„Noi muncim pe brânci, până la 11 seara, să ne putem descurca“

De aproape doi ani, în spaţiul public se vorbeşte neîncetat despre recesiune, despre şomaj în creştere, despre scăderea nivelului de trai al populaţiei şi despre nenorocirile care vor veni, ca urmare a crizei globale a economiei. Analiştii se întrec în a face previziuni sumbre asupra viitorului, buletinele de ştiri repetă obsesiv imaginea apocaliptică a şomajului în aglomeraţiile urbane. Nimeni însă, absolut nimeni, nu vede (sau nu vrea să vadă), dincolo de "perdeaua" de blocuri a marilor oraşe, drama satelor româneşti. Pentru că, ne place sau nu, în 2010, jumătate din România rurală pare să nu fi ieşit încă din Evul Mediu. Un tablou sumar: drumuri de pământ, izolare, sărăcie, agricultură de subzistenţă, copii lipsiţi de şansa de a învăţa, mai departe, la licee sau universităţi. De oamenii aceştia autorităţile centrale au uitat, de-a lungul anilor, cu totul. Un exemplu din miile de localităţi similare ale României este satul Glăvăneşti, din judeţul Iaşi.

Aşezat în lunca Jijiei, la egală distanţă de Iaşi şi Botoşani, suficient de departe încât nimeni de la judeţ să nu-şi amintească de existenţa lui, Glăvăneştiul îşi duce, cuminte, povara unui trai greu, animat doar de cârdurile de gâşte şi de copiii care, la ceasurile amiezii, ies de la şcoală. Am nimerit acolo într-o zi de lucru, după o călătorie plină de peripeţii, cu adevărate slalomuri printre gropile dintr-un asfalt neînnoit de prea mulţi ani până la Vlădeni, iar de acolo, kilometri buni prin gropi şi bălţi, pe un drum de ţară. În sat, uliţa pustie şi noroi cât vezi cu ochii. Nici urmă de piatră, maşinile rar se-ncumetă să treacă, iar puţinii oameni care se aventurează să iasă din curţi au neapărată nevoie de cizme de cauciuc.

Ca întreaga comună Andrieşeni, din care face parte, Glăvăneştiul a fost ocolit, aţi ghicit, din cauza lipsei infrastructurii, de vreun potenţial investitor care să fi făcut barem o lăptărie, dacă nu şi câteva sere de legume, la ce potenţial agricol pare să aibă localitatea. Pentru că, în ciuda izolării şi a drumului ce seamănă izbitor cu cele din descrierile cronicarilor, grădinile sunt frumoase, bine lucrate, iar recoltele par să se anunţe bogate. Te-ntrebi în zadar cum de se poate, în anul 2010, să mai găseşti o asemenea localitate. Sătenii au un singur răspuns pentru neajunsurile lor: "până la noi, fondurile se pierd pe drum".

Drum de pământ, pod lipsă

Comunitatea din Glăvăneşti pare să nu aibă nici o şansă, cel puţin nu în viitorul apropiat. Lipsa infrastructurii, atât în interiorul localităţii, cât mai ales dinspre Iaşi, reşedinţa de judeţ, şi până în comună, condamnă în continuare aceste familii la izolare.

De altfel, drumul din sat, ca şi podul de peste Jijia, care face legătura cu localitatea învecinată, din judeţul Botoşani, rupt de frecventele revărsări ale apei, sunt principalele nemulţumiri ale sătenilor. Ca să vă daţi seama ce grozăvie e cu drumul ăsta, o să vă spun că un american, venit în sat cu nişte ajutoare la şcoală, a întrebat dacă suntem în război de arată aşa. Nu cred că mai încape umorul aici. "Noi suntem ultima comună din judeţul Iaşi şi până la noi fondurile se epuizează toate. De la Cârniceni, din intersecţia cu drumul naţional, şi până la Vlădeni, gropile din asfalt sunt umplute cu lut şi pietriş, ca să se poată circula. Deci, dacă asfaltul e cârpit cu aşa ceva, de drumurile noastre de pământ, din comuna Andrieşeni, ce să mai spunem", explică, nemulţumit, Petru Aanei (69 de ani), epitrop la biserică.

