Desfiinţată în două rânduri, afectată de cutremure şi furtuni, de furia şi de nebunia timpurilor istorice, Mănăstirea Bascovele - ctitorie a Cantacuzinilor şi una dintre vetrele monahale importante ale Argeşului, din nefericire prea puţin cunoscută - a reuşit şi reuşeşte de ceva mai bine de trei veacuri să înfrunte toate încercările potrivnice, stând mărturie temeinică pentru credinţa şi râvna locuitorilor din această parte de ţară, pentru iubirea lor faţă de Domnul nostru Iisus Hristos şi faţă de Biserica Sa.
O poartă mică, o alee îngustă şi un zid înalt pe care vremea a aşternut o pătură deasă de iederă verde; câţiva brazi care îţi lasă impresia că nici cel mai puternic vânt nu i-ar putea doborî şi doi-trei magnolii mici care se pregătesc să îşi arate soarelui primele lor flori vesele şi pline de viaţă, făcând zidurile şi bătrânul turn- clopotniţă să zâmbească uşor, cu înţelepciunea celor ce au văzut atâtea vremuri şi atâţia oameni petrecându-se sub privirile lor: curtea Mănăstirii Bascovele din judeţul Argeş. O curte îngustă, dar foarte primitoare, aşa cum sunt curţile bunicilor noştri, care îşi păstrează aerul cald şi binevoitor chiar şi după ce aceia care le-au locuit au plecat de multă vreme spre lăcaşurile cereşti... În mijlocul acestei curţi te întâmpină smerit o biserică micuţă, care parcă zâmbeşte în bătaia lină a razelor soarelui, făgăduindu-le celor care îi trec pragul că se vor întâlni cu harul lui Dumnezeu înlăuntrul ei, cu acel har care îi uneşte pe oamenii dintotdeauna ce au mărturisit aceeaşi credinţă. De îndată ce vezi astfel de lăcaşuri sfinte, îţi dai seama că trebuie cu orice preţ ocrotite şi îngrijite, astfel încât şi copiii, şi strămoşii noştri să se bucure de ele.
Vel comisul Şerban, vrednic purtător al numelui Cantacuzinilor
Istoria Mănăstirii de maici Bascovele a început cu 316 ani în urmă, fiind zidită în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanul (1688-1714) de către vel comisul Şerban Cantacuzino. Despre acest vel comis izvoarele istorice consemnează că a fost unul dintre marii dregători ai Ţării Româneşti în ultimul deceniu al veacului al XVII-lea şi primul deceniu al secolului următor; a ocupat dregătoriile de mare comis, mare paharnic şi mare vornic. Contemporan cu el, banul Mihai Cantacuzino, îl caracteriza în următorii termeni: "Numitul Şerban, în vremea lui Constantin Brâncoveanul Voievod, a fost un mare vornic şi un om prea straşnic şi cu minte. Cât a trăit el, nimeni nu a îndrăznit să pună zavistie între Brâncoveanu şi Cantacuzini, fiindcă şi unchii lui, Constantin stolnicul şi Mihai spătarul, nu ieşeau din cuvintele lui. Iar după ce a murit el, la anul curând după aceasta, a intrat vrajba între Brâncoveanu şi între Cantacuzini. Acest vornic Şerban a înnoit, prefăcând din temelie, mănăstirea strămoşului său, Comana, după cum astăzi se vede şi, neavând din trupul său clironomi (moştenitori, n.n.), a înzestrat această mănăstire cu multe moşii şi vii, unde după moartea lui s-a îngropat tatăl său, Drăghici spătarul." El s-a arătat a fi un vrednic purtător al numelui Cantacuzinilor, mijlocitor al păcii şi înţelegerii în sânul familiei şi al poporului său şi mult rugător către Domnul Dumnezeu prin lăcaşurile pe care I le-a închinat, nici o încercare a vieţii neputându-l împiedica de la gândul său cel bun. Ca şi ceilalţi Cantacuzini, vel comisul Şerban a avut o viaţă plină de încercări, nefiind deloc cruţat de vremuri, dar acestea nu l-au făcut să uite de Dumnezeu: "O grea încercare a fost pentru el faptul că, până la 50 de ani, nu a reuşit să aibă urmaşi, deşi îşi dorea foarte mult acest lucru, însă până la urmă, prin rugăciuni intense i s-a împlinit dorinţa de a avea un copil. La puţin timp după aceea, a primit o lovitură, pentru că i-a murit soţia, apoi şi copilul. A rămas astfel văduv, însă nu a disperat", ne relatează părintele ieromonah Chesarie Movilă, preotul şi duhovnicul Mănăstirii Bascovele. De această împrejurare dificilă din viaţa ctitorului se leagă şi întemeierea mănăstirii.
