Mina Stoicescu, schimonahia cea mult milostivă

A lăsat în urma sa nu doar imaginea monahiei iubitoare de Hristos, ci şi o dorinţă testamentară, împlinită de ucenicele sale prin construirea unui cămin pentru persoane vârstnice. Schimonahia Mina Stoicescu (1898-1988), o floare de crin din grădina duhovnicească a mănăstirii ilfovene Pasărea, a fost un om cu totul deosebit. S-a bucurat de aprecierea multor personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din vremea sa, dar mai ales de binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul mâinilor sale.

La parterul căminului pentru bătrâne al Mănăstirii Pasărea, într-o aripă a clădirii, unde îşi petrec de regulă du­pă-amiezele persoanele asistate, pe unul dintre pereţi apare chipul cald al schimonahiei Mina Stoicescu, una dintre fondatoarele acestui aşezământ. Surprinsă din profil, măicuţa pare că ascultă ce se întâmplă în prezenţa sa.

„Înainte să plece în cereştile locaşuri, maica Mina a lăsat ucenicelor un testament scris în care le cerea acestora să vândă o proprietate a sa şi să construiască acest cămin, destinat în special monahiilor care nu au ucenice, preoteselor, persoanelor dedicate Bisericii, dar şi pentru cazuri sociale sau pentru acele persoane care vor să-şi ducă ultimele zile într-o mănăstire, într-un aşezământ sub ocrotirea Bisericii, unde este un alt regim decât în cele laice, căci aici ne gândim mai mult la Dumnezeu”, explică maica Mateea Mariş, directoarea căminului şi ucenică a schimonahiei Mina.
Maica Mina a dus, de bunăvoie, o viaţă foarte aspră. Se culca pe rogojină, mânca doar fructe şi legume, foarte puţin brânză şi lapte, doar când ucenicele insistau. Ajunsese atât de uscată, încât i se descuama pielea. Trupul îşi cerea drepturile, dar ea l-a strunit foarte tare. Se ruga mult şi vorbea puţin. Se împărtăşea în fiecare săptămână.
„Un an i-am fost şi eu ucenică maicii Mina. Avea 90 de ani când am întâlnit-o. A fost deosebită şi avea multe harisme. Veneau la dânsa, pentru sfat, personalităţi importante ale timpului. Cred că acesta este un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim la naştere. Dânsa, înainte de a veni la mănăstire, a avut o vedenie. A fost la duhovnic şi acesta i-a zis, ca s-o smerească, că are trei mari haruri, dar nu este vrednică de ele. Şi darul de Sus s-a văzut pe tot parcursul vieţii ei! L-a iubit foarte mult pe Dumnezeu! Când a venit la mănăstire, a zis că nu este mulţumită să fie doar călugăr: «A fi călugăr înseamnă să fii logodit cu Hristos, cu Biserica. A fi schimonah, înseamnă să fii cununat cu Hristos, dar să faci şi mai mult efort pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru aproapele»”, îşi aminteşte cu mult drag ucenica Mateea.
Bătrânele din cămin sunt captate de relatarea maicii şi privesc cu mai multă consideraţie acum spre imaginea înrămată a schimonahiei Mina. Măicuţa cea mult iubitoare de Biserică şi de semeni tace. Tace şi zâmbeşte duios ca o mamă. Privirea îi este aţintită spre linia orizontului, spre zările care au adus-o pe această lume şi care, tot ele, au luat-o de aici, înnobilată de o trăire aleasă.

