Nea Ion povestitorul

Fiecare sat are povestitorul lui. Fie că vorbeşte cu nostalgie despre copilărie şi de bătrânii satului, ori cu entuziasm despre tinereţe sau cu mâhnire şi dezaprobare despre contemporani la bătrâneţe, acesta este memoria vie a satului. Cunoaşte toate tradiţiile şi obiceiurile moştenite din strămoşi şi luptă cu orice preţ pentru păstrarea şi perpetuarea lor.

Unul dintre aceştia este şi nea Ion C. Vlad, din satul prahovean Bordenii Mici, de lângă Ploieşti. La cei 74 de ani ai săi are o memorie de elefant, recită cu precizia unui vornic şi cu eleganţa unui menestrel creaţii literare sau folclorice întinse pe multe pagini.

Prin poveştile sale am făcut o incursiune imaginară, plină de emoţii şi întâmplări hazlii, în viaţa bătrânei aşezări locuite de urmaşii ţăranilor liberi, moşneni.

Nea Ion recunoaşte că are capacitatea de a memora uşor din copilărie. N-avea nici şase ani când i-a auzit pe militarii care cântau prin sat încolonaţi: "Casca-n cap, raniţa-n spate, arma-n mână şi la drum, foaie fragă, mândro dragă, eu plec şi te las acum". Sau marşul cavaleriştilor: "Călăreţ, lăncier din escadron, mitralion trompeta sună, să mergem la război. Voinici se-adună, cu pieptul de oţel. Căci ei se luptă ca nişte zmei. Nimic în lume nu-i mai sfânt şi mai frumos pe-acest pământ, decât cavalerist să mori, învăluit în trei culori." Cu lacrimi în ochi, ne zice că le-a "furat" de la soldaţi şi că le poartă în inimă de şapte decenii. "Citeam cărţi de la fratele mai mare cu voce tare, aşa reţin mai uşor. Am memorat multe...", spune el. Cel mai mult îi place să spună monologuri. Le-a rostit peste tot pe unde a fost, chiar şi pe scenă. "Pe scenă am dansat, am cântat muzică populară şi am spus şi monologuri." Încă de mic era cunoscut în sat. Nimeni nu spunea pluguşorul ca el. Fratele său pocnea din bici, iar el turuia din gură. Toţi îi aşteptau să vină cu pluguşorul pe "cei ai luâ Vlad". "Şi acum mă trezesc noaptea şi mai fac pluguşoare. Nu pot să le scriu pe toate, pentru că nu mai văd aşa bine", spune nea Ion povestitorul, care este revoltat că acum vin mulţi cu pluguşorul, nu spun mai nimic şi mai vor şi mulţi bani.

Respect şi ruşine

I-a propus părintelui paroh Grigore Meşteroaie să reînvie tradiţia verilor de cană, din sâmbăta morţilor de vară. Spune că are mulţi prieteni cu care a făcut schimb de cană în copilărie, devenindu-i "veri". "Mă am cu ei mai ceva ca fraţii", se destăinuie. Ar vrea să simtă şi nepotul său bucuria aceasta. Îl aduce în fiecare duminică la biserică. Părintele îi ia pe băieţi în altar şi îi îmbracă în stihare. Este foarte mândru de el.

Despre satul copilăriei spune că "parcă era mai frumos ca acum. Era lumea mai atrasă de biserică, oamenii mai conştiincioşi. Mie nu îmi place ce văd acum prin sat. Înainte ne făceam cu toţii curat la poartă. Când se apropia duminica, măturam chiar şi pe stradă. Dar acum nimeni nu mai vine la muncă. Şi şanţurile erau curăţate, nu bălării peste tot, chiar şi prin centru", se revoltă nea Ion.

Nici respectul nu mai este acelaşi. "Dacă treceam pe lângă un om bătrân şi te întreba "al cui eşti mă", parcă te lua cu tremurat. Când erai flăcău, nu intrai în cârciumă, ca acuma. Dacă mă certa cineva, mă supuneam. Acum nu poţi să-i zici nimic, că sare la tine. Nu se mai poate. Era un respect faţă de bătrâni, nu mai vorbesc faţă de părinţi." L-am întrebat cum s-a ajuns la situaţia asta. Onest, ne-a spus că "tot de la noi, de la părinţi, pleacă educaţia lor. I-am tolerat, am vrut să le facem pe plac... Înainte era respect şi pentru că oamenii erau mai corecţi", crede povestitorul nostru. "Copiii nu mai au ruşinea noastră. Păi, mă duceam cu o fată acasă de la horă, dar nu îndrăzneam să o ating. Am vorbit cu o fată trei ani de zile. A venit şi la mine în Bârlad, când eram militar, dar cu fata aceea nu am avut nici o legătură trupească, să spun aşa. De ce? Datorită respectului, a ruşinii faţă de părinţi, nu neapărat faţă de ea."

