Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj „Ne-am întors acasă și am adus cerul cu noi”

„Ne-am întors acasă și am adus cerul cu noi”

Un articol de: Georgiana Ardelean - 23 Dec, 2015

Crăciunul este sărbătoarea pe care fiecare o petrece în familie, înconjurat de cei dragi, acasă, la gura sobei, mâncând o felie de cozonac și privind la fereastră fulgii de nea care aduc din cer pe pământ liniștea. Pentru zeci, sute de tineri din toate colțu­rile României, lucrurile se pe­trec însă cu totul altfel, căci pentru ei a fi „acasă de Cră­ciun” înseamnă a fi la Oașa.

În mijlocul unui peisaj feeric, lângă susur lin de lac și cărări semețe de brazi, cum urci pe cărările șerpuitoare ale Văii Frumoasei din județul Alba, dai de casa unei obști mereu primitoare: Mănăstirea Oașa. În ultimii ani, păstrând sfaturile de viață primite de la părintele Teofil Părăian, părintele stareț Iustin și ceilalți monahi viețuitori au reușit să creeze un nucleu de viață care adună aici, la Oașa, la fiecare sfârșit de săptămână, tineri din toată țara. Fenomenul e cel mai vizibil în timpul taberelor, când așezământul devine un adevărat roi.

În apropierea Crăciunului, întreaga mănăstire vuiește de voioșia colindelor, de bucuria care luminează chipurile tuturor. Tabăra începe din 23 decembrie, odată cu ajungerea cetelor de tineri. Unii vin pentru prima dată, în timp ce pentru alții petrecerea Crăciunului aici a devenit un obicei după care tânjesc tot anul. Ceea ce îi unește pe toți e bucuria de a colinda împreună, căci și-au pregătit din timp repertoriul de colinde. Căutarea de cântece vechi, uitate de marea majoritate, a devenit tradiție la Oașa, astfel că fiecare grup se străduiește să le găsească pe cele mai inedite.

Ziua de Ajun e consacrată pregătirilor, la care contribuie cu toții, sub atenta îndrumare a „lupilor tineri” – monahii cu chipuri senine. La orice ascultare mergi, dai numai de oameni zâmbind ori șoptind șoapte de colinde… După-amiaza începe pregătirea mesei îmbelșugate, în jurul căreia se vor așeza cu toții seara. Băieți mai vajnici așază mesele sculptate, pe care fetele pun crenguțe înmiresmate de brad, coșuri cu fructe și cozonac, carafe cu vin și lumânări aprinse. Când totul e gata, fiecare își îmbracă straiele populare (cei care nu au acasă pot împrumuta din colecția numeroasă a mănăstirii) și vine pentru a fi părtaș veștii Nașterii Domnului. Timp de câteva ore, până trece de miezul nopții, timpul se oprește în loc, făcând loc pentru deschiderea inimilor, pentru răgaz de liniște sufletească. Colindele prind viață, viața se transformă în colind.

Fericiți-nevoie mare, dimineața devreme, colindătorii pleacă în satele și orașele din județul Alba, împărțiți în cete în funcție de orașul din care au venit (Sibiu, Brașov, Oradea, Timișoara, București, Iași, Craiova), având drept coordonator pe unul dintre părinții mănăstirii. Dimineața participă la Sfânta Liturghie în bisericile din localități, apoi încep să cânte „Leagă, nană, cânele!”, ori „Hai, gazdă, dă-ne ceva, ce te lasă inima!” pe la casele celor care vor să-i primească. „Ce Soare răsare” pentru gazde dintr-o asemenea cântare! Oamenii îi primesc cu brațele deschise și, deși cel mai adesea tăcuți, li se citește pe chip recunoștința primirii darului colindei. Bineînțeles că și ei îi omenesc pe tineri cu bunătăți care mai de care, special pregătite. Cu alte cuvinte, fiecare dăruiește și, la rându-i, primește.

În noaptea de Crăciun, tinerii dorm la metocul Oașei, Mănăstirea Găbud din județul Mureș, unde rămân până în 28 decembrie. În cele trei zile de Crăciun colindă ziua-ntreagă prin Alba Iulia, Sebeș, Gheja, Luduș, Găbud și alte localități din apropiere, iar în 28 decembrie se reîntâlnesc în formație completă la Mănăstirea Găbud, pentru a încununa împreună încheierea taberei.

Din privirile lor fericite și din buna-dispoziție care e o stare generală, nu poate reieși decât că o astfel de experiență îi marchează profund pe tineri, determinându-i să-și redefinească sistemul de valori. Tabăra de Crăciun de la Oașa îi învață că „acasă” se referă în primul și în primul rând la starea sufletească… Cu toții se întorc la casele lor entuziaști și recunoscători, dornici de a le povesti apropiaților câte au câștigat în timpul pe care aceștia credeau că l-au „pierdut” departe de ei. „D-auzi gazdă, ori n-auzi, toaca-n cer și slujba-n rai”, apoi să știi că-n fiecare an de Crăciun, la Oașa, tinerii devin oameni noi…

Iată câteva fragmente din Jurnalul Taberei de colinde de la Oaşa.