Plinirea făgăduinţelor - semn de credinţă şi nădejde în Dumnezeu
Deşi a zidit şi a ajutat multe lăcaşuri sfinte, ctitoria de suflet a vel comisului Şerban Cantacuzino a fost Bascovele. O lăsăm pe maica stareţă, Camelia Cecilia Moldoveanu, să ne relateze povestea naşterii acestui sfânt lăcaş de închinăciune: "Mănăstirea noastră a luat fiinţă în urma unei promisiuni pe care a făcut-o Şerban împreună cu soţia sa, Maria: ei au promis Bunului Dumnezeu că, dacă le va dărui un moştenitor, vor zidi o biserică sau o mănăstire. Dorinţa li s-a împlinit, Doamna Maria rămânând însărcinată, dar la naştere ea a murit. Rămas singur cu fetiţa sa, domnitorul a uitat de promisiunea pe care o făcuse, însă când şi-a pierdut şi fiica pe când aceasta avea abia trei anişori şi-a dat seama că Bunul Dumnezeu l-a pedepsit şi l-a lipsit de cele două bucurii şi de ceea ce i-a dăruit în urma promisiunii dânsului şi a soţiei sale. Mergând odată spre Vâlcea, a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, care pe atunci nu era decât un pisc împădurit cu stejari - de unde şi denumirea de "Bascovele", care înseamnă "pisc împădurit cu stejari" - un loc retras, nefiind sate prin împrejurimi; s-a gândit că acesta este locul potrivit unde îşi poate împlini făgăduinţa făcută faţă de Dumnezeu cu câţiva ani mai înainte, aceea de a zidi o mănăstire".
În câteva luni ale anului 1695 gândul lui a fost împlinit, ridicându-se o biserică cu hramul "Intrarea în biserică a Maicii Domnului"; astfel îşi arăta comisul credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în iertarea păcatelor sale şi ale celor dragi ai săi. De altfel, el face o deosebită mărturisire a credinţei sale într-o frumoasă pisanie, un adevărat document de suflet (dincolo de valoarea sa istorică de necontestat). În aceasta, ctitorul spune, printre altele: "Iară eu, ca un nevrednic ce am fostu de binele acesta şi nemulţămitori, rătăcit întru nenumărate pecate, nu numai bucuria naşterii mi s-au luat denaintea ochilor, ci după naştere, întâiu de soţia mea moartea m-au lipsit, apoi de copilă. De care, laudă şi mulţumită Cerescului Împărat şi Preaslăvitei Maicii Sale i-am dat, nimic zăticnindu-mă din făgăduiala ce am pus mai înainte, ci cu multă osârdie m-am nevoit a o săvârşi eu, robul lui Dumnezeu, Şărban Cantacuzino, vel comisu (...)n unde dar vericine ar adăuge măcar o cărămidă, sau cu orice întru întărirea mănăstirii, să fie ctitor tocmai ca şi noi, având vecinica pomenire..."
"Mă simt un om împlinit la Bascovele!"
Mănăstirea Bascovele a fost a doua mănăstire cu viaţă de obşte pentru călugăriţe din Eparhia Argeşului. A avut strânse legături cu mănăstirile de monahii din părţile Vâlcii, Dintr-un Lemn, Surpatele şi Horezu. Pe la 1770, mănăstirea avea cam 70 de vieţuitoare, jumătate dintre acestea fiind schivnice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare pentru o zonă restrânsă ca aceasta, în care mai erau şi alte mănăstiri: Cotmeana şi Tutana - era un fel de "triunghi al rugăciunii". Mănăstirea Bascovele are o legătură strânsă cu Mănăstirea Cotmeana, pentru că multă vreme neavând un preot slujitor veneau şi slujeau preoţii de la Cotmeana, până la începutul secolului al XIX-lea, când mănăstirea a început să aibă preotul ei permanent, cum are şi astăzi, în persoana părintelui Chesarie Movilă.
