La doi paşi de centrul istoric al Capitalei, "Sfântul Anton" e cea mai veche biserică din Bucureşti. Monument de artă şi adăpost mistic al icoanei Sfântului Antonie (neatinsă de jarul incendiului de la 1847), biserica se arată a fi astăzi mai vie şi mai lucrătoare ca oricând. În fiecare zi de marţi, slujitorii bisericii, în frunte cu părintele paroh Gheorghe Zaharia, fac rugăciuni speciale la care asistă mulţime de oameni copleşiţi de cele mai grele probleme trupeşti şi sufleteşti.
E multă suferinţă la "Sfântul Anton", dar şi ajutorul Domnului e pe măsură. Nimeni nu iese din biserică nemângâiat şi fără nădejdea vindecării în inimă.
Se zice că la Biserica Sfântului Antonie se împlineşte orice dorinţă şi se rezolvă orice necaz. Retras într-o icoană discretă în stânga altarului, chipul Sfântului Antonie capătă severitatea unui reproş, certându-i parcă pe oameni pentru nerăbdarea lor. Toţi caută, aşteaptă şi cer o minune, când minunea e chiar sub ochii lor - zidurile neatinse ale bisericii, catapeteasma şi icoanele voievodale, traforate în aur şi argint. După ce a fost incendiată în 1847, apoi refăcută cu mare trudă prin 1930, puţin a lipsit ca, în toamna lui 1989, bulevardul Victoria Socialismului să treacă exact prin curtea bisericii şi, astfel, sfântul lăcaş să dispară pentru totdeauna. Apoi, într-o singură noapte şi fără nici o explicaţie, planul lui Ceauşescu s-a schimbat. Sfântul Anton a rămas în picioare, imaginând - dimpreună cu Hanul lui Manuc şi zidurile opintite în contraforţi de la Curtea Domnească - o nostalgică paranteză medievală, un mic muzeu în aer liber, păstrat miraculos în chiar inima Capitalei.
Locul pe care se află Biserica Sfântului Antonie e cu totul aparte. Sub pavajul dalelor de piatră din Curtea Veche, se ascunde o istorie tulbure, nehotărâtă şi întunecată - amestec de trădări, incendii, cutremure, năvăliri şi alte întâmplări cumplite, dar demult uitate. Din câte vor fi fost cândva, a mai rămas puţin - efigia de ctitor a lui Mircea cel Bătrân şi Vodă Mircea Ciobanul, cărămizile desperecheate ale vechii intrări în cetate, deopotrivă cu legenda Bisericii "Sf. Anton" (cea mai veche din Bucureşti) unde, încă din l395, se înscăunau domnitorii Ţării Româneşti printr-o ceremonie arhierească solemnă, urmată apoi de un teribil obicei dacic, care obliga pe noul Vodă să calce ritualic apăsat prin sângele a doi berbeci sacrificaţi chiar în prag - ca semn de bărbăţie, curaj şi straşnică poruncă de aducere aminte.
La câţiva paşi de agitaţia şi sminteala marilor magazine din centru, Biserica "Sf. Antonie" de la Curtea Veche te uluieşte prin simplitatea ei voievodală. O clipă, privind dinspre stradă, te crezi în Italia, la Siena sau Ravena. Înveşmântată în cărămidă curată şi strălucitoare, cu frize de ocniţe frumos arcuite şi o campanilă avântat geometrizată alături, biserica inspiră un desen renascentist, plin de culori şi severe ornamente ogivale. De aici, poate, şi unele confuzii între ortodoxul nostru părinte Antonie cel Mare (patronul bisericii) şi Sfântul Anton de Padova, cu ale sale bileţele celebre, pe care trebuie să le scrii pentru împlinirea oricărei rugăciuni.