Pentru a vă face o imagine cât mai fidelă, trebuie să ştiţi că drumul ce străbate satul Glăvăneşti este de pământ, cu doar ceva urme de piatră, aşa că noroaiele fac parte din tabloul cotidian. "La insistenţele părintelui s-a pus oleacă de piatră anul trecut. Dar până atunci, dacă ploua mai tare, la Glăvăneşti nu se putea ajunge", povesteşte moş Petre Boca (75 de ani). "Când ploua, şanţurile erau până la genunchi pe drum. Numai tractorul mai putea răzbate dinspre Andrieşeni spre noi", completează şi Liviu Moraru.

Cât despre podul de tuburi peste Jijia, luat de ape de câte ori debitul creşte, oamenilor aproape că li s-a făcut lehamite. Cu toată investiţia de un miliard de lei vechi de până acum, totul e un dezastru. Tuburile sunt abandonate, malurile rupte, iar căruţele şi oamenii circulă spre satul vecin pe deasupra unui morman de pământ care se transformă în mocirlă la fiecare ploaie.

Agricultură de subzistenţă

Deşi, aproape jumătate de an, drumul prin localitate ar putea fi considerat impracticabil, în special în perioadele ploioase, sătenii s-au deprins cu toate greutăţile. Şi, în pofida acestora, muncesc cu acea îndârjire atât de caracteristică omului simplu, de la ţară, fără a aştepta pomeni din partea statului. S-au convins, de-a lungul anilor, că, stând la mila autorităţilor, nu vor dobândi mare lucru.

Zona are potenţial agricol, de aceea principalele ocupaţii, cultivarea pământului şi creşterea animalelor, derivă de aici. Fiecare familie din cele 260 ale satului munceşte pe rupte cât e anul de lung pentru a-şi asigura hrana necesară. Şi, din acest punct de vedere, hambarele sunt pline şi au ce pune pe masă.

E greu însă, foarte greu chiar, când vine vorba de bani. Serviciile lipsesc în zonă, aşa că şomajul mascat e în floare. Nu sunt bani pentru cele strict necesare traiului, pentru a-şi trimite copiii la liceu, în oraş, pentru electricitate şi tot ce mai trebuie într-o casă.

"Ţăranuâ o fost întotdeauna cel mai jecmănit. Noi muncim pe brânci, până la 11 seara, să ne putem descurca. Am accesat şi eu nişte fonduri europene acum, pe Măsura 141. Am vrea să ne facem o seră de legume", explică Doru Ojog (36 de ani).

Oamenii cresc animale, însă nu există un punct de colectare a laptelui. Pentru că nu pot bate câte 60 de kilometri până la Iaşi, în fiecare zi, laptele este dat la porci sau la viţei. Nimic nu mi se pare mai dramatic, într-o ţară în care autorităţile în domeniu strigă că resursele interne de lapte sunt insuficiente şi că trebuie importat. "Las viţeii să sugă cât mai mult, mai dau la porci. Unde să-l duc?", spune, cu amărăciune Sorin Amăriucăi (29 de ani), un tânăr din localitate care creşte şapte vite în gospodăria proprie.

Tinerii şi-au pierdut speranţa că statul va mai face ceva, va mai încerca în vreun fel să ridice şi satele, să le stimuleze să se dezvolte, mai ales că li s-a luat şi puţinul ajutor, atât de binevenit în agricultură, subvenţia la motorină. Doar moş Petre Boca mai speră ca preşedintele Băsescu să facă "centrele zonale de colectare a laptelui, pe care le-a promis".

Cursuri de specializare şi fonduri europene

Uitaţi pe harta celei mai sărace regiuni de dezvoltare din UE, Regiunea Nord-Est, sătenii de la Glăvăneşti au auzit de fondurile europene de la preotul din sat.

Devotat parohiei pe care o slujeşte de 10 ani, părintele Radu Pavel s-a gândit că, având în vedere resursele limitate la îndemâna oamenilor, singura şansă de ridicare a satului rămâne tot agricultura. Aşa că a alergat, s-a interesat şi s-a zbătut pentru sătenii săi, aducându-le informaţii care să le fie de folos. I-a determinat până şi pe cei mai înverşunaţi să urmeze cursuri de specializare, prin programe rurale, utile pentru atunci când vor reuşi să accese-ze fonduri europene. Şi nu s-a înşelat.

