O zi de octombrie, în Fălticeni, îți dă prilejul să vezi aievea toamnele din scrierile lui Sadoveanu: blânde, calde, cu lumini tocite, cu aerul îmbălsămat de aroma poamelor de prin livezi și cu pacea dulce, patriarhală, a străduțelor străjuite, aproape ca odinioară, de case îngrijite și curți așijderea. Într-o astfel de zi am colindat orașul, cercetând urmele lăsate viitorimii de sculptorul Ion Irimescu.
Grozavă plămadă trebuie să fi fost pusă la temelia târgului Fălticeni, de vreme ce pământul acesta a zămislit atâtea minți strălucite - scriitori, artiști plastici sau muzicieni, dar și medici sau avocați de renume. Azi, una dintre străzile cele mai importante ale orașului poartă vizitatorul într-o călătorie ad-hoc în timp, arătându-i, de-o parte și de cealaltă, locuri și case în care-au viețuit aceste nume mari. Dar poate cele mai de preț peceți rămase Fălticenilor, impregnate adânc în fibra târgului moldav, sunt cele zămislite de spiritul sculptorului de geniu Ion Irimescu: de la pictura interioară a Bisericii Oprișeni, realizată pe când era numai student, la plachete sculptate pe pereții altor biserici fălticenene, monumente publice și, în final, colosala moștenire lăsată orașului - colecția muzeului ce-i poartă numele.
Renovat exemplar și adaptat celor mai moderne condiții de expunere, Muzeul de Artă "Ion Irimescu” din Fălticeni se află în administrarea autorității orășenești, fiind considerat muzeu de interes local. Donațiile au fost făcute de sculptor încă din timpul vieții, începând cu anul 1975, și au continuat până la trecerea sa în veșnicie, în 2005. Deloc de mirare, deci, că acum aici se află cea mai bogată colecție de autor din țară. Un loc cu valoare de tezaur, însă prea puțin cunoscut de publicul larg.
Muzeu românesc unic
Ghid prin lumea fălticeneană a lui Irimescu mi-a fost Gheorghe Dăscălescu, director al muzeului în perioada 1990-2016, unul dintre oamenii care l-au cunoscut poate cel mai bine pe sculptor, stându-i alături în ultimii ani de viață. Știe fiecare colțișor al elegantei clădiri de secol XIX ce adăpostește astăzi Muzeul de Artă „Ion Irimescu”. Așa că povestea a curs firesc, de la începuturi. „Maestrul Irimescu s-a gândit mereu să îmbogățească zestrea spirituală a Fălticenilor. Inițial, ideea lui era de a amenaja o colecție, de dimensiuni mai mici, însă, punându-i-se la dispoziție acest spațiu generos - Palatul Administrativ al fostului județ Baia, a fost stimulat. La început, colecția donată de sculptor însuma 60 de lucrări de sculptură și 60 de grafică, ocupând doar partea de sus a clădirii. Ulterior, maestrul aducând noi lucrări, a fost ocupat și spațiul de jos, așa că muzeul are acum 360 de piese de sculptură și peste 1.000 de lucrări de grafică”, explică Gheorghe Dăscălescu, în vreme ce pășim încet printre exponate, admirând lucrările pe care Ion Irimescu le-a așezat, aveam să aflu, pe fiecare cu mâna lui.
Cocheta clădire în care funcționează muzeul a fost ridicată la 1864, de un cunoscut boier al locului, Alecu Forăscu Botez. Spre sfârșitul secolului, clădirea a fost modificată, căpătând încă un nivel și înfățișarea pe care o are acum. În decursul timpului a servit drept Palat Administrativ al județului Suceava (1909), sediu al Prefecturii Județului Baia (1923) și al Consiliului Popular Raional Fălticeni (până în 1968). Din 1975 aici se află muzeul orașului. Până în 1989, colecția Irimescu a fost expusă la etaj, la parter existând o secție de arheologie. După 1990, odată cu îmbogățirea colecției de sculptură și grafică donată de marele sculptor, a devenit muzeu de autor, schimbându-și și numele în Muzeul de Artă „Ion Irimescu”.
