Vizitând Muzeul Etnografic „Doina Olimpia şi Teodor Grigore“, din Eşelniţa, judeţul Mehedinţi, prima instituţie particulară de acest fel din zona Clisurii Dunării, înţelegi mai bine de ce tradiţionalul românesc este un triumf al veşniciei. Aici descoperi satul de pe pământ, şi pe cel din cer, cu oamenii lui învingători într-un mod atât de nobil. Adică fără conştiinţa victoriei. Muzeul este amenajat în casa preotului ortodox Toma Suru, fost deţinut politic, înnobilat cu suferinţa aproape martirică pe care a îndurat-o în beciurile Securităţii.
Într-o zi, din oricare parte a anului, te poţi face părtaş la o pregustare a dăinuirii, vizitând muzeul pomenit. În el nu este nevoie de ghid, căci cea care ţi se dezvăluie este veşnicia însăşi. Iar „osteneala“ obiectelor expuse nu te deprimă, ci, dimpotrivă, te înviorează, căci te poartă, fără de vârstă, prin vreme şi vremuri.
Nobili şi învingători
Şi totuşi, cineva „vorbeşte“ aici, doar pentru a-ţi fixa mai bine în conştiinţă „Matca“ şi „Triumful“ lumii satului. Două texte, numite chiar aşa, scrise simplu, cu litere mari, pe bucăţi de hârtie prinse pe perete, îţi spun: primul - „Apariţia obiectelor tradiţionale în lume seamănă mult cu o naştere. O naştere la care lucrează cerul, pământul, apa, pădurea, munţii, norii. Obiectul nu e creaţia minţii sau a fanteziei. El este comandat de o nevoie profundă şi totodată angajează persoana în întregul ei“. Iar al doilea - „Oamenii care au făcut aceste obiecte erau bogaţi; şi nu de azi, de ieri, erau demult. Făceau obiecte vii şi puternice pentru că ştiau să pună în acord perfect funcţia şi forma. Ştiau să nu pună materie în plus. De ce triumf? Pentru că ei au fost o lume de învingători şi au învins într-un mod nobil, adică fără conştiinţa victoriei. Este undeva o putere pe care nu o poţi birui, o putere care ţine lucrurile laolaltă şi e dincolo de noi“.
Astfel pregătit, păşeşti în muzeu ca pe uliţele satului, prin timp, prin casele şi sufletele ţăranului înveşnicit. Unelte, costume populare, ustensile casnice, fotografii, cărţi, mobilier, scoarţe, vase, jucării şi multe, multe alte sute şi sute de obiecte te apropie, te includ, te obligă să meditezi, să vorbeşti, să te rogi, să asculţi, să zâmbeşti, să cânţi, să te împarţi, să crezi că nu se poate trăi „fără memoria originii ţărăneşti“, pentru ca „imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă loc de odihnă şi de acţiune binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave“, cum te îndeamnă textul „Triumf“. Printre miile de exponate descoperim şi un Ceaslov din 1853, din perioada de tranziţie de la alfabetul chirilic la cel latin, precum şi o fotografie rară a regelui Carol al II-lea vizitând insula Ada Kaleh în 1932.
Satul din casa unui preot
După întoarcerea în Bucureşti, i-am cunoscut şi pe cei care au preschimbat casa părintelui Toma Surdu, chemat la Domnul, în satul românesc ce urcă spre cer: profesoara Doina Olimpia Grigore, nepoata părintelui, şi inginerul Teodor Grigore, soţul acesteia, aflaţi aici în vizită la copii, nepoţi şi strănepoţi.
„Moştenim casa din Eşelniţa de la părintele Toma Suru, fratele tatălui meu. El a fost deţinut politic pentru că a ajutat rezistenţa anticomunistă din Severin. A fost arestat şi maltratat de Securitate în închisorile din Caransebeş, Timişoara, Aiud, Poarta Albă şi Galeş, dar despre tot ce a pătimit acolo nu ne-a vorbit niciodată. Muzeul este o reconstruire a unei ambianţe din perioada interbelică a satului românesc, cu toate aspectele lui. El cuprinde «Aleea uneltelor ostenite», cum am numit-o noi, încăperi ce adăpostesc obiecte ale unor ocupaţii tradiţionale (fierărie, dogărie, ţesut, apicultură etc.), o cuină de vară, încăperea «Claca», spaţiu de bucurie, de comunicare şi comuniune prin muncă în satul de altădată. În această zonă, expunem şi obiecte aduse din multele călătorii pe care le-am făcut prin lume - Peru, Guatemala, Mexic, China etc. - care seamănă cu cele de la noi, încercând să încropim astfel o etnografie comparată. O cameră se numeşte «Oameni care au fost», în care este reconstituită istoria socială a României din prima jumătate a secolului XX. Există aici un tablou de pe la 1890, în care sunt redaţi moşierii vremii, multe fotografii colective cu funcţionari, ţărani, militari, ceferişti, elevi etc.“, ne spune doamna profesoară.
Revalorizarea unui statut
Muzeul este vizitat de multă lume. „Au fost la noi şi francezi, şi italieni, şi spanioli, în cadrul unor proiecte derulate în colaborare cu instituţii din zonă. Un francez, de pildă, care tocmai vizitase România, scrie în cartea de onoare că muzeul nostru i-a fixat cu adevărat valoarea ţării noastre. Iar o franţuzoaică scrie că acest muzeu arată «frumuseţea, voinţa şi perseverenţa românului». Străinilor dorim să le arătăm omul frumos din noi, românii. Iar conaţionalilor, să le inoculăm ideea revalorizării statutului de român, pentru că în ţărâna satului ne sunt rădăcinile viguroase, sănătoase, cu care trebuie să ne mândrim. Cunoscându-le, suntem mai stăpâni pe noi. În acest mesaj se include, evident, Biserica (pe care a slujit-o unchiul meu, dar şi o altă rudă, Pavel Suru, care edita cărţi bisericeşti la Braşov şi pe cele ale lui Nicolae Iorga, din librăria căruia se aproviziona cu rechizite pentru regele Mihai şi Casa Regală) şi credinţa care ne-au păstrat vii, ca naţiune şi popor. Iar acum salvarea cred că tot de aici va veni“, ne-a mărturisit doamna Grigore. La rându-i, inginerul Teodor Grigore ne-a spus: „Dragostea soţiei mele pentru tradiţie m-a făcut să mă aplec şi eu cu atenţie spre această activitate. Din 1964, am început să strângem obiectele, iar muzeul a fost înfiinţat în 1995. Eu mă ocup mai mult de colecţiile de unelte, pe care le organizez, le repar, le întreţin, ca să le stea bine acolo unde sunt. Şi, precum colecţia de chei pe care o deţinem, încercăm şi noi să deschidem sufletele celor care trec pragul muzeului“.
Părăsind muzeul etnografic din Eşelniţa, nu ai cum să mai fii indiferent. Nu te mai lasă satul strămutat în inima ta. Până la urmă, orice vizitare a lui este tot o naştere la care, şi de nu vrei, tot cerul, pământul, apa, pădurea, munţii, norii, lucrează. Adică, Dumnezeu…
