Panait Istrati, Fănuș Neagu și - prin adopție - Radu Tudoran. Atât și ar fi suficient pentru a defini destinul cultural al Brăilei. Dar oraşul mai are ceva cu care se poate mândri. Pentru Brăila, 23 august nu este doar data întoarcerii armelor în cel de-al Doilea Război Mondial, ci și cea la care, în 1881, Regele Carol I a autorizat, prin Decret Regal, înființarea unui muzeu în urbea dunăreană. E firesc, așadar, că acesta îi poartă numele. Poate un muzeu să definească un oraş? Cu siguranţă că da, mai ales atunci când este vorba despre o instituţie culturală aflată în ajunul împlinirii a 140 de ani de existenţă.
În sediul actual, din Piața Traian, clădire-monument arhitectonic datând din 1870, Muzeul Brăilei „Carol I” funcționează din 1958. Imobilul a fost serios afectat de cutremurul din mai 1990 și a trebuit să fie restaurat. Azi, muzeul are 6 secții (Arheologie, Istorie, Artă, Etnografie și artă populară, Memoriale, Științele naturii), la care se adaugă o galerie de artă, un centru cultural, patru case memoriale, o editură și serviciul de relații publice.
Instituţia muzeală s-a născut odată cu biblioteca publică a oraşului Brăila. Nu că ar fi fost ușor! Un comitet de personalități ale perioadei a reușit să adune bani, cărţi şi obiecte. Dar, cerând ajutor primăriei pentru un minimum de mobilier, li s-a răspuns că... tot ce-au adunat constituie averea comunei, urmând să se ia măsuri pentru conservarea şi întrebuinţarea lor! Au urmat proteste și schimburi de adrese, până când Atanasie Popescu, directorul gimnaziului şi iniţiatorul acţiunii de întemeiere a muzeului şi bibliotecii publice la Brăila, profitând de dreptul lui de a avea locuinţă în clădirea școlii, și-a pus cele două camere la dispoziţia muzeului şi a bibliotecii. După alte formalități, în fine, în 23 august, aflat la Castelul Peleş, Carol I a semnat Decretul 2134 prin care autoriza funcţionarea muzeului şi a bibliotecii publice, fondate din iniţiativă privată.
Un muzeu care s-a plimbat prin Brăila
Orașul devenea astfel unul dintre primele care aveau un muzeu ştiinţific. În 1910, acesta avea preparate botanice şi zoologice, material didactic pentru orele de fizică şi chimie, o valoroasă colecţie de metrologie, obiecte de istorie naturală, chiar și colecţii numismatice, toate provenite din donații. În 1917 se mută în Palatul administrativ, iar în 1920 în localul Liceului „Nicolae Bălcescu” și apoi în Casa „Dumitru Ionescu”, clădirea Teatrului Rally, astăzi Teatrul „Maria Filotti”. De aici aveau să plece în 1926 în clădirea fostului hotel şi a berăriei Weibel, de unde, în 1929, se întoarce în Casa „Dumitru Ionescu”! Dar periplul nu se terminase: în 1958, muzeul ajunge în actualul sediu, din Piața Traian (pe atunci Piața Lenin), care avea să fie sever afectat de cutremurul din 4 martie 1977, activitatea fiind suspendată până în 1985.
Clădirea, ne spune Ghena Pricop, șefa Secției de Istorie, a fost pe la 1840 cazinou, iar la sfârșitul secolului 19 era marele Hotel Francez, unde, dimineața, marii armatori, în special greci și evrei, își beau cafeaua și-și făceau planurile de bătaie pentru ziua respectivă.
