Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Nea Mitru, „regele“ din Maia-Catargi

Nea Mitru, „regele“ din Maia-Catargi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 16 Mai, 2012

Ai zice că satul s-a topit în clorofilă şi doar din loc în loc, ca nişte insule de cretă, răsar din marea de smarald casele. În această pierdere verde, nea Mitru Stancu şi mama Maria, soţia lui, par un fel de supravieţuitori ai unei ruperi de cer, din care s-au scurs pe pământ pădurile Raiului, cu păsări cu tot, cu sfinţi nevăzuţi şi taine pe care le simţi plutind ca un gând peste toată lucrarea.

Nea Mitru şi mama Maria sunt oameni ai locului. Prototipuri arhaice a ceea ce Dumnezeu a zidit din lut şi a suflat peste ei suflare de viaţă. Aici, la Maia-Catargi, un sat pierdut între lanuri ialomiţene, cei doi bătrâni poartă chip de întemeietori de lume, deşi nimic din ceea ce fac nu-i deosebeşte de alţii. De aceea, ei vor rămâne pe veci doar început.

Există ceva la Maia-Catargi care te ţine aproape, nelăsându-te să te dezlipeşti oricum de sat, de oameni şi de ţărâna câmpiei.

Poate că dacă nu i-aş fi cunoscut pe cei doi bătrâni, Mitru, de 80 de ani, şi Maria Stancu, de 78 de ani, aveam să trec peste despărţire uşor, fără dulceaţa pe care ţi-o strecoară în suflet regretul plecării. Dar, întâlnindu-mă mai ales cu tăcerile lor atât de grăitoare, m-am despărţit cu greu de acest colţ de Bărăgan, căci mă simţeam acolo ca acasă. În satul meu de dincolo de satul în care m-am născut. Locul acela care s-a înfipt pentru totdeauna în inimă, inconfundabil, inegalabil şi fără de pereche.

Oameni din pământ, care trăiesc pentru pământ

I-am întâlnit pe amândoi în curtea bisericii satului, trebăluind grijulii pentru a-l petrece pe un consătean pe drumul spre viaţa de dincolo. Oameni ridicaţi din pământ, care trăiesc pentru pământ, cu mâinile tăbăcite de muncă, treziţi cu noaptea în cap, fără de ceas, ci după ornicul viu, din suflet, ce le drămuie timpul din clipa în care s-au născut. Cu grijă să rânească la animale în zori, să le dea de mâncare, să scoată cloştile afară şi să pună puii la adăpost de ulii. Oameni care frământă câmpia privind tot timpul cerul, ca să-i priceapă semnele, să afle când vor veni ploile, furtuna, fulgerele. Oameni care fac din masă, din vorbă, din gesturi ceremonialuri sacre şi cruci. Semne ale legăturii lor cu cerul şi cu Dumnezeu. Oameni care nu vor pleca nicicând din satul în care au văzut pentru prima oară soarele, chiar dacă drumurile cele pământene şi vremurile îi mută, la nevoie, în alte locuri. Oameni care duc cu ei, pretutindeni, biserica de acasă. Locul din suflet în care discută cu Dumnezeu, căruia îi cer deopotrivă ajutor şi iertate, ca unuia de-al lor.

La Maia-Catargi destinul satului s-a legat de cel al familiei Catargi. Aşa că, deşi ar putea să vorbească despre el, nea Mitru începe să-mi spună mai întâi despre boierul de altădată. Despre conacul lui, despre asasinarea şi biserica lui, despre castelul şi parcul lui, "în care veneau la baluri boierii de la Bucureşti, miniştrii şi toţi oamenii mari de la oraş", şi care, "când au fost aduşi prizonierii ruşi aici, au distrus totul şi se bălăcăreau cât era ziulica de mare". Şi are nea Mitru ce povesti, căci îi este vie memoria, la fel ca pământul care nu uită niciodată nimic.