"Astăzi, un om bun şi milos îl găseşti cu racheta"
E marţi-dimineaţă şi în faţa Bisericii "Sfântul Anton" se adună potop de oameni. Un ac să-l arunci şi nu are unde cădea. În geana dimineţii, oamenii se înghesuie tăcut, aşteptând pe mai multe rânduri să intre în biserică. Preţ de câteva ore, circulaţia din mica piaţă a Hanului lui Manuc e blocată. Turiştii străini, veniţi să viziteze Curtea Veche şi tot ce a mai rămas din Bucureştiul de altă-dată, privesc curioşi, galeş, într-o dungă, fără să priceapă mare lucru din ceea ce se petrece la doar câţiva metri de ei. E marţea Sfântului, ziua lui de primire, rânduită să fie aşa de nu se ştie când, de nu se ştie cine.
Încet, cu paşi mărunţi, înaintezi pe poarta grea, de stejar înveşmântat cu aripi de îngeri şi arabescuri florale. O linişte intensă, aproape materială, te cuprinde. Sfântul Anton e în dreapta, lângă catapeteasmă. Zecile de lumânări aprinse pâlpâie tăcut şi cu o adiere mistică, încât o clipă te simţi ca la o a doua Înviere. Frânturi floral aromate de tămâie plutesc încă deasupra icoanelor ferecătuite în argint, iar din cupola înnegrită de fum veghează senine chipuri de sfinţi.
În ciuda aglomeraţiei, în biserică e pace şi ordine desăvârşită, cum nu vezi în nici o altă parte. Cu teancul de acatiste într-o mână şi Sfânta Cruce în alta, preoţii fac rugăciunile de dezlegare şi apoi, cu voce uşor şoptită, rostesc pricina şi necazul creştinului : "Emilia se roagă pentru boala ochilor şi pentru liniştea casei"... "Ioan se roagă pentru găsirea unui serviciu şi sănătatea copilului aflat paralizat pe patul de suferinţă"... "Maria roagă pe Sfântul Anton să-i înapoieze paguba datornicilor şi să o apere de vrăjile soacrei". Vocile se întretaie şi se alipesc, se completează psalmodiat, urcând alene spre cer, ca un teribil inventar de necazuri şi greutăţi fără ieşire: boală, singurătate, trădare, divorţ, şomaj sau sărăcie.
E multă suferinţă mocnită în biserica de la Curtea Veche, dar şi mult ajutor. Din rama icoanei sale argintate, Sfântul Antonie priveşte cu nesfârşită răbdare.
Înghesuiala din biserică creşte necontenit. La intrare, câteva credincioase vor să dea o mână de ajutor şi se oferă (dacă vrei) să-ţi scrie acatistul, să te îndrume şi să-ţi explice rânduiala nescrisă a locului: ce rugăciuni şi paraclise să citeşti, ce psalm să repeţi în fiecare seară şi cât de important e să vii la biserică 9 săptămâni la rând, iar în a 10-a să aduci rugăciuni de mulţumire, să faci milostenie cu ceea ce poţi - o pâine, o sticlă de ulei, un coş cu fructe, o vorbă bună măcar.
Retrasă lângă pangar, abia prididind cu scrierea numelor din pomelnic, tanti Ileana Dima intră în vorbă cu noi. De câţiva ani, de când stă în biserică, a văzut sumedenie de vindecări şi întâmplări uimitoare: un copil olog care a plecat pe picioarele lui acasă, un bărbat care şi-a recâştigat într-un un proces de pomină banii investiţi într-o afacere, o demonizată care şi-a revenit în simţiri doar după câteva rugăciuni, o tânără stearpă şi fără noroc în dragoste, care acum are familie şi doi copii, şi vine mereu la slujbă să mulţumească Sfântului pentru minunea făcută.
Tanti Ileana aminteşte în treacăt de vindecări şi întâmplări uimitoare, dar nu zăboveşte mult asupra lor, de teama să nu îndepărteze prin laudă deşartă lucrarea Sfântului şi ajutorul lui Hristos. Sincer vorbind, chiar ea are nevoie de ajutor, câtă vreme şi-a pierdut în două rânduri casa şi acum stă mai mult pe drumuri. O dată s-a trezit dată afară din casă din cauza băiatului ei, care a împrumutat bani de la bancă şi a pus-o să gireze cu apartamentul. A doua oară, a îngrijit o bătrână bolnavă, cu promisiunea că va primi drept răsplată garsoniera. După moartea bătrânei, rudele n-au mai recunoscut nimic şi i-au scos lui tanti Ileana lucrurile în stradă. Chiar şi aşa, Dumnezeu nu a lăsat-o şi i-a întins o mână de ajutor. Pierzând un acoperiş, Sfântul Anton i-a dat un altul, chiar în propria lui biserică.
