Minunile de la Meteora

Complexul monahal de la Meteora, din Grecia, este unic în lume. Din marea pădure de stânci, 24 au fost sfinţite ca locuri de nevoinţă pentru călugări. Acum au mai rămas doar 6 mănăstiri, restul ajungând în paragină. Construcţia lor nu a fost deloc uşoară, călugării având nevoie şi de 70 de ani numai pentru a ridica materialele pe stâncă. Urcarea se făcea numai cu scări de sfoară şi cu plasa. Abia de la mijlocul secolului trecut s-au săpat scări în stânci. Dar, odată cu apariţia turiştilor, călugării s-au împuţinat, preferând alte locuri, mai retrase, pentru rugăciune şi contemplarea lui Dumnezeu.

Pentru a ajunge la mănăstirile de la Meteora se trece prin întinsa câmpie a Tessaliei. Aceasta este zona cea mai rodnică a agriculturii greceşti, în restul ţării fiind un sol mai mult pietros şi nisipos. Drumul îşi face loc printre culturi de bumbac, cele mai întâlnite, pâlcuri de măslini şi culturi de grâu. Contrastul între verdeaţa Tessaliei şi solul arid al Greciei se observă atunci când apare în depărtare strania „pădure de stânci“ de la Meteora, fără egal în lume. Cu cât te apropii de Kalambaka, oraşul de la poalele pietrelor meteorice, sesizezi parcă mai clar frumuseţea şi imensitatea creaţiei divine. Stâncile au forma unor coloane stângaci cioplite, care se sprijină de pământ doar pe un colţ, dând impresia că se pregătesc să îşi ia zborul spre cer.

La început a fost marea

La Meteora sunt aproape 1.000 de astfel de stânci. Unele se înalţă până la aproximativ 600 de metri de la nivelul Mării Egee. Complexul se află la 230 de km de Tesalonic şi 331 de km de Atena, deci, undeva, prin centrul Greciei. Originea acestor formaţiuni stâncoase se pierde în negura timpului, nici măcar cercetătorii nu ştiu exact ce vechime au şi nici modul de formare.

S-au lansat trei ipoteze. Prima dintre ele susţine că, în urmă cu 60 de milioane de ani, aici ar fi existat o mare, iar în urma retragerii apelor au rămas doar stâncile care se găseau pe fundul acesteia. A doua ipoteză susţine existenţa unui masiv muntos, ale cărui componente, mai moi ori nisipoase, au fost îndepărtate prin eroziunea apei şi a vântului, scoţând la iveală doar stâncile care se găseau în interiorul acestuia. Iar a treia „ipoteză“, care este o legendă, spune că, în urma bătăliei între zei şi titani, zeii aruncau cu suliţe făcute din piatră, care s-au înfipt în acest loc şi, de atunci, a ieşit acest complex.

Degetul lui Dumnezeu

După ce se părăseşte Kalambaka, un drum şerpuit, de 5 km, doar pe două benzi, trece printre stânci, ajungând până la cea mai înaltă stâncă, de 613 m, unde este aşezată Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ sau Marea Meteoră. Au fost 24 de mănăstiri, dar s-au păstrat doar şase, în care vieţuiesc şi în prezent călugări şi călugăriţe.

Odată intrat pe acest drum, vezi, de o parte şi de alta, stânci imense, care au diferite forme şi culori, verdele vegetaţiei dispare şi apare gălbuiul pietrişului şi cenuşiul pietrelor. Ultima aşezare localizată este satul Kastraki, în partea vestică a complexului, exact la picioarele stâncilor. De aici se vede o stâncă mai mică şi subţire, între celelalte mari, care stă dreaptă, spre cer. De la depărtare seamănă cu faţa unui om, cu nas şi ochi. Se spune că acesta este degetul lui Dumnezeu care ne arată că El este sus, şi veghează asupra noastră. Dar şi că mănăstirile şi cei care au trăit şi încă mai trăiesc în ele îşi îndreaptă rugile şi privirea doar spre cer.

Ascunzişurile sihaştrilor

Drumul continuă acum doar printre stânci. Trece prin râpe adânci, se ridică pe dealuri şi se învârte în jurul stâncilor gata să cadă. Totul în jur este calm, blând, doar un vânt, uneori, mai molatic, alteori mai nervos, îţi mai distrage atenţia de la urcuş. Peste tot se văd stânci, şi, la poalele lor, pe sol, cunoscutele pâlcuri de arbuşti, caracteristici Greciei. În stâncile sălbatice se văd, din când în când, despicături din care mai coboară scări din lemn, vechi şi distruse, semn că pe acolo s-au nevoit mulţi asceţi. La urcare, undeva pe dreapta, se vede o peşteră mai mare, la jumătatea stâncii, de care atârnă mai multe scări şi o schelă din lemn. Aici era locul în care se retrăgeau monahii, luni în şir, pentru a se nevoi şi a scăpa de patimile lumeşti. Urcuşul pe jos se face în două ore, iar cu maşina, în mult mai puţin timp.

