Moșul cel blând din împărăția lemnului

Moșu’ George Muntean are 87 de ani și-i un hâtru fără pereche. Bucovinean, gospodar așezat, n-are frică de nimica. Nici de războaiele astea noi, „di-ți trimit racheta di pi telecomandî”, nici de modernizări, nici de anii care trec. El împărățește cu sufletul ușor, cu zâmbetul veșnic desenat pe chip, în lumea lui caldă și tainică, înveșmântată în lemn și în trăinicie. L-am găsit peste drum de Casa-muzeu de la Bilca, îndărătul unor porți mari, de lemn, croite după meșteșugul vechilor dulgheri.

A  zărit că cineva caută să intre și-a venit îndată. Apoi, tot așa de repede s-a întors cu cheia și cu fata lui, Doina, custodele micului muzeu. „Casa asta ari pisti suta di ani. Aici o stat un uncheș de-al meu – Tanasă Muntean. Pi nevasta lui o chema Varvara. Șî văru' meu - tot George (n.r. - George Muntean, critic și istoric literar, născut în Bilca) îl chema, șî-i născut în același an cu mini - după ce-o făcut căsuța parinților lui muzeu, o donat-o la Suceava (n.r. – Muzeului Bucovinei)”, îmi spune, înainte să intrăm. Acum Doina are în grijă căsuța și se ocupă de vizitatori. Căci cine, dacă nu cineva din familie, ar ști mai bine istoriile cuibărite în odăile scunde?

Înăuntru, deși totul e mic, a încăput o lume. Satul cu casele, cu oamenii cei de demult, cu obiceiuri și cu meșteșuguri, cu muncile de fiecare zi, cu gospodarii și cu uneltele lor. Ba s-au așezat la odihnă, în „cas' din gios” (n.r. – odaia de curat) și scoarțele țesute de femei, costume naționale, cojoacele cele cu brâu și cheptarele, sumane grele, numai bune de luat în spate în iernile care nu se mai dădeau duse, lăzi de zestre și cuferele feciorilor care plecau în armată.

În „cas' din sus”, odaia de locuit, toate-s la locul lor. Soba și cuptorul parcă s-ar încumeta iar să primească în pântece vreo câteva oale de sarmale, dintre cele care așteaptă pe poliță, cu gura în jos. Răbdător, moș George-mi spune la ce era bun cutare sau cutare obiect. Prin odăile astea a hălăduit de pe când era de-o șchioapă, în compania vărului său, așa că bucuria de a povesti e învăluită cald de aburii propriilor amintiri. Are zâmbetul agățat întruna pe chip și-i place a spune rosturile lumii din care vine: „Înainti nu sî face mâncari duminica. Era pacat. Nu s-înhamau caii, vitili. Era lumea credincioasî. Sî face di sâmbâta galuști, borș, ci mâncări erau. Li bagau acolo, în cuptiori, ș-apu pe-a doilea zî, duminica, erau caldi. Când vinei di la bisericî mâncai”.

Trecem în tindă, la răcoare. Pe polițe, agățate în cuie, pe bănci șed alte obiecte, fiecare trebuitor în felul său în gospodăria tradițională: cofele, balerca „de adus spirt de la fabrica din Crasna (n.r. – localitate românească din nordul Bucovinei, azi aflată pe teritoriul Ucrainei)”, cornul pentru praf de pușcă, fedeleșul (n.r. – butoiaș) în care bilcanii aduceau slatină (n.r. – apă sărată), covata pentru pâine, untărița, donița de muls vaca.

Ieșim pe ușița din spate, să vedem și ograda. Într-o latură e șura, fără de care nu s-ar fi pomenit gospodărie în Bilca. Aici, îmi spune moș George, a fost livada bunicilor lui. Pe urmă și-a făcut uncheșul casa. Bunicii au avut gospodărie alături, i-a rămas lui moștenire. Și mă poftește să-mi arate și casa lui. Pe drum, o ținem tot într-o veselie, căci moșul e hâtru și grozav îi place a șugui. „Eu îs născut pi 9 mai, în '32. Ș-am catat în calindariul cel de-o sutî di ani, care prevestești șî vremea. Ș-acolo scrie așa: cî la 150 di ani am sî am o cumpânî. Șî dacî scăp di cumpâna ceea, însamnî cî mai mărg”, spune râzând cu poftă.

„Împărăția” lui moș George

Ajungem la porțile cele mari, pe care le admirasem încă de la sosire. Dincolo ni se înfățișează curtea largă, străjuită, ca o cetate, de acareturi construite din lemn. Aici, în universul ăsta cald și tainic, moș George, sprinten și vesel, împărățește nestingherit. Căci, de îndată ce-am trecut de porțile uriașe, am intrat cu adevărat într-o poveste. Locul, întru totul, pare desprins din Bilca începutului de veac trecut. O gospodărie ca un muzeu, minunat păstrată de acest om mărunțel și blând, care-i la curent cu toate metehnele și invențiile lumii moderne, dar care a ales să trăiască simplu și curat, ca moșii lui.