Mulţi tineri au urmat cursuri de fermieri (în 2007), de tractorişti (în 2009), iar diplomele le-au prins bine atunci când au întocmit proiectele de accesare a fondurilor pe Măsura 141, pentru dezvoltarea microfermelor de subzistenţă.

Cinci dintre ei au accesat deja câte 1.500 de euro, anual, timp de cinci ani. "Fără cursuri nu poţi să accesezi nici un program. Noi, prin fondurile acestea pe care le-am accesat pe Măsura 141, încercăm să ţinem o gospodărie ceva mai dezvoltată decât un om obişnuit. Banii pe care i-am primit îi folosim pentru cumpărarea de utilaje, animale, pământ", ne explică Liviu Moraru, un mic întreprinzător local, în vârstă de 39 de ani.

Familia Moraru are o mini-fabrică de produse lactate. Mai precis, din laptele produs în gospodăria proprie, de la două vaci, face caşcaval şi brânză, pe care le vinde câtorva clienţi din Iaşi. Câştigul din această activitate este de 100 de lei pe săptămână, dar în Glăvăneşti nu e deloc de neglijat. În plus, este doar una dintre activităţile pe care familia le întreprinde, pentru că mai produce şi cereale.

"Petre Boca a fost tractorist. De la el, cei tineri pot învăţa meserie, dar cât are să mai fie? Petru Aanei a lucrat în achiziţii, deci ştie multe în acest domeniu. Tinerii aceştia profită de experienţa lor şi reprezintă germenii dezvoltării acestui sat. Dacă ei nu fac, ce se va întâmpla? Eu n-am făcut decât să le aduc aceste informaţii şi să-i conving că se poate. Apoi, ei au continuat singuri. Nu se vor opri doar la Măsura 141. Dar experienţa acestui proiect începe să-i ordoneze, să-i înveţe să accepte regula jocului", consideră părintele Radu Pavel.

"Noi le dăm tot concursul, îi ajutăm. Trebuie să ne descurcăm cumva. Părintele ne-a informat despre aceste cursuri şi iată că este un început. A fost destul să facă unul aceste cursuri, ca să ia modelul şi ceilalţi", completează şi Petru Aanei.

70% dintre copii nu îşi pot continua studiile

"Bonjour, mon pčre!" - "Bonjour, mon fils!". Un schimb de replici, în cea mai curată limbă franţuzească, între un puşti de clasa a V-a şi preotul paroh, te lasă cu gura căscată.

Te aştepţi ca vorbele să iasă din gura unui băiat de salon, şi nu a unui copil care trebuie să traverseze noroaiele pentru a ajunge la şcoală... Şi totuşi, e adevărat. Iar exemplul nu e singular.

În şcoala din Glăvăneşti, aveam să aflu de la o profesoară, copiii au rezultate excepţionale la învăţătură, fiind cei mai buni la nivel de comună. Părintele are şi o explicaţie: "Citesc un pic mai mult decât ceilalţi". "Nu e vorba de studiu forţat, ci de o inteligenţă nativă. E trist că foarte mulţi dintre ei nu au şansa de a merge mai departe, la licee sau universităţi. 70% dintre ei ar avea şanse mari să intre la licee bune", completează şi Aurora Bulău, profesoară de Religie la Şcoala Glăvăneşti. De doi ani face naveta 60 de km, cu trenul. E greu, dar copiii de aici, bunul simţ pe care în şcolile de la oraş îl găseşti din ce în ce mai rar, au convins-o să nu renunţe. "Încerc, la orele mele, să-i ajut să capete acel echilibru sufletesc de care au nevoie atunci când vor pleca mai departe. Aş vrea să fie statornici, echilibraţi şi să poată fi independenţi. Încerc să-i determin, şi ei au devenit deja foarte doritori, să vină la bibliotecă, să împrumute cărţi, să-şi formeze acea cultură generală pe care acum, din păcate, nu se mai pune accent", subliniază profesoara.