„În 2003, declarat «Anul Irimescu în cultura națională», am făcut demersuri pentru reabilitarea clădirii. Am primit niște fonduri, dar cu care am putut doar să facem consolidarea, așa că procesul a fost unul de durată și am finalizat lucrările abia în 2012, după ce au fost accesate fonduri printr-un proiect european. Așa se face că azi clădirea este consolidată, reamenajată și dispune de un spațiu expozițional modern, cu toate facilitățile: iluminat, temperatură controlată”, spune Gheorghe Dăscălescu.
Într-adevăr, clădirea și-a recăpătat strălucirea și eleganța de altădată, iar spațiile expoziționale sunt amenajate după toate cerințele unui muzeu modern de artă. Așa că o vizită aici e nu doar un veritabil răsfăț pentru ochi și minte, ci și un loc primitor și cald.
Intrăm în Sala bronzului, în care, de pe soclurile lor, sculpturile spun povești felurite. Domnul Dăscălescu le știe pe toate și le rostește cu plăcerea omului care le-a admirat și le-a iubit o viață. Ba încă te ajută să afli și istorii inedite, mai ales dacă vorbim de vreo piesă lucrată în perioada comunistă. „Lucrarea aceasta -«Odihnă» - sugerează, de fapt, harta României fără provinciile răpite; a avut curajul să sfideze regimul comunist. Apoi lucrarea aceasta - «Tânăr muncitor» - a vrut să surprindă, în fapt, uniformizarea din acea epocă. Aici, în muzeu, a expus lucrările care i-au plăcut lui cel mai mult, multă grafică, studii și schițe la lucrările de sculptură, dar și peisaje și compoziții de sine stătătoare. Avea el o vorbă: «Așa cum fiecare țăran își adună toamna recolta, așa îmi adun și eu lucrările aici». Fiindcă anual aducea câte ceva nou în muzeu”.
Trec, cu sfială, de la o lucrare la alta. Mitologia, fantasticul, sacrificiul suprem, munca, muzica, dragostea maternă, ipostaze din existența umană, toate i-au fost la îndemână sculptorului. Teme mari, fecunde, din care și-a hrănit opera. Și chipuri, multe chipuri. Unele anonime, altele atinse de nimbul celebrității. Dar toate de o expresivitate uluitoare, trădând stări de spirit, tensiuni interioare, trăiri, firea omului în cele din urmă. Dovadă că Irimescu a fost nu doar un artist de geniu, ci și un fin și rafinat cunoscător al psihologiei umane. „Când făcea câte un portret, în atelier, îl găseam cu foarte multe cărți deschise, despre acea personalitate, multe fotografii din diferite unghiuri, pentru a surprinde cât mai bine starea spirituală, sufletească”, își amintește Gheorghe Dăscălescu.
Vizitarea muzeului de la Fălticeni mi se pare aproape o obligație pentru orice român. Dincolo de valoarea intrinsecă a fiecărei piese în parte, muzeul este unic prin faptul că deține cea mai bogată colecție de autor din țară, dar și prin faptul că fiecare dintre lucrări a fost aranjată de genialul Irimescu însuși, după propriile idei și după propria viziune asupra spațiului.
„Chilioara” de la muzeu a sculptorului
După moartea soției, în 1999, Ion Irimescu a părăsit Bucureștii pentru totdeauna, întorcându-se către locurile natale. Dar casa părinților, de pe Strada Domnească, nu mai exista de decenii. „Ne-a rugat să-i găsim un spațiu și povestea fericită a făcut ca acel spațiu să fie chiar în incinta muzeului, într-o clădire destinată galeriei artiștilor fălticeneni. S-a mutat efectiv în primăvara anului 1999. 7 ani de zile, până a trecut la cele veșnice, a fost aici, cu noi, în permanență, cumva sub îngrijirea noastră. L-am considerat un părinte. A avut bucuria asta, în ultimii ani, să se poată trezi dimineața, să intre în propriul muzeu, să primească musafiri aici”, își amintește, cu emoție, fostul director.
