Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Muzeul Zambaccian, un „nec plus ultra” al colecțiilor de artă

Muzeul Zambaccian, un „nec plus ultra” al colecțiilor de artă

Galerie foto (16) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 31 Iul, 2020

Un armean de toată isprava, Krikor Zambaccian, a ținut neapărat să aibă o colecție de artă românească. Dacă alți colecționari se îngrijeau să achiziționeze măcar un tablou de Nicolae Grigorescu, considerat etalonul absolut, Zambaccian a umplut o sală întreagă cu Grigorescu, alături de Petrașcu, Tonitza, Luchian, Iser, Andreescu, Aman, Paciurea, Medrea, Han. Astfel s-a născut cel mai valoros și cel mai cunoscut muzeu de colecționar din România, devenit el însuși un etalon și adăpostit într-o casă superbă, care vă așteaptă s-o vizitați.

Familia Zambaccian a ajuns în România, la Constanța, în a doua jumătate a secolului 19, ne povestește Georgiana Iacob, de la Secția de Educație, Comunicare și Proiecte Culturale a Muzeului Național de Artă al României. Tatăl viitorului colecționar era contabil la o firmă de țesături, profesia fiind moștenită de fiu, care studiase comerțul la Anvers și la Paris. Acolo a căpătat pasiunea pentru artă, dar asta numai după ce inițial fusese atras de muzică, studiind ca adolescent vioara.

Atracția către lumea artei

Începuturile colecției au fost „sponsorizate” de tată, începând cu 1906, când, vizitând Expoziția Jubiliară de la Palatul Artelor, Krikor a vrut să cumpere lucrări de Grigorescu, Vermont, Verona, Lughi, cerându-i părintelui său 500 de lei în acest scop. Ulterior, tânărul a reușit să facă achiziții din ceea ce câștiga el însuși. 

În paralel, s-a specializat în mod autodidact în domeniu și a ajuns să scrie monografii despre mari maeștri. În cazul lui Corneliu Baba, a fost chiar prima monografie dedicată pictorului. Apropo de scris, în jurnalul lui, „Însemnările unui amator de artă”, Zambaccian a „fotografiat” cu talent și cu umor lumea artei din vremea sa, în special cum se făceau tranzacțiile. De altfel, a scris și multe articole, profitând de faptul că pe mulți artiști îi cunoștea bine, mergea în atelierele lor, asista la actul de creație.

A ajuns un Mecena al timpului său și un foarte valoros critic de artă. Descoperea și lansa pictori și sculptori, dădea comenzi artiștilor aflați la începutul carierei și le cumpăra cele mai valoroase opere. Intenția de a dona colecția la un moment dat a existat de la bun început, ca și aceea de a crea un muzeu, iar casa a fost construită, în 1943, cu acest gând, parterul fiind dedicat operelor de artă și etajul pentru locuit. Muzeul a fost inaugurat în anul 1947, iar Krikor Zambaccian a fost decorat de regele Mihai. Donația s-a făcut în trei etape: în 1947, când au fost donate 205 picturi, 38 de sculpturi, 8 piese de mobilier și casa în sine, în 1957 de către Zambaccian, iar după moartea sa, în 1962, tot conform dorinței sale, de către familie. În 2008, muzeul a intrat într-un proces de renovare și consolidare a clădirii și o mare parte din lucrări au fost restaurate.

Mai trebuie spus că patrimoniul colecției Zambaccian a fost unul dinamic, colec­ționarul nu doar că făcea achiziții noi, dar și renunța la unele opere, fie pentru că paternitatea era incertă, fie pentru că descoperise ceva mai valoros. Așa s-a ajuns ca muzeul să fie „la crème de la crème”. Cu cheltuiala de rigoare! Pentru „Iarna la Barbizon”, de Ion Andreescu, a plătit o sumă exorbitantă, în 1927, cu care se putea cumpăra un apartament, iar cu suma încasată de la Zambaccian pe un tablou de Luchian, vânzătorul a trăit trei ani la Nisa...

De la Tonitza la Picasso și de la Dărăscu la Matisse

Nicolae Grigorescu este atât de bine reprezentat în Muzeul Zambaccian, încât sunt surprinse etapele creației sale, de la perioada pariziană, când era sub influența academismului, trecând prin portrete, până la subiectele care l-au făcut celebru, cele din mediul rural.

Nicolae Tonitza a fost bun prieten cu Krikor o lungă perioadă (ulterior relația s-a răcit), drept care și el este din plin prezent aici, cu perioada din Primul Război Mondial (în care pictorul a căzut prizonier după luptele de Turtucaia și în general a dus o viață grea), opera sa fiind expresionistă, cu culori mai închise și subiecte triste, pentru ca în anii 1920, după ce și-a întemeiat o familie, să apară luminoasa temă a copiilor, care l-a consacrat. Nu întâmplător, în Sala Tonitza este plasat și „Portret de copil”, lucrarea de tinerețe a lui Constantin Brâncuși.

Ștefan Luchian beneficiază aici de trei portrete, realizate de Traian Cornescu, pictorul care l-a ajutat în ultima perioadă a vieții, Camil Ressu și Luchian însuși, în cel mai cunoscut autoportret.

La etaj, „Cimitirul tătăresc din Balcic”, de Nicolae Dărăscu, este o lucrare norocoasă, ne explică Georgiana Iacob, căci pictorului, la un moment dat, i-a ars atelierul, în incendiu pierind o mulțime de lucrări - nu și aceasta, care se afla deja la Zambaccian.

Și cu Petrașcu a avut colecționarul o prietenie solidă și îndelungată, îl vizita săptămânal, așa încât nu e de mirare că îi este dedicată o sală în muzeu, cu lucrări pe diferite subiecte, printre care Veneția, care i-a fascinat pe mulți artiști, dar și unul dintre cele mai bune autoportrete ale lui.

Chiar dacă preocuparea principală a lui Zambaccian a fost arta românească modernă, există în muzeu și tablouri din cea franceză: Delacroix, Corot, Pissaro, Matisse (bun prieten cu Pallady), Cezanne, alături de un Picasso atipic, adică de dinainte de cubism. 

Am încheiat turul Muzeului Zambaccian în biblioteca de la parter, „scăldată” în lucrări de Theodor Pallady și având o perspectivă frumoasă asupra grădinii din curte, unde sunt expuse sculpturile mai mari, care nu s-ar fi potrivit în spațiul interior.

Să-i atragem pe copii și pe adolescenți!

În final, o sugestie. În clasa a VIII-a, autorul acestor rânduri a participat la un concurs intitulat „Prietenii muzeelor”. Echipe din școlile bucureștene au vizitat toate muzeele și în final au participat la o competiție al cărei juriu era prezidat de distinsa pictoriță Micaela Eleutheriade și la care întrebările erau de genul „Câte tablouri de Tonitza, cu copii, se află în Muzeul Zambaccian?”. Competiția a fost strânsă și animată, elevii dovedind pasiune pentru temă. Oare nu s-ar mai putea organiza și azi așa ceva?

Citeşte mai multe despre:   Muzeul Zambaccian  -   Krikor Zambaccian  -   Muzeul National de Arta