Vorbe şi tăceri în micul univers de acasă

Într-o clipă de răgaz, i-am smuls pentru câteva minute spre a ne retrage dincolo de gardul casei lor. Acolo unde bătrânii redevin ei înşişi, integrându-se universului în care respiră armonic cu grădina, cu animalele, cu păsările, cu pomii şi florile.

Mai întâi, ne-am întâlnit în drum cu calul lui nea Mitru. Îl cheamă simplu Mitică, la fel ca pe stăpân. Trecem pe la coteţele cu porci, iar mama Maria ţine să-mi arate puierniţa plină cu pui, urmărită cu insistenţă de o căţeluşă neagră şi de nepoţică.

Mi-au arătat apoi solariile despuiate de folie, în care cultivă ardei, roşii, gogoşari, vinete, "ca tot satuâ", după care am fost invitat în "casa de dincolo", adică în camera în care sunt primiţi oaspeţii, unde se discută lucruri de taină şi se păstrează "ţoalele bune".

Oricât am "tras de vorbe", tăcerile lor au spus mai multe despre ei.

Puţinele cuvinte rostite cu smerenie m-au lămurit însă asupra multor lucruri.

"Suntem luaţi din 1957, după ce m-am întors din armată, la un an. Tata umblând cu preotul Marinescu, i-a zis acestuia că ar cam fi vremea să mă însor. Şi părintele i-a spus că ar fi bine să o iau pe fata luâ Baboi. Şi-am luat-o!", spune nea Mitru.

Mama Maria zâmbeşte cu subînţeles şi, ca şi când ar fi simţit nevoia unei replici, îmi spune: "Ce era să fac? A trebuit să-l iau pă Regili! Că aşa îi zicea lumea".

"Domâle, asta a fost demult. De la biata mama mi se trage. Cum era pă vremuri. Se făcea clacă noaptea pentru păpuşili de tutun. Noi îl aveam într-o fotografie pe perete pe regele Carol. Şi mama îi zise luâ unu, Tase: "Uite, mă, Tase, băiatuâ meu seamănă cu regele!" Şi aşa mi-a rămas numele. Aşa mă cunoaşte toată lumea în sat", se "disculpă" nea Mitru.

De o viaţă împreună cu biserica satului

Mi-au depănat apoi amintiri de pe vremea colectivului, mi-au vorbit despre mâncărurile simple ale mamei Maria, cu "cartofi, lăptuci şi alte buruieni", despre Violeta şi Silviu, nepoţii de la băiatul care stă cu ei, despre ceilalţi copii şi nepoţi, fiecare pe la casele lor, întorcându-se, ca o datorie, la biserică. Căci toată viaţa lor este legată de sfântul lăcaş.

De când a venit în sat părintele Sebastian Tudor, tânărul paroh, nea Mitru a devenit şi dascăl, iar mama Maria vinde lumânări la pangar, face curăţenie în biserică şi se îngrijeşte, împreună cu alte femei din sat, de curtea aşezământului, curată şi frumoasă ca o catismă de psalmi.

După clipele petrecute în curtea soţilor Stancu, ne-am întors de unde plecaserăm. Clopotul tras în dungă vestea apropierea ceasului despărţirii de consăteanul lor. Un sunet ca o părere, ca un fâlfâit de maramă fluturată în vânt, ca o promisiune de viaţă fără de griji, fără de regrete, fără de suspine, sau poate ca un puf de păpădie împrăştiat de vânt peste nemărginita mare de clorofilă, peste ţărâna pământului.

Aş fi vrut să nu mai plec. Să rămân alături de cei doi bătrâni, de calul şi de căţeluşa lor, de brazdele de legume şi de curtea lor în care am respirat şi eu armonic universul bătrânilor. Dar asta este viaţa. Undeva, dincolo de limanul Bărăganului, mă aşteaptă oraşul meu de beton, în care, de la o vreme, mă nevoiesc cu cele ale zilei, trăind în clipele mele de tăcere bucuria regăsirii în satul păstrat încă de la naştere în inima mea.