▲ "Pe Hristos nu mi-L mai ia nimeni"

Preotul paroh de la Glăvăneşti este, cu siguranţă, el însuşi subiect de reportaj. Absolvent de Geofizică, până în 1988 a lucrat ca inginer la Întreprinderea Minieră Bălan. Întors în Iaşi, timp de 10 ani a activat ca inginer în cadrul departamentului ecologic al Combinatului de Utilaj Greu (CUG), un colos industrial al oraşului.

În 1993, la 35 de ani, după o noapte de meditaţie, s-a hotărât să facă Teologia. "M-au invitat nişte prieteni de familie la o expoziţie de icoane, la Palatul Culturii. Au venit la acea expoziţie Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei pe atunci). În noaptea de după expoziţie n-am mai putut să dorm. M-am zvârcolit continuu, iar a doua zi mi-am anunţat soţia şi colegii că voi urma Teologia. Nu ştiu ce m-a determinat. Am renunţat la absolut tot (funcţie, bani, poziţie socială) şi mi-am dorit doar să mă fac preot. Pentru mine, cea mai mare bucurie acum este să slujesc duminica la altar. După experienţa mea de viaţă, pot să spun că "nimic din ce e omenesc nu mi-e străin". Acum mă simt mai puternic, prin faptul că nu îmi mai este frică; pe Hristos nu mi-L mai ia nimeni" povesteşte, despre sine, părintele Radu.

Zis şi făcut. După cei patru ani de Teologie, a lucrat pentru o perioadă la Centrul de cercetare TABOR, iar în 1999 a fost hirotonit. Din anul 2000 este preotul a două parohii din două judeţe diferite: Glăvăneşti (jud. Iaşi) şi Stolniceni (jud. Botoşani). A găsit aici, la instalare, o biserică veche şi două paraclise de cimitir, dar oameni vrednici.

A reuşit, cu tact şi răbdare, să şi-i apropie, iar aceştia l-au adoptat definitiv. I-a sprijinit să găsească soluţii simple pentru problemele cu care satele se confruntă, ajutându-se de puţinele resurse de care dispune zona. Când întrebi, în sat, cine i-a ajutat la cutare sau cutare lucru, toţi, fără excepţie, spun: "părintele nostru". "Au multă credinţă. Spun mereu "biserica noastră", dar cu o inflexiune a vocii pe care mi-e imposibil s-o redau", spune, despre credincioşii săi, părintele Radu Pavel.

Prioritatea lui sunt copiii şi tinerii din parohie. Pentru aceştia a înfiinţat o bibliotecă în casa parohială de la Glăvăneşti, ca să nu mai bată 6 km, dus-întors până la Andrieşeni, i-a învăţat cântările şi rânduiala la slujbă, iar acum, în fiecare duminică, au cinstea de a-l ajuta pe preot în biserică. Tot pentru ei a derulat nenumărate proiecte în comunitate : Şcoala de week-end, în cadrul căreia a făcut meditaţii cu copiii din clasele terminale, "Clubul lui Păcală", cu cercuri de pictură, artă populară sau arheologie, şi nenumărate ore de cateheză în şcoală.

Pentru copiii din Stolniceni a făcut o grădiniţă, în clădirea veche a şcolii, pe care autorităţile intenţionau să o demoleze. Acum mititeii nu mai trebuie să meargă cu căruţa, prin noroaie, pe viscol şi ploi, până la Reuseni.

▲ Satele României lui 2010

Glăvăneştiul este doar un exemplu. În România, din păcate, există alte mii de sate ai căror locuitori nu-şi permit luxul de a merge vara în pantofi, iar iarna în ghete, ci numai în cizme de cauciuc. Este acea parte de Românie rurală în care drumurile de pământ au rămas la fel de sute de ani. Şi, cel mai dureros, copiii nu au şansa unui viitor mai bun, pe care cu siguranţă îl merită.

Singura bogăţie a acestor sate rămân oamenii, cei care doar prin forţele lor ar mai putea să schimbe destinul propriei comunităţi.

"Oamenii sunt buni, sunt săritori aici şi, dacă noi privim sărăcia în cele trei dimensiuni: economică, cultural-educaţională şi socială, vom înţelege că măcar în ceea ce priveşte morala şi bunul simţ nu-s chiar aşa săraci", ne spune, la plecare, părintele Radu Pavel.