În 1955, în urma unei convenţii între Bulgaria şi România, se deschidea Muzeul Memorial „Hristo Botev” în clădirea fostului Han al lui Ceapâru, unde, spun documentele, poetul şi revoluţionarul bulgar a locuit în anul 1871. În 1958 figura ca muzeu de arheologie, pe baza vestigiilor descoperite în siturile din zonă, în special cel de la Brăilița. La început, a ocupat doar parterul, apoi s-a extins la etaj, pe urmă - după un proces complicat - s-au constituit depozitele în aripa din spate. În 1968 muzeul s-a relansat în formula actuală cu o expoziție arheologică di granda, fiind prezent inclusiv marele arheolog Hadrian Daicoviciu. Tema: civilizația dacică în Valea Siretului. În fine, a urmat extinderea muzeului cu noi secții, implicând în total 6 alte locații, inclusiv una în afara urbei, la Grădiștea, unde s-a născut „frumosul nebun al marilor orașe”: Fănuș Neagu.
Pe aici trecea 80% din comerțul exterior al României
Ultimele două organizări ale spațiului expozițional principal, în concepții diferite, au fost făcute în 2001 (când s-a pus accentul doar pe social și economic, excluzând politica și evenimentele), respectiv 2015 (când, în pregătirea Centenarului României, s-a revenit la abordarea clasică). „Eu țin foarte mult la Alexandru Ioan Cuza”, mărturisește doamna Pricop, „și la cele două momente ale constituirii statului național unitar!” De asemenea, a fost pus atent în lumină anul 1877, când Brăila a fost crunt bombardată de către turci și a fost scufundat un monitor (navă fluvială de război, blindată, de tonaj mic, prevăzută cu artilerie grea). Acesta a fost recuperat ulterior și muzeul găzduiește mai multe obiecte de pe puntea lui.
Cum Brăila a fost cel mai mare port de la Dunăre, „capăt de drum maritim”, o zonă a muzeului este dedicată dezvoltării portuare. „După declararea ca porto franco în 1836, Brăila a mers ascendent până în 1911. În acel moment, orașul susținea 80% din comerțul exterior al României! Specializarea în comerțul cu cereale a fost boom-ul lui, dar și o capcană, pentru că după Primul Război Mondial, urmare a reformei agrare, producția de grâu a României a scăzut semnificativ. Ce spunem noi, că România era grânarul Europei, n-a fost niciodată adevărat. În orice caz, după reforma agrară, Brăila a stagnat”.
Donații pentru muzeu se fac și azi, reprezentând aproximativ un sfert din totalul bunurilor culturale existente. Brăileni sau foști brăileni țin să contribuie cu ce au la zestrea acestuia și, ulterior, când își văd numele pe eticheta exponatelor, sunt foarte emoționați.
Un oraș care rămâne de descoperit
Dar vizitatori nu prea sunt... „Numai când e gratuit, în Noaptea Muzeelor, care a devenit un eveniment monden, am avut 4.000 într-o singură seară...” În rest, mai degrabă școlile. „E nenorocirea muzeelor din toate orașele care nu sunt turistice. Brăila are toate motivele să fie, dar...”
Și asta în ciuda faptului că, așa cum ne-a dezvăluit părintele protopop Mircea Băncilă, cel care ne-a fost ghid în Brăila, orașul e pe locul 2 în țară, după Sighișoara, la numărul de clădiri de patrimoniu! Tot de la el am aflat că Brăila are - se pare chiar din secolul 16 - spectaculoase hrube, care duceau cândva din port până la periferia urbei. Căruțe cu cai transportau în felul acesta mărfurile, dar scopul principal al tunelurilor, în care, se spune, ar putea intra și un TIR, cel puțin în unele zone, era de fugă în caz de pericol. Multe porțiuni ale rețelei subterane au fost distruse ori s-au prăbușit, dar sunt destule cele care rezistă, după patru veacuri. Hrubele nu sunt deschise accesului public, tot sistemul fiind sub protecția Direcției Patrimoniu. Nu se poate construi nimic în centru fără avizul acesteia.
Concluzii? Muzeul definește orașul, îl reprezintă cu strălucire, dar orașul i-a rămas dator. Un volum semnificativ de investiții în indiscutabila vocație turistică și culturală a urbei nu doar că i-ar oferi muzeului, cu toate secțiile sale, afluxul de vizitatori pe care îl merită, dar ar da un cuvenit prezent și viitor orașului care are un atât de spectaculos trecut.
