Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Muzeul de la capătul Bucureștiului

Muzeul de la capătul Bucureștiului

Galerie foto (19) Galerie foto (19) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 26 Aug, 2021

„Vila cu clopoței” se află într-un loc paradoxal: la câteva zeci de metri vâjâie și vibrează DN1, un pic mai încolo trec trenuri pe pod, dar Muzeul de Artă Populară „Nicolae Minovici” e înconjurat de liniște, lucru datorat în mare măsură întinsei sale grădini cu alei tăcute și o mare de verde pe care se decupează albul unor șezlonguri pe care poți adăsta inspirând parfumul ierbii și uitând că ești la marginea unui oraș trepidant. Iar o scară aproape secretă duce spre răcoarea unei inedite săli de conferințe subterane!

Clădirea e superbă, iar turnul o identifică fără greș în peisajul bucu­reș­tean, nu doar aici, în vecinătatea fostei Gări Regale Băneasa, ci printre toate fru­musețile care au supraviețuit buldozerelor comuniste.

Suntem întâmpinați de muzeografa Mădălina Manolache. O dată în plus avem în față o tânără care vorbește cu pasiune și lux de amănunte despre locul în care ne aflăm. Un loc destul de vizitat, în ciuda poziției sale: chiar în timpul vizitei noastre ne-am întâlnit cu mai multe rânduri de oaspeți.

Clădirea a fost construită ca locuință, dar n-a locuit nimeni în ea! A fost ridicată în 1905- 1906 drept casă a medicului legist Nicolae Minovici, cel care a creat primul serviciu de ambulanță din Balcani (întreținut din venituri proprii), primul spital cu serviciu permanent de urgență din țară (al doilea din Europa) și Școala Samariteană. Este o construcție în stil neo-românesc, care se înscria în încercarea de a constitui o nouă identitate edilitară națională, în replică la cealaltă tendință, care prețuia stilul arhitectonic și artistic parizian.

Arhitectul Cristofi Cerchez a preluat motivul culei oltenești, folosit deja de mult mai cunoscutul Ion Mincu. Iar proprietarul a început să achiziționeze exponate pentru proiectatul lui muzeu, cu accent pe arta populară. Este perioada în care cultura a fost, ca să spunem așa, oficializată, în special datorită implicării reginelor României. La venerabila vârstă de 115 ani, clădirea arată foarte bine, fiind renovată recent, în 2018, pe bani din programul Regio.

Poftiți la masă!

Nicolae Minovici n-a apucat să locuiască aici din cauza Primului Război Mondial, în timpul căruia a fost însărcinat cu trierea răniților, fiind detaşat ca medic militar la Iași, unde a fost implicat în centrul de recuperare a răniților. Unii își pierduseră părți din corp, dar și încrederea, drept care recuperarea trebuia să fie fizică, dar și psihică. Prin urmare, a organizat pentru ei spectacole și ceea ce s-ar numi azi consiliere psihologică.

Așadar, `Vila cu clopoței~ a fost de la bun început muzeu - mai întâi privat, ulterior donat de medic Primăriei Capitalei. Minovici a profitat de numeroasele sale drumuri profesionale ca să achiziționeze obiecte pentru muzeu. Nu avea studii artistice, dar era extrem de motivat și s-a dovedit inspirat inclusiv prin felul în care a aranjat sălile de expoziție (fiecare cu numele ei, prima fiind cea „Românească și săsească”) și obiectele din ele. Și-a spus cuvântul și în amenajarea grădinii de către artistul decorator Emil Wilhem August von Becker, care a lucrat și pentru Casa Regală.

Întâmplarea a făcut să vizităm muzeul într-o perioadă în care, până la sfârșitul lui octombrie, găzduiește și o expoziție temporară de vesti­mentație a designerului francez Philippe Guillet, care „dialoghează” în mod neașteptat cu exponatele permanente. Guillet a plecat de la ocupațiile tradiționale românești și s-a inspirat până și de la sunetul războiului de țesut!

