De câte ori nu au zburat pe lângă urechile noastre cuvinte grele ce poartă încărcături adânci? Poate prea puțin le-am înțeles. Oare erau inimile noastre grele și ochii noștri ținuți ca să nu vadă? A fost nevoie să vedem acum în Ucraina cum zboară avioane sau se târăsc pe pământ tancuri ce poartă încărcături războinice și mașinării de ucis oamenii ca să căutăm sensul și mai adânc al cuvintelor Mântuitorului Hristos care strigă dintotdeauna: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13).
În 27 februarie 2022, seara târziu, după ce auzisem în Evanghelia duminicală că Mântuitorul îi binecuvântează și-i așază de-a dreapta Sa pe cei buni, zicându-le: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat” (Matei 25, 35-36), m-am hotărât să merg și să văd ce se întâmplă la Isaccea. Ce e cu Isaccea, că doar în Evanghelie nu se pomenește de ea? Ba se pare că da! Dacă asculţi cuvintele adânci din Sfânta Evanghelie, vei înțelege că în ea se vorbește și despre Siret, Sighetu Marmației, Rădăuți, Albița, Giurgiulești sau Isaccea. Toate acestea sunt doar câteva dintre punctele de frontieră din nord-estul României prin care zilele acestea au intrat în țară zeci de mii de ucraineni refugiați din fața nemiloasă a războiului.
Până acum câteva zile, Isaccea nu reprezenta pe harta României decât o modestă așezare de câteva mii de locuitori, ridicată la rangul de oraș în perioada comunistă. Isaccea însă poartă în trecutul ei ceva glorios. În arealul ei a funcționat în perioada medievală cea mai înfloritoare mitropolie bizantină de la gurile Dunării: Vicina. În anul 1302, mitropolitul ortodox de aici, Luca, intervine pe lângă împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) pentru transferarea în imperiu a 16.000 de alani, nord-dunăreni care fugiseră din calea dominației tătare. Pare că istoria se repetă, nu?
Am venit în Isaccea în 1980, când aveam 9 luni, și m-am mutat la Tulcea în 1995, așa că drumul de 36 km care leagă cele două localități l-am parcurs de zeci, poate de peste o sută de ori ziua, noaptea, primăvara, toamna, iarna sau vara. De pe drum vedeam dincolo așezările din URSS (foste românești), după 1990 în componența Ucrainei.
Duminică, în drum spre Isaccea, în maşină exersam engleza cu fiica mea, Livia, că poate va trebui să vorbim cu cineva acolo, când am început să mă mir peste măsură de traficul aglomerat. Grupuri-grupuri de mașini, mai mici sau mai mari, cu numere de înmatriculare de TL, CT, B, GL, GR, BR, PH, SV, chiar de Bulgaria și Ucraina. Clar, de la bac de la Galați sau de la Brăila nu pot veni, fiindcă sunt mult prea multe! În Isaccea, de la DN 22 facem ușor dreapta, trecând pe lângă „Dunărea Mică” și fosta Regie de Tutun, acum o imensă ruină, și ne îndreptăm pe un drum de aproape 1 km, asfaltat și bine luminat, spre punctul de frontieră Isaccea-Orlovka.
Deodată cu emoțiile și frigul de 6 grade ne încearcă ceva necunoscut, nemaiîntâlnit, poate teama: peste Dunăre este război. Îmi iau actele cu mine și legitimația de corespondent TRINITAS TV și mă infiltrez în mulțime. Mașini parcate și pe dreapta, și pe stânga drumului. Până în vamă, două filtre de poliție opresc mașinile. „Unde mergeți?” Nu aud răspunsul, însă văd că mașina își continuă cursul spre vamă. Dintre celelalte mașini parcate, unele sunt fără pasageri, altele cu cartoane în geam, pe care scrie de mână Oituz-Tuzla sau „transport gratuit”. Alte mașini sunt ocupate cu oameni gata de plecare. Majoritatea vorbesc românește. În alte mașini cu numere de UA, oamenii vorbesc între ei sau la telefon, probabil în ucraineană sau rusă, sunt vizibil îngrijorați, iritați, mulți caută ceva în telefoane.
