Muzeul în care soţii Chiriţă adună veşnicia românilor

O întâmplare fericită petrecută la sfârşitul acestei toamne m-a aşezat pe o uliţă din Soveja faţă în faţă cu trecutul. Cu acel trecut viu, profund, vibrant, ce rezonează de fiecare dată când "gust", în aceeaşi lungime de undă cu strămoşii, din nesecatul izvor de credinţă şi înţelepciune din care ei s-au hrănit dintotdeauna, rezolvându-şi problemele existenţiale prin ecuaţia simplă a credinţei în Înviere. Datorez această imensă fericire soţilor Mariana şi Ion Chiriţă şi muzeului lor din Rucărenii Sovejei, judeţul Vrancea, precum şi părintelui Aurel Rusu, care m-a îndemnat să le trec pragul.

"Tradiţia porneşte de la Hristos şi se încheie în Hristos. Creştinii care au fost credincioşi şi au trăit viaţa lor în Dumnezeu fac parte din acest lanţ al Sfintei Tradiţii", opina Adrian Agachi într-un studiu ce face referire la gândirea teologică a lui Serghei Bulgarov. În Tradiţie intră şi "partea nescrisă", cum numeşte Sfântul Vasile cel Mare unele gesturi liturgice, diferite obiceiuri practice pentru care nu există documente scrise, ceea ce într-o formulare bulgaroviană s-ar numi "Teologia Tradiţiei". În această "Teologie a Tradiţiei", în această "parte nescrisă" a drumului de la Dumnezeu spre Dumnezeu, s-a înscris de-a lungul veacurilor ţăranul român, cu viaţa lui, cu obiceiurile, tradiţiile, credinţele şi producţiile spirituale, pe care noi, cei de astăzi, din nefericire, fie le-am pierdut, fie le distrugem, fie le ignorăm cu imbecilitate.

De aceea, atunci când într-un sat cineva înfiinţează un muzeu în care conservă "probele materiale" ale acestei vieţuiri armonice cu Dumnezeu întru Dumnezeu, nu poţi decât să te înclini în faţa lui, să-i mulţumeşti şi să meditezi cu mai multă luare aminte asupra trecutului. Asupra acelei perioade din existenţa acestui neam în care omul îşi cunoştea locul şi menirea în Creaţia lui Dumnezeu, trăia viaţa firesc, într-o relaţie de curăţie şi cuvioşenie, cinstire şi dreaptă măsură cu Pământul şi Cerul, cu tot ceea ce îl înconjura, tinzând prin tot ceea ce făcea spre mântuire şi Mântuitor.

În rândurile care urmează vom prezenta câteva secvenţe ale acestei fiinţări, uimiţi în nepriceperea noastră, mai ales de adânca religiozitate a moşilor noştri.

Gluga cu cruce, "Biserica ciobanului" singur cu Dumnezeu

"Zestrea." Aşa se numeşte impresionanta colecţie etnografică, inclusă în programul "Un viitor pentru patrimoniu, un patrimoniu pentru viitor", pe care Mariana şi Ion Chiriţă din Tecuci au găsit de cuviinţă să o înfăţişeze lumii în satul Rucăreni, comuna Soveja din judeţul Vrancea, în casa luptătorului în rezistenţa anticomunistă din Vrancea Ion Roşcan, plecat să dobândească veşnicia la Domnul. De ce tocmai la Soveja? "Pentru că aici am găsit o comunitate cum nu credeam că mai există, morală, generoasă, cinstită, curată sufleteşte şi solidară, unde bătrânele te fac să roşeşti atunci când le dai bună ziua şi-ţi răspund "Sărut mâna că aţi vorbit şi cu mine!"", mă lămureşte doamna profesoară Chiriţă.

Şi tot domnia sa îmi vorbeşte despre câteva lucruri din "partea nescrisă" a drumului pe care strămoşii noştri şi-au trăit exemplar "Teologia Tradiţiei" despre care vorbeam.