La etaj, colecția de pictură românească nu conține opere ale unor mari artiști, căci fondurile medicului erau limitate, dar sunt lucrări frumoase, inclusiv un portret al colecționarului realizat de Costin Petrescu, pictorul Ateneului, al Catedralei Reîntregirii și al multor biserici. Casa a fost jefuită la sfârșitul Primului Război Mondial, în absența din oraș a proprietarului! Nicolae Minovici nu avea familie, deci în casă nu se afla nimeni, iar clădirea era pe atunci izolată. Foarte puțini se aventurau până aici în ieșirile „la șosea”, iar trăsurile întorceau în locul actual al Fântânii Miorița. Că au fost nemți în retragere, că au fost compatrioți, nu s-a aflat niciodată, iar medicul a trebuit să-și refacă parțial colecția. Era o persoană mai degrabă singuratică, iubind foarte mult animalele, în special pe câinele lui Goliat, un cățel foarte mic...

Tot la etaj, cea mai spectaculoasă încăpere este „Sala de mâncare”, cu masa pusă, mai că-ți vine să te așezi. Fascinează vitrina cu ouă încondeiate, de găină, nu din lemn!, iar mobilierul e realizat la comandă. Sunt enorm de multe obiecte în cameră, poate chiar cam multe, căci Minovici avea tendința de a umple toate spațiile. Iar pe tavan e o lampă formată din farfurii! Aici se află și cea mai tare dintre creațiile lui Philippe Guillet, „Ecaterina”: un taior făcut din plăcuțe de lemn care imită șindrila de pe case! Și tot aici, lângă dormitor, există o superbă capelă, având inclusiv uși împărătești, dovadă că medicul era un om religios.

În „Salon”, care se prelungește cu „Camera Miresei” și care era destinat primirii oaspeților, se poate ajunge și prin balconul-pridvor până la care urcă o scară exterioară. Aici se află câteva dintre picturile din tinerețe ale medicului, de o frumusețe surprinzătoare. Ne încheiem vizita în balcon, format dintr-o loggie în stil brâncovenesc, cu coloane de piatră bogat decorate și arcade trilobate, plus un pridvor cu coloane tradiționale de lemn.

Un om cum rar întâlnești

Preocupările lui Nicolae Minovici au fost multiple: a urmat timp de un an Școala de Belle-Arte, a reușit prima identificare din România a unui infractor pe bază de amprente, a scris prima lucrare românească despre... tatuaje! Cel mai cunoscut, din păcate la nivel anecdotic, e interesul lui pentru clipele de dinaintea morții, finalizat în ineditul „Studiu asupra spânzurării” și pentru care a făcut teste pe pielea lui. Din „Ochi holbați și păr vâlvoi”, de Trevor Norton, aflăm că numeroase victorii ale medicinei se datorează unui asemenea spirit de sacrificiu. Miza era de a putea spune, ca medic legist, dacă un om fusese strangulat ori se sinucisese. De la aceste experimente se pare că i s-a tras cancerul laringian care l-a ucis.

A fost primar al Sectorului III Albastru, care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă etc., calitate în care a adus numeroase îmbunătățiri edilitare, și a oferit și burse elevilor silitori din comuna Băneasa. A fost președintele Colegiului Medical de Ilfov, apoi pe țară. S-a implicat în interzicerea practicării ilegale a „medicinei” de tot felul de către vraci și prințese ale magiei negre. A publicat studiul „Pericolul social al practicării ocultismului”.

Alături de frații săi, Mina și Ștefan, Nicolae Minovici a modernizat medicina românească la început de secol 20. Nepotul lor, Dumitru, a fost influențat de Nicolae să devină și el co­lecționar, orientat însă spre arta medievală și fondator al muzeului aflat la mică distanță de cel al unchiului său. Important este și altceva, spune Mădălina Manolache: existența unor colecții precum cea a lui Nicolae Minovici, vizibilitatea lor, a stimulat producția de obiecte ale artei populare. Lăzi de zestre, icoane pe sticlă, vase de ceramică, țesături și câte altele au beneficiat de pe urma acestui om cum rar întâlnești.