Demult, pe locul în care a fost construită bisericuța din Cârjoanii Vasluiului, existau păduri întinse de salcâmi. Azi, câțiva copaci odrăsliți din acești codri fac de strajă printre crucile cimitirului. Locașul, ridicat pe curățitură, a rămas în hotar cu restul pădurii ce se tot întinde pe culme.
Cum să ajungi la Cârjoani și să nu îndrăgești pentru o viață locul acela, asta n-aș ști să vă spun. De fapt, nici nu cred că se poate. Spre sat e o singură cale - pe la Pogana. De la șoseaua națională, un drum de asfalt taie dealul de-a curmezișul, crezând c-așa ar face urcușul mai lesnicios. Dimpotrivă, tot urcând pare că-ți măsori puterile cu pieptul vânjos al culmii. În stânga, ca și cum s-ar fi prăvălit din cer, se întinde barajul Cuibul Vulturilor, un luciu de apă ce ține loc de oglindă văii.
Mergi și mergi, gâfâind pe șoseaua ca o scară, și nu te-nduri să te oprești, să-ți tragi sufletul, tot mai curios să descoperi ce-o fi după dâmb. Și nu-i în zadar tot efortul ăsta. Sus, în punctul acela ce de jos părea totuna cu cerul, te simți stăpân și pe văzduh, și pe pământ. Culmea e ca un punct de observație; faci doar o piruetă și cuprinzi roată zările. Dealul de sub picioare se multiplică la nesfârșit peste valea prăpăstioasă din față. Vara, drumul e secondat de câmpuri muiate în șofran, iar lanurile de floarea-soarelui se înșiră cuminți, ca niște mămăligi aurii, răsturnate din ceaunul clocotit de pârjolul zilei. În văioaga din față, aburcându-se alene spre buzunarul adânc al pădurii, se vede satul. Privindu-l, citești cu precizie milimetrică povestea întemeierii lui. Versantul, căptușit și acum cu pădure deasă va fi fost, odinioară, acoperit pe de-a-ntregul. Pe la mijlocul lui, într-un ochi de poieniță curățit de copacii seculari s-a înfiripat mica vatră de sat. Acolo se zărește și bisericuța de lemn, străjerul așezării. Mai pe urmă, sătenii și-au tot făcut case, coborând ușor costișa, pe unde pădurea le-a dat voie, până în buza văii. De sus, drumul satului, ducând spre bisericuța care face hotar cu desimea codrului, pare a desena chiar o cârjă. O cârjă bătrână într-un sat de moșnegi și babe.
Urcușul de mai devreme pare neînsemnat acum, când trebuie urmat firul uliței-cârjă. Drumul n-a cunoscut asfalt vreodată; ar fi fost împotriva firii. Așa că-și ține firul prin locul croit în urmă cu cine știe câtă vreme, odrăslind colb pe timp cald și uscat, găzduind glod la vreme de ploaie. Nepăsător, tot urcă povârnit, îngust, amăgitor, neobosit, privind cu dispreț la chinul celor care nu-l cunosc. Curând cotește la stânga să deseneze, rotunjit, capătul cârjei, spre bisericuță.
Locașul, ridicat la 1777
Demult, pe locul în care a fost construită bisericuța, existau păduri întinse de salcâmi. Azi, câțiva copaci odrăsliți din acești codri fac de strajă printre crucile cimitirului din jur. Biserica, ridicată pe curățitură, e astăzi în hotar cu restul pădurii ce se tot întinde pe culme.
Potrivit istoricului parohiei, locașul a fost ctitorit de obștea satului, sub purtarea de grijă a preotului Neculai, în anul 1777. Însă din bătrâni se știe o anume legendă, legată de apariția sa în acest sat. „Asta-i biserică furată. Ai noștri au adus-o de la Movileni, de peste deal. Se spune că pe-acele timpuri dacă un sat reușea s-o desfacă, s-o care și s-o instaleze într-o singură noapte, rămânea a satului”, povestește moș Vasile Partenie (74 de ani), epitrop la bisericuța din Cârjoani.