"Aceasta este gluga ciobănească. Un veşmânt specific ciobanilor, care îi apăra de ploaie şi vânt, iar când era lăsată pe spate era folosită şi ca modalitate de transport al bagajelor mai mici. Ceea ce o face specială este faptul că ea are semnul sfintei cruci pe frunte. Atunci când ciobanii erau departe de sat cu oile, ei îşi făceau rugăciunile la "biserica ciobanului". Adică la această glugă cu cruce pusă pe bâtă, în faţa căreia îngenucheau şi se rugau ca într-o biserică", îmi spune doamna Chiriţă, plimbându-mă spre alte şi alte minunăţii aflate în muzeu.

Prosoapele cu pomul vieţii dacic, cu clepsidră şi pomii iranieni

"Acest prosop din Buciumeni, judeţul Galaţi, este făcut special pentru steagul de înmormântare. Pe ele este reprezentată pasărea, ca simbol al sufletului. De aceea se dau şi pâiniţe în formă de pasăre la moşi sau se pun în pomul mortului. Simbolul păsării cu cap întors este specific doar prosoapelor de înmormântare, ca o metaforă a sufletului care priveşte spre lumea din care a plecat", mă lămureşte doamna profesoară.

Trecem apoi la altfel de prosoape care au utilităţi specifice. Unul este acoperământ de icoană, altele sunt ceremoniale şi se ofereau odinioară ca dar naşilor la botez sau la cununie, sau se foloseau ca steag al mortului. "Un alter ego uman", precizează gazda mea.

Prosoapele ceremoniale erau puse în cârca naşului, ca simbol al responsabilităţii asupra finilor, până la moarte, cărora le devenea părinte sufletesc.

"Acest acoperământ de icoană este ornamentat cu pomul vieţii dacic, care avea structura ramurii de brad, uneori combinat cu motive astrale şi meandru. Ulterior, a apărut varianta stilizată ca o clepsidră, cu un pom cu rădăcinile în pământ şi cu crengile în cer. Ca ipostază reversibilă a omului. În Evul Mediu, a apărut în ornamentica românească varianta cu pomul vieţii iranian, care are aspect de viţă-de-vie, cu corzi contorsionate şi cu rădăcinile într-un izvor sau într-un vas cu flori.

Omul văzut ca ipostază a pomului există în tradiţia noastră ca frate. De pildă, la naşterea unui copil, se sădea un pom, sau când copilul era bolnav, sau în alte situaţii, toată apa folosită pentru îngrijirea lui se vărsa la pom. Dar bunicul meu, care era născut la 1885 şi era preot, precum şi succesorii lui, pr. Teodor Brăescu şi pr. Tache Ionescu de la Barcea, mi-au confirmat că în timpul războiului, când nu se putea recupera trupul ostaşului mort, se făcea înmormântare cenotaf şi se punea în sicriu un trunchi sau o ramură de pom, după care se săvârşea o slujbă, pentru ca sufletul să aibă la învierea de apoi suport material. Până pe la colectivizare, când s-au pervertit toate, în sudul Moldovei se dădea un puiet de pom împodobit, de obicei finilor, care îl sădeau. Dacă se prindea pomul, se credea că jertfa a fost bine primită. Dacă nu, gestul se repeta. De atunci, a rămas până la noi "un document de vorbe" care spune: "Să-ţi caţi omul cui dai pomul!"", explică doamna Chiriţă.

"Greşul", smerenia meşterilor care tindeau spre perfecţiune

Unul dintre cele mai tulburătoare obiceiuri ale românilor de altădată, conştienţi de locul şi misia lor în Lucrarea lui Dumnezeu, era "Greşul", întâlnit numai la meşteri, adică la acei oameni din colectivitate care creau, care dădeau viaţă la ceva. "Fiecare meşter era convins că darul lui era de la Dumnezeu şi, de aceea, tindea spre perfecţiune. Cu cât meşterul era mai tânăr şi mai stângaci, "Greşul" era mai evident. Când reuşea să facă lucruri fără greşeală, acelea erau numite jertfe şi erau date de pomană sau puse în lada de moarte. De pildă, când am primit acest război de ţesut de la trei femei bătrâne care au venit să-l monteze, au găsit foarte greu pe cineva dispus să întindă urseala. Să nevedească din nou, pentru că făcuseră lucrul fără "Greş". Urcaseră războiul în pod şi spuneau că "Ne caliceşte Dumnezeu". Adică le va face să piardă capacitatea de a munci, de a crea. "Greşul" era, deci, o greşeală intenţionată în lucrul făcut, în obiectul realizat, tocmai pentru a nu se crea ceva perfect, ca Lucrarea lui Dumnezeu, cu care nu trebuie să se compare nimeni. Ca să fie perfectibil în timp. Şi când se crea ceva perfect, era considerat un fel de replică umană, modestă, a creaţiei divine, care nu trebuia să se mai repete.