Nea Ion ne-a povestit şi despre obiceiul tinerilor, la Lăsatul secului pentru Postul Mare, de a striga din marginea satului tot ce ştiau mai rău despre fetele din sat, sau despre bărbaţii care descopereau în noaptea nunţii că mireasa nu mai este fecioară şi o trimiteau pe grapa de mărăcini înapoi la părinţi, sau despre bărbatul care a fost nevoit să vină cu vaca la horă să o mulgă nevasta, fiindcă n-a vrut să-şi lase fata nesupravegheată.

"Am văzut-o, de acum pot să mor"

Hora se ţinea duminica la prânz, iar balul sâmbăta seara până la ziuă. Dar odată cu venirea comuniştilor n-au mai fost aşa dese. A venit directivă ca fiecare comună să organizeze un cămin cultural şi o echipă de dansuri populare. "Atunci am hotărât să facem echipă de dansuri. Ne-am găsit şase băieţi cu şase fete. Doar aşa am putut să mai facem horă şi bal", îşi aminteşte nea Ion, care a ajuns şi la concurs cu echipa sa. "Ţin minte că la Mislea era o sală mare. De două ori am câştigat acolo. Apoi am mers de două ori în etapa următoare, la Băicoi şi apoi la raion, la Câmpina, în regiunea Ploieşti. Era mare regiunea Ploieşti, cuprindea şi Târgovişte, şi Buzău. Am câştigat şi aici. Dar ne-a fost teamă, eram doar şase perechi şi nici nu aveam costume. Eu am luat pantalonii de la un moş, cămaşă de la cineva şi brâul de la altcineva. Erau buni cei de la Nistoreşti, câştigaseră cu un an înainte, şi cei de la Meliceşti. Dar au greşit la dans. La regiune, la Ploieşti, au venit multe echipe. Ne-a apucat noaptea. Era într-o duminică. Nu ne-a mai venit rândul să intrăm pe scenă. Dar adevărul e că nu mai aveam nici o şansă. Păi, când au intrat cei din raionul Cislău, care acum e în judeţul Buzău, au făcut senzaţie. Erau trei generaţii, bătrâni, tineri şi copii. Toţi o singură costumaţie. Am plecat, am pierdut prin neprezentare. Trebuia să mergem la serviciu, nu eram scutiţi dacă participam la concurs", îşi aminteşte nea Ion.

Pentru nea Ion credinţa strămoşească are un loc de cinste în sufletul său. Este bucuros că a ajutat la ridicarea a două biserici. Cea a satului vecin, Bordenii Mari, când era tânăr, şi cea din satul său, care încă nu este finalizată. "Biserica din Bordenii Mari se dărâmase la cutremurul din 1940, dar abia în 1956 a fost dată de tot jos. Ţin minte şi acum pictura cu Sfântul Ilie cu biciul în mână pe unul din pereţii bisericii aflate în ruină. Am participat la ridicarea noii biserici, am cărat cu targa beton." La cealaltă biserică, a satului Bordenii Mici, a muncit mult. "Am cărat la mână tot, s-a lucrat totul manual. N-am avut betonieră, macara. Până sus s-a urcat numai cu mâna şi spinarea", spune povestitorul. Anul trecut, atunci când părintele Grigore Meşteroaie a deschis biserica, nea Ion a plâns de bucurie. "Am văzut-o, de acum pot să mor", le-a spus acesta sătenilor.

Tradiţiile vechilor moşneni au dispărut încet, încet din obiceiurile bordenarilor. Le-au luat locul cele occidentale, lipsite de sens. "Astăzi nu mai sunt obiceiuri. Dar este şi vina noastră, a bătrânilor, care n-am dus mai departe tradiţia pe care am primit-o de la părinţi. Însă nici copiii nu te mai ascultă. Văd numai prostii la televizor. Televizorul ne-a făcut praf. A stricat educaţia copiilor. A stins memoria satului", conchide nea Ion C. Vlad, povestitorul din Bordenii Mici.