Mihai Coțovanu, pictura ca mod de a fi

Născut, în vara anului 1967, într-un vechi loc încărcat de istorie - satul Cucuteni - așezat după Primul Război Mondial pe vatra unui sit neolitic, pictorul Mihai Coțovanu este plămădit din elanurile unei străvechi civilizații care vorbește azi prin arta sa. Pictor de formație, iubitor de artă prin naștere, tată și familist prin tradiția creștină în care a crescut, artistul își exprimă crezul de viață prin picturile sale, care încântă privirea și înalță sufletul. „Cea mai frumoasă operă de artă este desăvârșirea sufletească sau spirituală, iar artele reprezintă doar un act premergător pentru acest ideal. Arta singură nu poate atinge desăvârșirea, e nevoie ca artistul să vadă desăvârșirea în Dumnezeu”, mărturisește Mihai Coțovanu.

Nu poți rămâne indiferent atunci când admiri lucrările pictorului Mihai Coțovanu, peisajele, naturile statice, florile, portretele, străzile unice ale Iașiului surprinse în lumina dimineții sau inundate de albul zăpezii. Ceva dincolo de pânză transpare și grăiește molcom privitorului însetat să pătrundă dincolo de trăirea cotidiană. Talentul, pe care l-a primit de la Dumnezeu, s-a făcut remarcat încă din școala primară și tot de atunci a căutat să înțeleagă „miracolul vieții”. Și-a urmat chemarea din adâncul sufletului, apoi la Școala ­Populară de Arte din Iași, în perioada 1987-1989, la clasa profesorului Ghiță Leonard, și mai târziu la Facultatea de Arte Plastice și Design din cadrul Academiei de Arte „George Enescu” din Iași, între anii 1990 și 1995, sub coordonarea profesorului Virgil Parghel. „Pasiunea pentru artă a acționat prin forța destinului, un talent de care nu eram conștient că trebuie să-l înmul­țesc. Ființa interioară nu s-a lăsat zdrobită și a căutat prin arta picturii să-mi trezească valențele ascunse din propria ființă. Prin arta picturii, natura și cerul au devenit cărți spirituale în demersul creator. Spectacolul lumii în mișcare îmi solicita atenția și concentrarea de a transpune pe pânză motive din natură, peisaje în diferite ipostaze dimineața, seara, vreme înnourată, însorită etc. Toate aceste momente exprimate în creațiile artistice au dezvoltat sensibilitatea sufletească de a descifra natura, care mi-a călăuzit drumul spiritual-cultural într-o zonă metafizică, dincolo de realitate. Aș putea spune o proiecție mentală de înțelegere a realității dincolo de cortina materiei. Prin arta picturii am înțeles că trupul aparține acestui timp și spațiu, iar cugetarea minții și emoțiile aparțin timpului și spațiului absolut”, mențio­na Mihai Coțovanu într-un articol din revista Branche. 

„Frumusețea și identitatea unei națiuni se manifestă prin artă”

Chiar dacă condițiile exterioare nu i-au fost favorabile, forța talentului său l-a propulsat pe tărâmul artei, astfel că, din anul 1997, pictorul este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași, și de-a lungul timpului a participat la peste 75 de expoziții de grup și a realizat 80 de expoziții personale. O parte dintre lucrările sale pot fi admirate în colecții particulare și în muzeele de artă din Vaslui și Brașov, precum și în Muzeul Etnografic din Gura Humorului. A fost remarcat de criticii de artă încă de la primele participări la diverse expoziții din perioada studenției. „Frumusețea și identitatea unei națiuni se manifestă prin artă, căci întotdeauna când vorbim despre o națiune îi menționăm, mai ales, pe artiști și capodoperele lor. M-am format la Școala Populară de Artă din Iași sub aripa profesorului și pictorului Ghiță Leonard de la care am deprins stilistica plastică. Importante sunt claritatea și energia pe care le transmite un tablou, care emană din elementele de expresivitate plastică și din forța subiectului”, a subliniat pictorul.

Format în capitala Moldovei, Mihai Coțovanu a surprins în picturile sale diverse locuri pitorești din Iași, fiind martor la schimbarea orașului din ultimii 30 de ani. Tablouri precum „Mănăstirea Frumoasa”, „Centrul spiritual al Iașului”, „Palatul Culturii”, „Iarna pe strada Vântu”, „Nostalgia timpului” sau „Timpul transformărilor” redau, imagine cu imagine, bucăți din mozaicul spiritual al orașului așezat pe șapte coline. Artistul, care poate fi văzut cu șevaletul și în prezent pe străzile Iașiului, și-a împropriat valorile acestui vechi centru spiritual și cultural și le transmite prin formă și culoare în tablourile sale, precum și în articolele publicate în reviste culturale. Cu toate acestea, artistul nu rămâne „pierdut” în arta sa, ci este ancorat în modernitatea timpului pe care-l trăim. Astfel și-a ridicat și împodobit singur casa în care locuiește, formându-și abilități deosebite în a da formă artistică lemnului nu doar pentru uși și ferestre, ci și pentru ramele care întregesc tablourile sale. 