A făcut 7 clase, dar i-a plăcut tare mult a învăța. „Eu tare-am fost pi desen. Făceam domnitori de-aiștia pi scara proporțiilor. Șî putem sî ciu în armatî, cî tari mi-o placut. Ș-am scris acasî cî vreu sî rămân. Șî tata cu mama o zâs: «D'apâi tu ti-i faci domn șî noi ce-om faci când om îmbatrîni?». Ș-atunci m-am gândit eu, așă, în capu' meu - dacî nu mă făceu mama cu tata, doar eu nu eram. Ș-am zâs – mă duc acasî! N-oi ci nici fruntaș, da' nici codaș. Șî mulțămesc Tatălui Ceresc – am di tăti. Mai cu seamă ani am!”

Pornim într-un tur de forță să-i explorăm împărăția. „Șura-i din '32, casa-i din '40, hârju ceala are pisti 200 di ani. Di câti ori o vrut sî-l ieie la Suceava, la muzeu… Da' nu l-am dat”, povestește bătrânul. Șura uriașă domină locul. Pe bună dreptate, căci, spune moșul, „înainti sî spune așă - cî șura-i lada căsî. Șura sî face mari, casa mai micuțî”. Înăuntru, la lărgime, tot ce-i trebuie omului harnic - căruțe, roți și mecanisme, felurite unelte pentru munca la câmp sau la pădure. Într-o latură, lada de cereale, „cu dispărțâturi pentru grâu, ovăz șî sacarî”. Alături, în grajd, calul și cei doi viței. „Mii tari mi-o placut caii. Aista ari opt ani. Calu-i ca gândul. Ti duci când vrei.” Și-acuma merge cu căruța, strânge fânul, încă se simte în putere. Numai în șa nu mai poate să se ridice singur.

Facem un ocol prin grădină. De-aici se văd pământurile moștenite de la părinți, „moșul și moașa”, cum li se spune la Bilca și, undeva, în spate, linia frontierei cu Ucraina. Dincolo, peste apa Bilcuței, a rămas, în 1940, și pădurea lui moș George. Casa-i construită după tipicul vechi, cu două odăi și tindă, cu prispă și drughină (n.r. – nuia sau prăjină pe care se întindeau albiturile, la uscat sau aerisit) pe care gospodina întindea „caleapul de tort și lânuri pentru scorțuri, cameșile, țolincurile, fel di fel”.

Hârjul, stabilimentul de vară

Trecem o altă portiță de lemn și ne oprim în pragul hârjului (n.r. – clădire mai mică, în care se țineau alimentele sau care era folosită ca bucătărie), cea mai veche construcție din „împărăție”. E ridicată din bârne, lutuită și văruită și, de-a mirarea, e și azi locuită și-i într-o stare perfectă.

„În jârj îi șî cuptioru'; încap 20 di tavăli sau 40 di tăvi di colaci. Făcei două-trii cuptoari, avei la colaci! Amu vini pânea la poartă, nu mai faci nimeni. Sus, la grindă, afumam carne, cârnați. Poves­teş­te moșu'cî în timpu' războiului vineu rușii șî cereu horilcî. Șî moa­șa le-arata apa din fântânî. Șî ii se inervau. Unul sî suie pi scarî, în pod sî ieie slaninî șî cârnați șî ea îl trăge di hainî înapoi. Erau flămânzâți tari rușii, erau gata-gata”, povestește zâmbind.

Înăuntru sunt atelierul și stabilimentul lui de vară. De fapt, atelier e prin toată cetatea asta de lemn, căci i-a plăcut să meșterească. Toate cele trebuitoare sunt așezate într-o ordine de farmacie. Aici croiește opinci, la comandă, dar sute de alte in­strumente, șuruburi, rotițe sunt așezate pe căprării și dimensiuni, încât ți-e mai mare dragul să stai în preajma mesei lui de lucru. De altfel, în fiecare colțișor de ogradă lucrurile-s în deplină rânduială. Nimic uitat aiurea, nimic aruncat la întâmplare, totu-i curat și îngrijit. Cum îi e firea, așa e și gospodăria. „Noaptea, dacî-mi trebuie ceva, știu di undi sî ieu. O zâs cî omul când are di lucru uitî șî di boalî, șî di mâncari. Da' așă, dacî șădi, numa' sî gândești cî îmbatrâ­nești, cî moari...”

Și el numai la asta n-are timp a se gândi. Are atâtea de făcut! Comenzi pentru opchinci vin cu duiumul, animalele trebuie îngrijite, prin bătătură trebuie rânduite lucrurile pentru iarnă. Ș-apoi îi place să îmbrace costumul național, să joace în horă când mai vine câte-un ansamblu, de la Suceava, să facă filmări în ograda lui de poveste.

La plecare, m-a petrecut până în fața porților mari – pragul miraculos al lumii din care vine. L-am urmărit cu privirea în oglinda mașinii. Mi-a făcut o vreme din mână, zâmbind bucuros. Apoi s-a întors în ogradă, să ia, până or mai veni alți vizitatori, treaba de unde a lăsat-o. Și, în răstimpuri, s-o mai strige pe Doina și să-i mai spună, șuguind, câte-o vorbă de duh.