De loc din părţile Neamţului, acesta a fost tuns în monahism la 20 de ani, în 1990, şi apoi a fost hirotonit preot la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel, avându-l ca îndrumător şi părinte duhovnicesc pe arhimandritul Vichentie Punguţă (actualmente duhovnic la Mănăstirea Robaia). În 1995, a fost numit egumen la Schitul Ciocanu, ca în 1998 să meargă la Frăsinei. Apoi, timp de doi ani, părintele Chesarie a fost numit duhovnic al elevilor seminarişti de la Mănăstirea Cernica, unde a fost şi profesor de Noul Testament, iar din 2002 a revenit pe meleaguri argeşene, la Mănăstirea Bascovele. De atunci, s-a alăturat eforturilor maicii stareţe de a da un suflu nou vieţii monahale şi a restaura ansamblul mănăstiresc de aici.
Părintele Chesarie ne spune că "a fi preot duhovnic la o mănăstire de maici este un lucru aparte şi special; viaţa monahală în sine este deosebită, dar mănăstirile de maici au un specific al lor. Este greu, pentru că în viaţa monahală vin oameni care voiesc să ajungă la limanul mântuirii: unii reuşesc, alţii nu, unii se zbuciumă, alţii îşi găsesc liniştea şi pacea, şi a-i aduce pe toţi la un numitor comun este dificil, acest lucru neputând să-l facă decât Bunul Dumnezeu". Părintele se simte un om împlinit la Bascovele, pentru că, obştea fiind foarte mică, se reuşeşte păstrarea unui echilibru al vieţii monahale, cu principiul său de bază: "Roagă-te şi munceşte!", cu rugăciune în biserică sau în micul paraclis care a fost amenajat pentru a sluji în el cât timp biserica este în restaurare, cu un program cam de opt ore pe zi de rugăciune, opt sau chiar mai multe ore de muncă şi restul pentru celelalte activităţi şi pentru puţina odihnă necesară trupului.
În faţa încercărilor istoriei
Trebuie să spunem că viaţa monahală de la Bascovele nu a fost perturbată de nimic până la secularizarea averilor mănăstireşti făcută de Cuza, când mănăstirea a avut de suferit, pierzând aproape toate mijloacele de trai, astfel încât pe la anul 1883, fiind şi foarte puţine vieţuitoare, ea a fost desfiinţată, iar biserica a fost transformată în biserică parohială pentru satul care se înfiripase în jurul mănăstirii. Până la aceste evenimente mai aflăm că în 1835, în urma unui cutremur, biserica s-a ruinat, fiind refăcută după opt ani cu sprijinul unui creştin binevoitor, Ştefu Nicolau, "din neam grec", şi al soţiei sale Paraschiva, originară din oraşul Piteşti (după cum consemnează pisania din 1843); cu acest prilej s-au mai adăugat şi două hramuri, tot în cinstea Maicii Domnului, Naşterea şi Adormirea.
În anul 1932, mănăstirea se redeschide la hotărârea episcopului eparhiot (al Argeşului) de atunci, Nichita Duma (†1936), care a adus aici trei maici de la Văratec, pe una dintre ele, Veniamina Gheorghiu, rânduind-o stareţă. "Aceste maici - ne relatează cu admiraţie faţă de munca înaintaşelor sale maica stareţă Iustina Gheorghe - au început lucrările de restaurare, pentru că starea chiliilor îndeosebi, dar şi a celorlalte clădiri era jalnică; pentru o bună perioadă de timp maicile au trebuit să doarmă în turnul-clopotniţă, pe un braţ de fân, iar iarna, după ce făceau focul la sobă, dormeau pe vatra acesteia. Dar au muncit cu dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de lăcaşul care le-a fost încredinţat spre îngrijire, astfel încât pe la 1950 totul era refăcut: pictura, reconsolidarea bisericii şi chiliile, cărora li s-a mai adăugat şi alte corpuri". Ocupaţiile maicilor din această mănăstire au fost lucrul covoarelor, ţesutul, croitoria de veşminte şi haine călugăreşti.
"Stau cu Psaltirea în mână şi citesc toată ziua, până o veni ziua de plecare..."