Au fost 24 de mănăstiri

Nu se ştie cu exactitate când a apărut viaţa monahală la Meteora, dar, în secolul al XI-lea, existau deja, printre aceste stânci, monahi şi schituri. Ei locuiau în stânci şi în mici chilii, dar duminica şi în sărbători se adunau şi oficiau în comun Sfânta Liturghie. Cu timpul, s-au adunat într-un schit care a primit denumirea de Stagon. Prima mănăstire construită este Marea Meteoră, ctitorită de Sfântul Atanasie, care a venit în secolul al XIV-lea de la Muntele Athos. Stânca pe care au construit mănăstirea au denumit-o „Meteor“, deoarece arăta a fi suspendată între cer şi pământ. De aici, denumirea s-a extins la tot complexul stâncos. Pe stânca vecină, călugărul Varlaam a construit, tot în aceeaşi perioadă, o altă mănăstire care îi poartă numele. În secolele următoare se clădesc şi celelalte mănăstiri, ajungându-se la 24. Peste toate acestea conducea Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ sau Marea Meteoră, pentru că era şi cea mai dominantă.

Îndeletnicirile călugărilor

Călugării „meteoriţi“ se ocupau cu rugăciunea curată, posturile aspre şi vegherile de toată noaptea. Şi unde putea fi căinţa mai mare decât în vârful acestor stânci, unde erau mai aproape de Dumnezeu?

Sihaştrii erau mai predispuşi la contemplarea lui Dumnezeu, atunci când vedea cu ochii lor măreţia operei Lui. Singurătatea şi liniştea de pe vârfurile stâncilor îi ajutau pe monahi să îşi înalţe ruga cu mai multă stăruinţă către Creator. Datorită vieţii lor sfinte, şi ceea ce ieşea din mâinile lor tindea spre perfecţiune.

Astfel, picturile cu care au fost împodobite bisericile erau făcute cu post şi rugăciune, fiind şi adevărate opere de artă, precum şi evangheliile pe pergament şi manuscrisele cu conţinut istoric şi liturgic, odăjdii brodate în aur, vase scumpe de argint sau aur, împodobite cu pietre preţioase şi mărgăritare. Bibliotecile erau pline cu manuscrise şi codexuri pe pergament.

Au mai rămas doar trei

Din secolul al XVII-lea începe declinul monahismului la Meteora, numărul călugărilor reducându-se drastic, multe dintre mănăstiri rămânând în paragină. Nici acum nu sunt mulţi călugări în cele şase mănăstiri care au rămas. Părintele Ioanichie Bălan spunea că „din cauza pelerinilor, mulţi monahi iubitori de linişte au părăsit Meteorele şi s-au retras în Muntele Athos, pentru a se putea ruga mai liniştiţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea“. În fiecare zi, mii de pelerini calcă pragul celor şase mănăstiri. Mănăstirile au mai mulţi ghizi, care nu sunt monahi, ci mireni, care, odată cu terminarea programului, părăsesc mănăstirea. Pe parcursul vizitei nu vezi nici un călugăr sau călugăriţă. Singura prezenţă monahală este persoana care face ascultare la pangar, dar care, de obicei, este doar frate de mănăstire. Dacă vrei să vezi un călugăr mai înduhovnicit sau să primeşti binecuvântare de la un „gherontos“ (duhovnic)... e mai greu.

▲ Ctitorul a murit abia după ce a văzut biserica terminată

Mănăstirea Varlaam se află în apropiere de Marea Meteoră, dar la înălţimea de 373 m. Pustnicul Varlaam a construit, în jurul anului 1350, o bisericuţă cu hramul „Sfinţilor Trei Ierarhi“ şi câteva chilii. În anul 1922 au fost cioplite în piatră 129 de trepte care au înlocuit scările din lemn. Mănăstirea Varlaam a fost terminată pe la 1517-1518, când s-au stabilit aici cuvioşii Teofan (†1544) şi Nectarie (†1550). Erau din familia nobilă a Apsarazilor de la Ioannina. Au reclădit Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ pe ruinele vechilor ziduri şi, mai târziu, construiesc Biserica „Tuturor Sfinţilor“ şi Biserica „Sfântului Ioan Botezătorul“.