„Şi anul acesta am plecat de acasă de Crăciun. E deja al treilea an... Şi anul acesta am fost acasă de Crăciun. Crăciunul nu putea avea un mai frumos «acasă» decât Oaşa şi Găbud. Am fost acolo unde sufletului îi este mai uşor să fie aproape de cer şi să fie părtaş bucuriei Naşterii, acolo unde ne-am întâlnit din nou cu strămoşii noştri în colind. Am fost acolo unde timpul stă în loc pentru a păstra sărbătoarea pură şi unde îţi dai seama că totuşi zilele trec după cât de multă bucurie aduni şi după cât de tare ai răguşit cântând. Am auzit în colinde cântecul cerului îmbinat cu glasurile noastre. Am văzut lumini de ceară şi de trup. Am văzut bucuria în priviri şi am auzit-o în glas. Am văzut cum bucuria se plânge când o bunicuță ne-a ieşit în cale să ne asculte cântându-i şi ei un colind. Am ieşit în costume populare pe fereastră când uşa nu ne-a mai răbdat. Am râs. Am avut călăuze minunate, stele vii de la Oaşa. Ne-am întors acasă şi-am adus cerul cu noi.” (Simona Voica, Sibiu)

„Dacă m-ai putea privi pe dinăuntru, ai vedea că sunt un mănunchi de bucăţele armonioase, o aranjare de mii de versuri de colinde ce-mi răsună-n gând; dacă aş putea, te-aş chema să-mi vezi sufletul cum râde şi să te înfrupţi din bucuria lui… Imaginează-ţi că eşti înconjurat de feţe blânde, calde, luminate permanent de o linişte lăuntrică, de oameni pentru care Dumnezeu este calea şi sensul existenţei. Imaginează-ţi că se apropie Crăciunul şi că ai ajuns într-un ţinut pur de alb. Imaginează-ţi costume populare, mândre săcăteuri (trăistuţe) şi cojoace din toată ţara adunate laolaltă (şi nu oricum, ci purtate de suflete radiind bucurie şi cântând colinde). Imaginează-ţi toaca bătând armonios şi voci răsunătoare de călugări într-o biserică binecuvântată de puterea divină. Ima­ginează-ţi sute de lumânări aprinse în noaptea de Ajun şi «păstorul» deschizând cu bucurie uşa chiliei auzind despre vestea minunată a Naşterii Domnului. Imaginează-ţi suflete care se deschid şi primesc cu un zâmbet larg colinde şi urări sincere, porţi dinspre rai din care se revarsă tot ce e mai bun.

Ceea ce am trăit, tot ce am simţit a fost un dar extraordinar de la Cel de Sus, un dar pentru care-I voi fi mereu recunoscătoare. Am adunat provizii de energie și bună dispoziţie, care sper să-mi ajungă până la următoarea vizită. Te rog, Doamne, «Varsă har şi bine de la Tine / Peste casă, peste masă / Peste oamenii din casă.»” (G. A., Sibiu )

„Îmi amintesc seara de Ajun. Este extraordinar cum poate o simplă cameră să cuprindă atâta frumuseţe. Este ca şi cum un colţ de Rai a fost desprins din cer şi înghesuit într-o sală. Lumina diafană a zecilor de lumânări aflate pe mese învăluia întreaga încăpere, iar flăcările pâlpâitoare aruncau umbre jucăuşe pe chipurile noastre... În aer plutea un miros dulceag provenit da la coșuleţele împletite din cetină şi toate mesele erau încărcate cu fructe, nuci, cozonac, alune şi biscuiţi. Ceştile de lut, tradiţional pictate, erau umplute cu apă proaspătă, suc de portocale sau vin. Întreaga sală era o explozie de culori calde, liniştitoare, şi atmosfera predispunea la o beţie a simţurilor. În acea seară am simţit poate cel mai puternic sentimentul de regret. «Doamne, cât este de frumos! Mi-aş fi dorit din tot sufletul să fi fost aici şi ai mei ca să poată vedea toate astea...»... Acestea au fost gândurile care m-au însoţit într-o mare parte a serii de Ajun... Atâta frumuseţe trebuia neapărat împărţită cu cei dragi!

Ce mă impresionează de fiecare dată la Tabăra de Crăciun este intensitatea stării de bucurie trezite. O bucurie care nu poate fi descrisă în cuvinte, o bucurie copleşitoare. Pe tot parcursul taberei eram stăpâniţi de o stare de bună dispoziţie inexplicabilă, care nu se termina nici o clipă. Ba chiar se înmulţea. Şi simţeam că trebuie să o dăm afară pentru că eram prea plini şi ea continua să izvorască. Şi atunci tot surplusul de bucurie îl transpuneam în colinde şi astfel ne puneam, de fapt, sufletul în faţa celor cărora ne aflam. Astfel, în timpul colindatului, ne simţeam stăpâniţi de un entuziasm pe care îl duceam până la cele mai înalte cote şi toată fiinţa noastră trăia, în acel moment, numai pentru Dumnezeu şi pentru cei cărora le colindam. Iar oamenii care ne primeau în casele lor simţeau asta. Pentru că puteam vedea cum se oglindeşte în ei starea noastră lăuntrică. Şi atunci nu eram numai noi colindătorii copleşiţi de bucurie, ci şi cei care ne ascultau. Iar bucuria a tot continuat să crească: mai mult şi mai mult, până când, într-un final, am ajuns să plângem de fericire. Aşa cum am păţit în ultima zi. Este o stare ce nu poate fi explicată în cuvinte, este o stare pe care trebuie să o trăieşti pentru a o înţelege. Şi starea asta, cred eu, o încearcă toţi cei care sunt la Oașa de Crăciun...” (Ana Cioflica, Abrud).