În chilioara de la muzeu - trei odăițe cochete, în care și-a mutat câteva dintre piesele de mobilier dragi, de la București, o seamă de icoane vechi și tablouri, precum și ustensilele de atelier - nimic nu pare să se fi schimbat de la plecarea lui spre lumea celor veșnici. Ochelarii stau tot pe birou, iar în odăița de lucru punga cu gips e încă deschisă, pe măsuță. Un univers la scară mică, ce trădează duhul artistului, rigoarea și neodihna pasiunii sale.
Dimineața, sculptorul se trezea, îşi lua cafeaua, făcea un tur prin muzeu, apoi se oprea și constata, cu umor, că totuși n-a trăit degeaba. Și îl compătimea pe magistrul lui, Dimitrie Paciurea, că n-a avut norocul să aibă un muzeu în care să-și expună opera. În lumea Fălticenilor părea că descălecase un fel de senior al Artelor, „întodeauna îmbrăcat elegant, atent, cu lavalieră, bine bărbierit”.
Dincolo de artist impresiona însă omul Irimescu. „Un tip bonom, cu multă dragoste față de semeni, deloc greu abordabil, care putea să coboare la orice nivel de conversație, cu condiția ca omul să aibă cuviință. Avea numeroși musafiri, copiii din oraș veneau mai ales de 1 martie și îl «înfloreau» cu mărțișoare, iar el era fericit” - așa și-l amintește Gheorghe Dăscălescu.
Irimescu și Fălticenii altui veac
Ion Irimescu s-a născut la 27 februarie 1903, în comuna Preutești, în apropiere de Fălticeni, în „sătucul Arghira, unde tata avea o moșioară”, cum avea să mărturisească însuși sculptorul în ultimii ani de viață, într-un interviu.
Rădăcinile i-au împletit un destin unic. Tatăl, Petre Irimescu, provenea dintr-o familie țărănească din zona Preutești-Dolhești. Era om harnic și chibzuit și s-a ridicat prin muncă cinstită, devenind mic arendaș de pământ. Mama, Maria Cazaban, se trăgea dintr-o veche familie franceză, originară din zona de graniță a Franței cu Spania, statornicită în Moldova în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în vremea când tânărul stat român căuta specialiști pentru construcția de drumuri și poduri. Unul dintre specialiștii recrutați a fost inginerul Cazaban, bunicul sculptorului. În artistul de mai târziu s-au întâlnit, deci, hărnicia și hotărârea tatălui, dar și aplecarea către frumos, moștenită prin sângele franțuzesc al mamei.
„Când copiii s-au apropiat de vârsta școlară, părinții și-au cumpărat pământ și au ridicat o casă, care azi nu mai există, pe strada Școala Domnească din Fălticeni”, povestește Gheorghe Dăscălescu. Aici a urmat școala primară, gimnaziul și liceul, avându-i colegi și prieteni pe Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban (văr) și Petre Jitaru, academicianul de mai târziu.
„A avut o pasiune pentru sculptură de mic. Spunea că primul lui atelier a fost sub un nuc din grădina părintească, unde aducea lut de la niște olari de la marginea orașului și făcea - chiar așa spunea el - «niște mogâldețe». Era convins că nu are îndeajuns simțul culorii, de aceea a rămas fidel sculpturii, însă desenele lui denotă altceva - faptul că simțul culorii era mai mult decât prezent în ființa sa”, subliniază Gheorghe Dăscălescu.
La trecerea spre studiile superioare, Ion Irimescu era nehotărât; și Iașiul, și Bucureștii îl atrăgeau deopotrivă. A ales Academia de Arte Frumoase din București, balanța înclinând spre acest oraș grație admirației pe care o avea, încă din timpul liceului, pentru sculptorul Dimitrie Paciurea, cel care avea să-i fie profesor și care-i va influența în mod decisiv drumul ales. În perioada studiilor obține o bursă de trei ani la Școala Română de la Paris, unde va și expune.
Despre perioada pariziană avea să povestească: „M-am trezit acolo într-o cultură atât de mare și nu știam ce să fac, de unde să încep. Și-am zis că trebuie să iau taurul de coarne”.