La cei 80 de ani ai săi, tanti Ileana continuă să lupte şi să spere în ajutorul cel de Sus, fără a-şi face prea multe iluzii cu oamenii şi cu mila lor. "Trăim vremuri răsturnate, domnule", cugetă ea cu amar. "Răutatea veacului ne înghite şi ne transformă asemeni lui. Astăzi un om bun îl mai găseşti doar cu racheta. Unde să-l cauţi? Cum să-l întâlneşti? Unii au zece case, iar alţii trăiesc în canal… Sărmanii, nu ştiu că degeaba au palate, dacă sufletul lor e o cocioabă". Tanti Ileana se supără şi se întristează când vede cât de mulţi vin la biserică şi cât de puţini trăiesc cu adevărat creştineşte, în dragoste şi milă faţă de aproapele, dar tot ea se consolează hâtru şi zice: "Dacă nu ne smerim noi, o face Dumnezeu în locul nostru... Am avut un vecin care era din cale-afară de rău, de zgârcit şi de trufaş. M-am dus acum câteva zile la înmormântarea lui. Ştii ce cuminte se făcuse? Stătea ca un prunc în raclă. Nici o vorbă de ocară nu mai spunea. Nu mai blestema pe nimeni".
Fascinaţia trecutului şi miracolele prezentului
În furnicarul din biserică, înghesuiala oamenilor se ordonează cumva de la sine. Ezitând o clipă, cu lumânarea în mână şi acatistul pregătit din vreme, fiecare îşi alege locul de aşteptare, după inspiraţia de moment, după îndemnul inimii. În dreapta, lângă iconostas, e icoana Sfântului Antonie cel Mare. Acolo e locul plângerii. Acolo se zăboveşte cel mai mult - în genunchi, cu lacrimi, cu fruntea lipită prelung de mozaicul răcoros al pardoselii. Ieşind din altar, parohul bisericii, părintele Gheorghe Zaharia, se închină cu smerenie până la pământ şi şterge mângâiat rama strălucitoare cu vată şi mir. Mulţi văd, dar puţini ştiu că această icoană e singurul lucru rămas neatins de jarul incendiului din l847, de atunci Antonie cel Mare devenind patronul lăcaşului. Ca semănătorul la capăt de ogor, părintele Gheorghe Zaharia priveşte o clipă în urmă şi oftează uşor. Nici toate cântările şi doxologiile lumii acesteia nu ar fi îndeajuns să-i mulţumească Cuviosului Antonie pentru ajutorul dat bisericii. Doar harul şi asprimea vieţii fără egal a Sfântului au lăsat-o neatinsă de cutremure, de foc, de mânia întunecată a comuniştilor, păstrându-i neatinse renumele şi dramatica ei istorie.