Din această perspectivă, eu cred că Meşterul Manole, probabil tot din cauza "Greşului", nu îndrăznea să sfideze puterea lui Dumnezeu. El nu din orgoliu nemăsurat spunea că va face o altă mănăstire mai frumoasă, ci pentru că era tânăr. Pentru că era meşter şi pentru că, aşa cum spunea Lucian Blaga în drama inspirată din legendă, Manole nu putea altfel. Nu putea nici să renunţe la meşteşugul său şi nici să-l mintă pe domnitor. Aşa că spune adevărul cu riscul morţii", precizează doamna Mariana Chiriţă, relatându-mi că în colecţia domniei sale, de peste 1.000 de obiecte, are cel puţin zece exemple de "Greşuri".

Stricnelele, răbojul, pocrişul, icoana de sidef şi nunta din ceruri

Mă mişc în curtea familiei Chiriţă cu evlavie, căci aici trăiesc fiecare clipă ca o mărturisire în faţa lui Dumnezeu. Căruia, iată, în acest perimetru, românul se arată Feţei Lui cu cele sfinte ale vieţii. Şi nu se cade ca tocmai eu, orăşean rătăcit în veşnicie, să tulbur prin nepriceperea mea armonia comunicării.

Admir costumele sovejene, colţul ciobanului cu gluga ciobănească, fluierul, samnarul oilor, stricnelele (trusa medicală a ciobanului), colţul şcolarului, al fierarului, cu obiectele lor, şi-mi vine să sărut vasele din lut, unele casnice, altele cu funcţionalităţi ornamentale, prăsnicare sau sacre, altele al căror rost s-a pierdut, cum este pocrişul. "Cântăresc" răbojul, "un document de vorbe", sau un contract format din două bucăţi de lemn, scrijelit cu semne convenţionale, tot atâtea date despre gestiunea şi gestionarea oilor, jumătăţi ce se "licheau" la Sfântul Dumitru, când se predau oile săteanului şi baciul îşi primea răsplata pentru munca sa.

Mă închin în faţa icoanelor, răsfoiesc cărţile vechi de cult, cu miros de fum de lumânare şi smirnă, şi admir, fără să ating, prosoapele acoperământ de icoane.

Şi mă gândeam dacă doamna Chiriţă, în cei 40 de ani de când tot strânge în lăzile timpului veşnicia acestui neam, are ceva la care ţine altfel decât la celelalte obiecte.

"Pentru mine, o valoare specială o au icoanele de hram ale casei, cele care nu se înstrăinau, ci se lăsau moştenire urmaşilor. Una dintre ele este din 1867. O icoană a Crăciunului, din sidef pe lemn, care a făcut ambele războaie mondiale în lada de campanie a unui bunic, preot militar, şi a unui ofiţer tânăr, care a considerat că au fost salvaţi de prezenţa ei", îmi spune doamna profesoară.

Înainte de plecare, sunt invitat să trag o roată prin curte, să admir troiţa familiei, realizată în scorbura unui trunchi de copac, să semnez câteva gânduri în cartea de onoare a muzeului şi să ciocnesc, ca la români, un păhăruţ cu ţuică, pentru că nu se cade să plec neospătat din gospodăria omului.

Apoi, luându-mi rămas bun de la gazdele mele, urc spre biserica satului cu părintele Aurel Rusu, unde, cu certitudine, ciobanul nenuntit din "Mioriţa" mă aşteaptă să-i suflu în cele trei fluiere, de fag, de os şi de fag, chemându-i mioarele la nunta lui ce se găteşte în ceruri.