A urmărit și a studiat opera lui Brâncuși, dar n-a avut curajul să-l abordeze, pentru că circula în vremea aceea un fel de legendă, că Brâncuși este un taciturn și un morocănos. Dar l-a cunoscut pe Iorga - directorul onorific al Școlii Române de la Paris. "Aveam niște perciuni lungi și-l văd pe Iorga că se uită stăruitor la mine și, după un timp, zice: «Ascultă, tinere, cred că, dacă mergi la Paris, ar trebui să-ți dai jos perciunii, să nu creadă cei de acolo că vii din Galiția», adică să mă confunde cu un evreu. Și eu m-am făcut roșu și pe urmă mi-am dat jos perciunii”, îi rememorează povestea fostul director al muzeului fălticenean.
După absolvirea studiilor superioare, a fost profesor de desen în mai multe școli și licee din țară, timp în care a lucrat și a expus mereu. Cunoscându-i-se activitatea de excepție, în 1940 a fost numit profesor la Academia de Arte din Iași, acolo unde a fost și rector.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost și trimis pe front. Dar nu în linia întâi, spune Gheorghe Dăscălescu, „ci la Statul-Major, unde desena hărțile militare. În timpul acela a făcut și o lucrare - «Autoportret», o avem în muzeu. A stat pe front până în 1943. În această perioadă, soția lui a lucrat ca soră sanitară la Crucea Roșie Română și a căutat prin toate mijloacele să-l aducă acasă. Obișnuia să spună: «Dacă nu mă aducea nevastă-mea, îmi rămâneau oasele la Stalingrad». S-a întors, îmi povestea maestrul, într-un marfar, în care trebuia să stea treaz mereu, altfel ar fi înghețat și ar fi murit”.
După război a fost profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1950-1955) şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (din 1965).
Considerat de criticii de artă unul dintre artiștii emblematici ai României, Ion Irimescu și-a trasat propriul drum în artă, trecând de la neoclasicismul care-i influențează primele lucrări la „forme puternic stilizate” în partea de maturitate a operei sale. A fost un neobosit pe tărâmul sculpturii, lăsând viitorimii o moștenire de excepție - sute de sculpturi, mii de schițe, desene și lucrări de grafică.
„A fost un om al atelierului, așa-l catalogau toți prietenii, dovadă imensul număr de lucrări lăsate. Avea un program riguros, chiar și când a venit aici, la Fălticeni: dimineața, de la 8:30 în atelier, până la 12:30-13:00, lua prânzul, apoi iar în atelier, până seara.Ce se află în muzeul de la Fălticeni este a patra-a cincea parte din ce a lucrat el toată viața”, apreciază Gheorghe Dăscălescu.
„Spiritul Irimescu trebuie să iasă în lume”
Însă valoarea colecției de la Fălticeni și anvergura spiritului irimescian trec dincolo de hotarele orașului, făcând obligatorie clasificarea muzeului din unul de interes local în unul de interes național, așa cum și-a dorit și sculptorul până în ultima clipă a vieții.
Acesta este și obiectivul părintelui Teodor Brădățanu, cel care a preluat din acest an conducerea muzeului. „Până acum au fost depuse eforturi pentru reabilitarea și amenajarea clădirii. De aici înainte, eforturile noastre vizează parcurgerea tuturor etapelor impuse de legislație privind clasarea patrimoniului, acreditarea și clasificarea ca muzeu de importanță națională. Primul pas a fost deja făcut, în sensul că am cerut și au obținut fondurile necesare pentru reinventarierea de către un expert autorizat. Astfel am reușit să trecem prin tot patrimoniul muzeului și aceasta înseamnă foarte mult. Intenționăm să intrăm în programe culturale, care presupun formule de finanțare nerambursabilă și pentru toate acestea avem nevoie de acreditare. Țin foarte mult la acest lucru și-l consider obiectivul nostru major în următoarea perioadă. Spiritul Irimescu trebuie să iasă în lume”, consideră, pe bună dreptate, preotul Teodor Brădățanu.