Materialele de construcţie necesare ridicării Bisericii „Tuturor Sfinţilor“ au fost urcate pe stâncă într-un interval de 22 de ani, dar a fost construită în douăzeci de zile. Ctitorul bisericii, părintele Teofan, fiind bolnav când s-a terminat construcţia, a ieşit să vadă lucrarea, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a întors în chilie, unde a murit. Naosul a fost pictat în anul 1548 de marele artist cretan Franco Katelano, iar pronaosul a fost pictat de doi fraţi, Gheorghe şi Franco Kondaris, din Teba. Paraclisul Sfinţilor Trei Ierarhi a fost pictat în frescă de Stergios şi Kirillos, în stil post-bizantin.

S-a păstrat trapeza, bucătăria, spitalul, o „evanghelie“ atribuită împăratului Constantin Porfirogenetul, din anul 959, care păstrează semnătura împăratului, dar şi unele documente de danie ale domnilor români.

▲ Mănăstirea „Sfântul Ştefan“, cea mai bătrână

Mănăstirea „Sfântul Ştefan“ este singura care nu are scări. Se ajunge din două direcţii: din satul Kastraki sau din oraşul Kalambaka. Are o suprafaţă de 7.500 de metri pătraţi, având forma unei cetăţi. Este cea mai veche mănăstire. A fost zidită în 1192 de către sihastrul Ieremia, iar în 1333, împăratul Andronic al III-lea Paleologul a renovat-o. Biserica veche, închinată Sfântului Arhidiacon Ştefan, a fost construită în anul 1350, iar cea mare, cu hramul „Sfântul Haralambie“, în 1798.

Domnul ungro-vlah Ioan Vladislav a donat în 1398, mănăstirii, un fragment din lemnul Sfintei Cruci, părticele din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul şi moşii din Ţara Românească, iar nepotul său, vornicul Dragumar, a donat mănăstirii capul Sfântului Mucenic Haralambie, unde se păstrează până astăzi, făcând multe minuni. La fel ca la celelalte mănăstiri, sala de mese a fost transformată în muzeu, unde sunt expuse vase sfinţite, manuscrise, evanghelii lucrate în aur, icoane, veşminte şi sculpturi.

Mănăstirea „Sfântul Ştefan“ a avut un rol important în conflictul cu macedonenii, ajutând la formarea tinerei generaţii prin învăţământ. A construit o şcoală, în 1850, în Kalambaka, şi a ajutat material un gimnaziu în Trikala. În 1960 este părăsită, dar, un an mai târziu, au venit mai multe călugăriţe, transformând-o în mănăstire de maici.

▲ Marea Meteoră

În secolul al XIV-lea, un monah deosebit de la Sfântul Munte, Atanasie, a sosit la Meteora şi a întemeiat prima mănăstire pe stânca ce atunci purta numele de Platilithos (piatra lată), pe care a redenumit-o Meteora. După ce a clădit o bisericuţă şi câteva chilii, a adunat 14 monahi de pe stâncile înconjurătoare şi a pus primele baze ale vieţii mănăstireşti. Puţin mai târziu, Ioan Uresis, fiul domnitorului sârb Simeon Uresis, a devenit monah şi s-a stabilit la Meteora cu numele de Ioasaf. Împreună cu Atanasie au condus mănăstirea la mare înflorire. Biserica a fost pictată cu fresce minunate şi mănăstirea s-a îmbogăţit cu turnuri, spital, chilii, bazine şi alte clădiri. Numărul monahilor a creascut şi au mărit biserica centrală, pe care au folosit-o drept altar. După ce au murit, Atanasie şi Ioasaf, pentru minunile pe care le-au făcut şi pentru viaţa lor cuvioasă, au fost recunoscuţi ca sfinţi. Moaştele lor sunt aşezate în pronaos, într-o raclă acoperită cu sticlă.

Icoana Maicii Domnului, unicat

Mănăstirea se află la 613 m înălţime, pe o suprafaţă de aproximativ 5000 de metri pătraţi. Pe partea urcuşului are înălţimea de 250 de metri, iar cele 115 trepte abrupte şi neregulate, care conduc la intrarea mănăstirii, au fost săpate în stâncă, după 1923. Scările de sfoară astăzi sunt desfiinţate şi plasa agăţată din turnul special construit transportă numai obiecte. Au construit şi un scripete electric care face legătura cu celălalt vârf. Prima clădire pe care o întâlneşti este turnul vechi cu scripete, cuptorul şi chiliile. Biserica centrală este închinată Schimbării la Faţă a lui Hristos, are 42 de metri lungime şi 24 înălţime. Sfântul altar, este, de fapt, o biserică mică, în formă de cruce cu turlă, ce şi-a pierdut pronaosul atunci când s-a construit biserica cea mare. A fost construit în 1382, iar biserica mare în 1552. Iconostasul este sculptat în lemn şi apoi aurit; cuprinde reprezentări din lumea vegetală şi animală.