A stat o viaţă de vorbă cu Dumnezeu

De foarte fragedă, tânăra Stoicescu şi-a dorit să fie mireasa lui Hristos, însă părinţii au obligat-o să se căsătorească. După șapte ani de căsnicie, soţul i-a murit. Deși îndurerată, ea a crezut că i-a dat Dumnezeu dezlegare, ca să-și poată urma drumul spre mănăstire.
A mai rămas un timp în lume, până când s-a dus şi mama ei la tatăl deja plecat la cele veşnice. După ce a împărţit mare parte din avere familiilor sărace, a pus ce a avut mai de preţ în două geamantane, cu intenţia de a pleca spre Constanţa, la Mănăstirea Celic-Dere.
„S-a urcat în trenul Bucureşti - Constanţa şi, citind rugăciuni, nu a observat că au rămas câteva vagoane în comuna Brăneşti. A stat, a aşteptat, trenul nu mai pornea. La un moment dat, conductorul îi spune că trenul spre Constanţa a plecat şi că se urcase într-un vagon greşit. Măicuţa a coborât şi a întrebat ce mănăstire e în apropiere. Auzise de Pasărea, dar nu fusese şi nici nu avea de gând să vină aici. Avea două geamantane grele în mâini şi se gândea cum o să ajungă la mănăstire, când, deodată, apare un tânăr, la vreo 16 ani, îmbrăcat în costum tradițional, care se oferă să o ajute: «Vă însoţesc eu, merg tot într-acolo». Ajung a­mândoi la mănăstire şi se opresc în faţa stăreţiei, dar, la un moment dat, când se uită lângă dânsa, maica nu mai vede nici un copilaş. Dispăruse. A intrat la stareţă, s-a prezentat, i-a relatat cele întâmplate şi a cerut să fie dată în ascultare, ca ucenică. A lăsat-o singură în chilie, i-a dat cheie şi nu i-a impus o anumită ascultare faţă de duhovnic. Poate de aceea a ales să ducă o viaţă foarte, foarte aspră. S-a gândit că, dacă nu face ucenicie, adică să o strunească cineva, ar fi bine să ducă, de bunăvoie, o viaţă mai aspră”, mai spune maica Mateea.
În afară de căminul pentru persoane vârstnice, schimonahia Mina Stoicescu este trecută şi în rândul ctitorilor Mănăstirii Pasărea, deoarece a ajutat foarte mult aşezământul monahal. Când a intrat în obștea monahală de aici, îşi mai păstrase câteva terenuri moştenite de la familia sa. Anual, dona mănăstirii roadele acestor pământuri, însă activitatea necesita prezenţa sa în lume, situaţie care nu îi crea o stare foarte bună. Tocmai de aceea, s-a rugat la icoana Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil să-i trimită o ucenică.
„Când, într-o zi, iese din chilie, vede o fată venind pe podul de lemn, cum era odată, peste râul Pasărea. Strigă fata pe nume. Aceasta rămâne foarte surprinsă că ştie cum o cheamă. Nu se mai văzuseră niciodată. «Vrei să vii la mănăstire?», a întrebat-o maica Mina. «Aş vrea, dar mai întâi să merg la duhovnic, să mă spovedesc», a răspuns fata. «Du-te să te spovedeşti, iar dacă vrei să vii la mănăstire şi vrei să fii ucenica mea, eu te iau de ucenică. Tot ce o să am eu, o să împart cu tine. Dacă o să avem o ceapă şi o pâine, o vom împărţi şi vom da slavă lui Dumnezeu», i-a mai spus măicuţa. Părintele duhovnic a venit cu copila la maica şi, ştiind că duce o viaţă aspră, i-a zis: «Tu poţi să posteşti, dar pe ucenică nu ai voie să o pui la un regim drastic. Trebuie să-i dai să mănânce, dar nu numai legume uscate cum mănânci tu, pentru că e copil şi trece printr-o perioadă de acomodare». Maica Mina a făcut ascultare. Îi pregătea de mâncare ucenicei şi aşa se mai hrănea şi dânsa. Anişoara, ucenica schimonahiei, era o mătuşă de-a mea. Când am venit eu la mănăstire, Anişoara îmbătrânise, avea 70 de ani, iar schimonahia Mina avea 90 de ani, cum am spus. Anişoara a muncit foarte mult - în mănăstire şi în căminul de bătrâne. A fost mai bolnăvicioasă şi s-a rugat să-i trimită Dumnezeu ucenice”, adaugă blânda maică Mateea.
„Călugărul se simte mai bine stând de vorbă cu Dumnezeu şi cu el însuşi!”, exclama adeseori schimonahia Mina Stoicescu. Maica Mateea Mariş mai spune că schimonahia de vrednică amintire a ajuns la înalte trăiri duhovniceşti şi datorită faptului că era foarte atentă la ce gândea, cât se ruga. Spre exemplu, în Vinerea Patimilor nu ieşea deloc din biserica cea mare a Mănăstirii Pasărea. Stătea lângă crucea Mântuitorului. „Noi retrăim suferinţa Mântuitorului. Atunci, L-au părăsit toţi. Măcar acum să stau şi eu lângă El”, vorbea cu inima frântă schimonahia Mina Stoicescu. Şi spusele ei înţelepte au rămas şi astăzi în sufletul celor care au cunoscut-o, fie ei monahi sau mireni.