către Sorin Mazilescu, conf. univ. dr. la Universitatea din Pitești, să i se acorde titlul de Tezaur Uman Viu. Dar, indiferent de soarta acestei propuneri, nea Ion Rodoș din Nucșoa­ra rămâne cel care nimic cioplit de mâinile sale nu este întâmplare, ci numai „gustare de frumos”. Iar lumea „văzută” prin mâinile lui poartă amprenta sufletului său, aflat într-o tainică și permanentă legătură cu Dumnezeu.