Părintele e fascinat şi îndrăgostit de trecutul sfântului lăcaş, de urmele lui Brâncoveanu şi de adaosul lui Constantin Mavrocordat, care, la 1789, a transformat "Sfântul Anton" într-o inedită biserică cu trei altare distincte. Despre nenumăratele miracole de vindecare ce se petrec mereu aici, părintele nu vrea să vorbească prea mult, gândind cu smerenia unui duhovnic adevărat ca nu cumva cuvintele lui să transforme lucrarea Sfântului în spectacol sau (Doamne fereşte!) în publicitate şi reclamă de toată mâna. Ar fi nepotrivit cu totul şi, mai ales, nu s-ar împăca defel cu tradiţia noastră ortodoxă, cu însăşi viaţa Sfântului Antonie - trăitor în pustie şi peşteri adânci, departe de ochii lumii, de admiraţia şi slava trecătoare a lumii. Mari sau mici, multe sau puţine, minunile săvârşite la "Sfântul Anton-Curtea Veche" sunt de-a dreptul uimitoare, dar chiar şi aşa, cu greu pot egala uriaşa forţă mistică a bisericii sau intensitatea de credinţă a unora din cei care se roagă în genunchi la icoană. De piatră să fii, şi tot ai fi emoţionat să o cunoşti pe doamna Eleonora, femeia care, săptămânal, vine de la Târgu Mureş, participă la rugăciuni şi, după câteva ore, pleacă înapoi cu primul tren. De oţel să fii şi tot verşi măcar o lacrimă când auzi povestea domnului Emil, omul care nu numai că trăieşte după ce i s-a extras o mare porţiune din creier, dar, pe patul de spital, când nimeni nu credea că o să mai trăiască, i s-a arătat ca semn de vindecare imaginea bisericii şi a icoanei Sfântului Antonie, ceea ce s-a şi întâmplat.
Îndemn spre Sfântul Antonie
În toate există un scop şi o pedagogie divină. Nimic nu e haotic şi la voia întâmplării. Fără a ne obliga cu ceva, Dumnezeu ne arată şi ne împinge uşor spre calea cea bună. Nu vindecarea în sine contează, ci trezirea sufletului şi scoaterea lui din păcat. Prin toate, Dumnezeu ne dă semn şi ne arată ce vrea de la noi. Părintele Zaharia îşi aminteşte şi surâde. În urmă cu 6-7 ani, pe când era paroh în cartierul Griviţa, obişnuia să îndemne credincioşii cu mari probleme să meargă la Sfântul Antonie şi lui că-i ceară ajutorul. Fără vreun motiv anume, aşa simţea el că trebuie să facă. Numele Sfântului îi apărea pe buze, firesc şi salvator, ca roua băuturii răcoroase pentru un însetat. Nici în vis n-ar fi gândit că, peste nişte ani, va ajunge chiar parohul şi slujitorul neabătut al Cuviosului Antonie cel Mare, sfântul îndelung postitor, plecat la cele veşnice la 107 ani, cu părul negru şi toţi dinţii în gură, surâzând fericit şi împăcat cu sine, cu toţi fraţii şi semenii lui.
Deşi e mai tot timpul ocupat, părintele Gheorghe Zaharia se opreşte uneori din drum, surâde şi priveşte în jur la tablourile votive ale ctitorilor (Mircea Vodă Ciobanu sau Doamna Chiajna), la fresca Sfântului Antonie, ce pare mereu că ar vrea să iasă din varul picturii de pe perete. Priveşte cu nesaţ, niciodată săturându-se, la cei doi stâlpi de susţinere ce s-au păstrat de la incendiul din 1847 sau la bolta de cărămizi a vechii galerii brâncovene, şi se minunează de fiecare dată, gândind cu emoţie la câţi voievozi au păşit pragul pridvorului; la câţi domnitori s-au rugat la icoana Sfântului Antonie înainte de a fi trimişi la moarte sau executaţi pe loc; la câţi paşi au mângâiat sfios pavimentul de mozaic şi câte milioane de gânduri şi rugăminţi disperate se vor fi înălţat spre înaltul cupolei de-a lungul a sute şi sute de ani.
E un mare paradox aici, un paradox pe care părintele Gheorghe Zaharia îl resimte ca pe o mare şi convârşitoare binefacere - paradoxul că "Sfântul Anton", cea mai săracă biserică din Bucureşti (săracă în argintării şi vechi odoare aurite - toate jefuite în permanenţă de turci), întrece, prin bogăţia frumuseţii, orice catedrală din ţară. "Dacă biserica aceasta nu exista, ea trebuia inventată dimpreună cu întreg poporul român", spune părintele, după care adaugă şoptit, cu o adiere de inspiraţie poetică în glas: "Şi din smaralde sau rubine mari cât pumnul de s-ar ridica o altă biserică, în veci nu va egala echilibrul şi perfecţiunea simplităţii "Sfântului Anton-Curtea Veche"".