Pronaosul, cu cele nouă mici bolte, este spaţios şi se sprijină pe patru coloane. Pe lângă biserica centrală, mai sunt trei bisericuţe, trapeza care a devenit muzeu şi muzeul în sine care conţine multe piese deosebite de artă bisericească şi nu numai.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată pe catapeteasmă, este unicat în iconografia ortodoxă. Aspectul particular constă în reprezentarea Maicii Domnului - Împărăteasa, cu coroniţă şi veşmânt roşu, cu flori în mâna dreaptă şi spic de grâu în stânga, simbol al grânelor din care se face prescura. Mântuitorul nu este înfăţişat ca un prunc în braţele mamei, aşa cum se obişnuieşte, ci în picioare, înveşmântat ca un prinţ.

▲ 70 de ani s-au urcat materialele pentru construcţii

Mănăstirea „Sfânta Treime“ este construită pe o stâncă la nord-est de Mănăstirea „Sfântul Ştefan“, pe o suprafaţă de un hectar. Pe lângă biserici, chilii, bucătărie şi sală de mese există şi o mică bucată de pământ cultivată. De aici se vede la est Mănăstirea „Sfântul Ştefan“, la vest Mănăstirea Varlaam şi Marea Meteoră, iar la sud Kalambaka.

Se ajunge sus pe 150 de trepte. A fost zidită între 1458-1476, de către monahul Dometios. Se spune că în jur de 70 de ani au fost urcate materialele pentru construcţie. A fost zidită în anul 1476, în formă de cruce, cu turla joasă şi două coloane. Pictura este din anul 1741, făcută de doi fraţi preoţi: Antonie şi Nicolae. Mai are şi un paraclis, iar la intrarea în mănăstire este o bisericuţă săpată în stâncă. În muzeul mănăstirii se află o colecţie de ţesături vechi, vase, unelte şi obiecte de artă populară.

▲ „Sfântul Nicolae Anapafsas“, cea mai mică

Mănăstirea „Sfântul Nicolae Anapafsas“ sau „Odihnitorul“ este cea mai mică. A fost ridicată la sud-vest, între mănăstirile părăsite Prodromu şi Pantocrator. A fost construită între secolele XV-XVI. Are două niveluri, la primul se află biserica şi trapeza, iar la al doilea, chiliile. Biserica centrală a mănăstirii este alungită, în formă de patrulater, cu o cupolă în centrul acoperişului, şi lipită în partea de sud de peretele de piatră al muntelui. Pictura a fost făcută de Teofan Strelitzas din Creta, fiind cea mai veche lucrare a lui. Se mai pot vizita Paraclisul Sfântului Antonie, Osuarul şi Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul, iar la ultimul nivel, vechea Sfântă Masă. În prezent, în mănăstire mai trăiesc doar câţiva monahi.

▲ Sfânta Varvara de la „Rousanou“

Mănăstirea Rousanou se află între Mănăstirile Varlaam şi „Sfânta Treime“, la sud-est de Marea Meteoră, pe culmea unei stânci complet izolate. Se poate ajunge pe scări care se termină cu un pod suspendat. Mănăstirea poartă numele satului Rosana din Tessalia, locul naşterii primului ctitor. Biserica şi chiliile sunt la parter, iar la etaj arhondaricul cu camerele de primire şi alte încăperi. Toată suprafaţa stâncii este ocupată de mănăstire. Abia în anul 1936, două poduri de lemn au înlocuit scările de lemn şi scripetele. Mănăstirea Rousanou a fost întemeiată în anul 1288 de călugării Nicodim şi Benedict şi renovată de călugării Maxim şi Ioasaf din Ioannina, în anul 1545. Biserica mănăstirii are hramul Schimbarea la Faţă, este în stil bizantin cu turle, cu picturi murale. Iconostasul este sculptat în lemn şi poleit cu aur, iar strana Maicii Domnului are modele lucrate în sidef. Frescele au fost realizate în 1561, fiind unul dintre cele mai importante ansambluri picturale ale perioadei postbizantine, realizate probabil de ucenicul lui Teofan din Creta, Georgi. Aici se cinsteşte şi Sfânta Muceniţă Varvara, ocrotitoarea şoferilor.

Multe dintre manuscrisele şi documentele găsite în mănăstire sunt păstrate la Biblioteca Naţională din Atena.