În vamă sunt mulți oameni, marea majoritate români. Reprezentanți ai autorităților, poliția, jandarmeria, 112, ambulanța, primăria Isaccea, poliția penitenciară, ONG-uri, presă și mulți voluntari care împart de mâncare, ceva cald de băut, tot felul de produse de strictă necesitate. Totul pare bine organizat și coordonat, împotriva a ceea ce știam, că suntem pompieristici. Autocarele sunt cu motoarele pornite, gata de plecare. În corturile de refugiați stau oameni care se încălzesc, se odihnesc, își caută în puținele lucruri pe care le-au luat în fuga lor.
Când apar în punctul de primire, sunt doar femei care își poartă pe brațe copiii frânți de oboseală și adormiți în poziții nefirești, ele însele cu cearcăne la ochi și aproape fără vlagă. Alți copii mai mărișori care își poartă singuri bagajele și parcă au sudate de mâini jucăriile de acasă se uită curioși la șirurile de necunoscuți printre care trec, în timp ce își deschid cu greu mâinile ca să primească ceva cald de mâncare și de băut. Alții sunt mai energici și reacționează zâmbind la mângâierile de pe cap pe care le primesc de la femeile românce, iar alții te fac și pe tine să plângi, când îi vezi că se uită înapoi spre casă, poate cu gândul la батько, care a rămas să lupte în război. Îmi trece un gând negru prin minte: Oare-l va mai vedea vreodată? Izgonesc gândul malefic, dar real și posibil, și observ mai departe. Tot în frig, stau cu pancarte bilingve (ENG-UCR) sau doar în ucraineană tineri care vizibil tremură.
E milă, jertfă, compasiune, solidaritate umană și creștină. Atât în perioada pandemiei, cât și în vreme de război, Patriarhia Română și credincioșii ei au arătat că din vechime au înțeles cu inima și cu dragoste profunda semnificație a Sfintei Evanghelii. Cam aceasta este trăsătura fundamentală a creștinismului românesc analizat inegalabil de marele nostru Simion Mehedinți.
De la preotul nostru din Isaccea, Igor Padnevici, vorbitor și de limbă rusă, aflu că ucrainenii care vin în România sunt uimiți de căldura și atenția cu care sunt primiți. Nu le vine să creadă. Nici nouă nu ne vine să credem că putem fi mai buni. Ne-am obișnuit prea mult doar cu românii promovați artificial, cu răutățile și mizeriile lor și am uitat să vedem România de la firul ierbii, România profundă, România creștină, care știe când să se bucure cu cei ce se bucură, la fel de bine știind să plângă cu cei ce plâng (cf. Romani 12, 15).
Implicarea clerului Episcopiei Tulcii și a credincioșilor ei (99% dintre tulceni sunt ortodocși români, ruși, lipoveni, ucraineni, puțini bulgari și greci), fără a-i exclude pe ceilalți creștini de alte confesiuni, chiar și pe necreștini, în organizarea centralizată de colecte în bani, alimente și ajutoare, prin intermediul tuturor bisericilor parohiale, al autorităților locale, prin acțiuni de grup sau individuale, telefoane peste telefoane, oferirea de cazare, masă, servicii medicale gratuite, ne arată că românii au înțeles corect Sfânta Evanghelie și cuvintele lui Iisus: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.
Nu știu sigur dacă românii au mers duminică la biserică să audă cuvintele Mântuitorului Hristos care îndeamnă la filantropie. Am văzut însă că deja le puneau în practică şi sunt convins că pentru ei și pentru unii ca ei sunt cuvintele divine: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii... întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 34 şi 40). Fii binecuvântată, România noastră!