„Timpul mistic al creației”

Fie că sunt peisaje sau portrete, în lucrările pictorului ie­șean, se remarcă armonia compo­ziției, o organizare atentă a su­pra­feței plastice și un dozaj al culorilor care reorganizează realitatea pentru a o reda mai plină de viață și încărcată de emoția autorului. Mihai Coțovanu a avut încercări și în pictura modernă cubistă, dar s-a întors la pictura figurativă despre care spune că îl reprezintă cel mai bine:  „Peisajul a avut un rol important în formarea mea, așa după cum spunea pictorul Ștefan Luchian, artistul atunci când merge în natură se smerește și face o plecăciune în fața lui Dumnezeu, iar Creatorul întregului univers privește către artist și-i dăruiește inspirație pentru lucrarea sa. Peisajul îl obligă pe artist să analizeze, să sintetizeze, să surprindă lumina, dezvoltă spiritul de ob­servație și analiză. Peisajul este un maestru care te învață fără să îți dai seama. Prin smerenie, inspirația coboară în adâncul artistului care se apropie de Dumnezeu și intră astfel în timpul mistic al creației. Arta este cea care m-a condus către credința față de Dumnezeu. În timp ce pictez, există acele momente de mișcare a sufletului, de concentrare și grație în care mă contopesc cu ceea ce lucrez, clipe unice de așezare lăuntrică în care mintea și sufletul se unesc și se așază firesc în tabloul la care lucrez. Dimensiunile mistică și emoțio­nală se transpun în opera de artă, iar privitorul percepe acea trăire care nu se epuizează niciodată. Starea de grație pe care artistul o atinge prin profunzime spirituală pe care o transpune în tabloul său este ceea ce dă valoare unei opere de artă. Marile capodopere putem spune că sunt rugăciuni în culoare”.

Am admirat în sufrageria pictorului forța portretelor istoricului Nicolae Iorga și a poetului Mihai Eminescu la vârsta matu­rității, în a cărei privire se simt atât dramatismul, cât și sublimul. Așezate la loc de cinste, seria de portrete este completată cu cele ale regelui Ferdinand I, reginei Maria, pictorului Corneliu Baba, medicului Leon Dănăilă, alături de portretul bunicii, al mamei și al Sofiei, fiica cea mică a artistului. Modul de realizare al compozițiilor, dar și așezarea tablourilor pe pereți transmit privitorului un sentiment de odihnă, căci, după cum precizează Mihai Coțovanu, singura operă de artă este creația lui Dumnezeu, iar arta nu este decât un drum către sacralitate. Chiar dacă obiectivul sfințeniei este greu de atins, importantă este, în orice domeniu al artei, acea mișcare a sufletului care apropie ființa și gândirea de Dumnezeu, căci artele sunt o fereastră către Dumnezeu.

„Omul se zidește în fiecare oră, zi, lună sau an ce trece. Pătruns de artă, călătorind firesc spre adâncul ființei, el se transformă spre a înțelege în existență nevoia de a fi. Drumul în artă spre sine este tot o artă. Se dobândește cu răbdare, prin sinceritatea sentimentelor și a emoțiilor, în gândurile clare, ordonate, în armonia caldă a inimii, prin truda de a urca din sfera adevărului, din adâncuri, în strălucirea frumosului spre absolut, prin albia sublimului, către armonia primordială. Artistul are menirea, prin inspi­rația timpului din adâncuri, de a dărui din creația în care există, prin care se relevă nuanțele fine ale frumosului, în trecerea timpului, desfăcute din tainele adânci, prin ființa artistică. Drumul întru devenire al unui artist este unul anevoios, cu multe încercări. Numai cu o voință de fier și cu o credință de neclintit în propriile aspirații se poate urca pe drumul desăvârșirii, prin care artistul este condus către zonele eterate ale idealurilor sublime, unde își găsește împlinirea spirituală prin lucrările de artă pe care le creează”, scrie pictorul în articolul „Timpul din adâncuri”. 

Pictura, respirația sufletului

Credința în Dumnezeu este un aspect implicit al artistului Mihai Coțovanu, căci nu poate concepe pictura și arta fără dimensiunea sacră. Om credincios, el participă împreună cu familia în fiecare duminică și sărbătoare la biserică. „Opera” sa este întregită cu șapte copii la fel de talentați și frumoși precum tablourile sale. Amprenta credinței ortodoxe transpare în modul său de a lucra, de a vorbi și de a fi. Îndeletnicirea picturii unifică ființa artistului, căci ne-a povestit că atunci când nu pictează mai multe zile se simte înstrăinat, pictura fiind respirația sufletului său fără de care nu poate trăi ca ființă spirituală.

De-a lungul timpului, pictorul a primit mai multe premii pentru lucrările sale, printre care men­țio­năm: Premiul Academica „C.D. Stahi” la Concursul Națio­nal de Artă „Nicolae Tonitza” Bârlad (2006); Premiul special pentru portret la Simpozionul Național „Dimitrie Cantemir” (2010); Premiul „Mihai Eminescu” pentru pictură la Concursul Internațional de Arte Vizuale „Noi și Eminescu” Iași (2011); Diploma de excelență oferită de Instituțiile de Cultură ale Armatei Române - Cercul Militar Național (2019). A participat la mai multe tabere de creație în diverse locuri din țară și din afara granițelor, cum ar fi Barbizon, Giverny și Étretat din Franța. Consideră că 99% reprezintă muncă și doar 1% talent, căci, spune artistul, talentul fără muncă se pierde și nu poate fi valorificat.

Tablourile lui Mihai Coțovanu sunt încărcate de lumină, surprinsă în diverse ipostaze, după cum a precizat în încheierea dialogului nostru: „În momentul în care pictez, eu privesc de fapt lumina care se reflectă prin culori și care definește forma și viața din tablourile mele. Dincolo de ceea ce înfăptuim, important este cum ne transformăm prin acest proces al «facerii», care rămâne înscris în suflet. Cea mai frumoasă operă de artă este desă­vârșirea sufletească sau spirituală, iar artele reprezintă doar un act premergător pentru acest ideal. Arta singură nu poate atinge desăvârșirea, e nevoie ca artistul să vadă desăvârșirea în Dumnezeu”.