Stilul arhitectural
De dimensiuni reduse, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cârjoani este construită din bârne de stejar încheiate „în cheotoare dreaptă”, pe tălpoaie de lemn și temelie de piatră. În construcție s-au folosit numai cuie de lemn, după obiceiul vechilor meșteșugari. La exterior, pereții au fost tăbănuiți cu scândură de brad în timpul lucrărilor de refacere din anii 1896-1897. Tot atunci șindrila de pe acoperiș a fost înlocuită cu tablă.
Locașul a fost decorat cu un brâu median, sub forma frânghiei răsucite și cu un alt brâu cioplit în „dinți de ferăstrău”, jos, deasupra tălpii. Din cauza căptușelii de scândură, azi acest minunat decor nu mai este vizibil.
Sistemul de boltire, punctul forte al monumentului
Interiorul e cheia valorii acestui locaș. Înscris pe lista monumentelor istorice din județul
Vaslui, continuă șirul ctitoriilor de lemn miniaturale ale Moldovei, înfrumusețate în chip cald, cioplite cu grijă și decorate cu motive străvechi. Inevitabil, prima oprire trebuie făcută în pridvorul altădată deschis, pentru a-i admira acoladele, stâlpișorii zvelți, apoi splendida lucrătură a portalului ce face intrarea în pronaos. O lume întreagă au adunat meșterii acolo, venită din veacurile trecute și încifrată într-o simbolistică pe care satul a avut grijă s-o țină neatinsă, ca pe o pecete a vieții.
Jur-împrejurul ușii masive, de stejar, meșterul a așezat un brâu-torsadă, spre ocrotirea locașului și a celor care-i trec pragul. Apoi, deasupra, o acoladă cioplită în solzi, trasează șnururi până jos, de-a dreapta și de-a stânga ușorilor. N-a uitat să așeze nici rozetele solare și mai ales pisania - povestea scrisă pe bârnă a bisericuței. Și ca să lase viitorimii și o mărturie despre propria sa trecere prin lumea aceasta de duh și de lemn, meșterul și-a cioplit și conturul propriei mâini, un obicei al lemnarilor de altădată. Cu totul particular este sistemul de închidere, realizat, după cum explică cercetătoarea Maria Popa, „cu zăvor și manea”. „Și-acum încuiem cu zăvorul ista. Îi mai sigur decât orice lacăt. Nu-i știe toată lumea rostul. De-asta nici nu poate să-l deschidă aproape nimeni”, mă asigură moș Vasile.
Înăuntru-i o lume închipuită în tipare mici, cât să încapă în trupul modest al locașului. Peretele despărțitor dintre naos și pronaos e realizat din stâlpi ciopliți numai din bardă, din bârne groase, de oameni care stăpâneau impecabil știința de a lucra cu lemnul. Pe acest perete se păstrează un fragment din catapeteasma de secol XVIII, pictat în tempera.
Sistemul de boltire e unul dintre cele mai spectaculoase întâlnite în bisericile de lemn ale Vasluiului. Deasupra pronaosului se află două bolți surori, de dimensiuni mici, sculptate simplu, fără decor. Deasupra naosului, bolta e o capodoperă în sine. Având calotele despărțite de nervuri în torsadă, aceasta emană un ascuțit simț artistic și o armonie aparte. Cheia de boltă se prezintă sub forma unei rozete solare. La baza bolții, meșterul a cioplit un șnur în zigzag, pentru a o delimita de restul spațiului.
Catapeteasma nu mai păstrează pictura originală, însă în locaș pot fi admirate câteva icoane vechi, cel mai probabil de secol XIX. De asemenea, în patrimoniul bisericii există stranele originale, precum și o ladă de zestre de secol XIX, în care sunt conservate arhiva de carte și veșmintele vechi.
Satul lui Cârjă
O legendă a locului spune că denumirea satului ar proveni de la un anume Cârjă, primul venit pe aceste meleaguri. Cătunul, cuibărit pe o costișă, are astăzi doar 180 de locuitori, aproape toți bătrâni. Deși prima școală din zona comunei Pogana s-a înființat la Cârjoani, în 1874, azi satul nu mai are școală, cei câțiva copii făcând naveta în satul alăturat. Din punct de vedere administrativ teritorial, Cârjoanii aparțin comunei Pogana din județul Vaslui și se află la circa 75 de kilometri de orașul reședință de județ.