Maica Pelaghia Furduiu, 91 de ani, din Cugir, este una dintre maicile care au prins acea perioadă de înflorire a mănăstirii (perioadă care nu avea să ţină mai mult de un deceniu), dar şi marea încercare care a constituit-o pentru întreg monahismul românesc anul 1959 cu decretul de desfiinţare a multe mănăstiri. Pe maica Pelaghia nu greutăţile vieţii au îndemnat-o să plece la mănăstire, ci o puternică chemare lăuntrică, o hotărâre şi conştiinţă nezdruncinată că acesta este drumul pe care trebuie să apuce. Maica spune că de drag a venit la mănăstire şi că este mulţumită sufleteşte pentru viaţa pe care a petrecut-o în mănăstire, deşi la început condiţiile erau mai grele decât sunt acum. "Dumnezeu şi Maica Domnului m-au adus la mănăstire şi m-au făcut să renunţ la lumea asta. (...) M-am hotărât deodată să plec de tot la mănăstire (aveam o rudă care plecase mai înainte), deşi îi lăsam pe cei câţiva fraţi mai mici, de care aveam şi eu grijă, acasă cu părinţii - însă Dumnezeu a avut grijă de ei şi le-a rânduit frumos vieţile tuturor. La mănăstire lucram la pădure, la atelierul de croitorie, pentru că trebuia să ne agonisim ale traiului, fiind ceva mai greu decât acum. Îmi pare rău că am îmbătrânit şi nu mai pot să fac şi eu nimic, nu mai pot să ajut. Stau cu asta (cu Psaltirea, (n. n.) în mână şi citesc toată ziua, până o veni ziua de plecare..."
După decretul din 1959, biserica mănăstirii a revenit parohiei satului, iar în chiliile abia resfinţite şi refăcute a luat fiinţă un aşezământ de tratarea persoanelor cu dizabilităţi mentale şi fizice, dar responsabilii acestuia nu s-au îngrijit de păstrarea în bune condiţii a locului, neţinând seama că acesta era un loc sfânt, care nu trebuie nesocotit şi necinstit. În anul 1991, maicile care au fost date afară au revenit; unele nici măcar nu au plecat prea departe, ci au rămas în sat (una dintre ele a fost maica Pelaghia), unde au stat într-o casă cu chirie, şi au lucrat la azil ca bucătărese, pentru că nu au vrut să se despartă de biserică, de casa lor. "Maica Pelaghia are 91 de ani - ne-o prezintă cu dragoste maica stareţă; a venit la mănăstire când avea 20 de ani, iar când s-a desfiinţat mănăstirea avea 40. Din momentul desfiinţării, ea a rămas aici, deşi nu este originară din aceste părţi, ci din Ardeal. Anul 1991 le-a adus ei şi celeilalte maici care au rămas în sat bucuria reînfiinţării mănăstirii printr-o decizie patriarhală. Numai că azilul nu s-a mutat din spaţiul mănăstirii, maicile nevând puterea fizică şi financiară să facă acest lucru, fiind şi puţine, şi bătrâne; au obţinut doar trei camere din fostul lor complex mănăstiresc".
Muncă şi rugăciune
În 2003, când a venit aici actuala maică stareţă, a început lupta pentru redobândirea drepturilor mănăstirii, care în 2005 reuşeşte să îşi recupereze chiliile şi celelalte proprietăţi. În anul 2009 s-au demarat lucrările de restaurare a bisericii: s-au făcut subzidirea bisericii şi canalul dren, pentru a înlătura apa care se strânge la temelie, pentru că este un loc cu foarte multă apă; dar mai este încă de lucru şi ajutorul oricui este bine-venit.
În ceea ce priveşte slujbele, aici se săvârşeşte aproape zilnic Sfânta Liturghie; dimineaţa, la ora 6:00, se săvârşeşte slujba Acatistului, urmat de Ceasuri şi Sfânta Liturghie, iar la ora 17:00, Vecernia, Utrenia şi Pavecerniţa mică cu Canonul Maicii Domnului; duminica şi în sărbători, întrucât biserica mănăstirii a rămas şi biserică pentru parohie, slujba Utreniei urmată de Sfânta Liturghie se începe la ora 9:00, pentru că sătenii vor să participe şi ei la slujbe. Maica stareţă este cea care cântă şi citeşte la strană.
Mănăstirea Bascovele ne întăreşte convingerea că există unele lăcaşuri care se "încăpăţânează" să reziste probei timpului şi întâmplărilor potrivnice ale istoriei. Acest lucru nu indică faptul că ar avea ele în sine o putere de rezistenţă, ci că sunt ocrotite de Dumnezeu şi de sfinţii lor patroni, pentru iubirea lor faţă de aceste lăcaşuri care le-au fost închinate şi faţă de cei care le-au întemeiat şi s-au îngrijit de ele.
Mănăstirea este situată în comuna Cotmeana, sat Ursoaia, judeţul Argeş, la 33 km N-V de Piteşti şi 48 km S-E de Râmnicu Vâlcea pe DE Piteşti - Râmnicu Vâlcea.
Cei care vor să contribuie la restaurarea mănăstirii o pot face prin depuneri în contul Mănăstirii Bascovele, cu numărul RO 77 RNCB 0022047251910001, deschis la BCR Piteşti.
