Cel mai bătrân dintre părinţii care se nevoiesc în obştea Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ Balamuci din satul Sitaru, comuna Grădiştea, judeţul Ilfov, este iconomul stavrofor Nicolae Marinescu. Părintele, la cei 97 de ani ai săi, a trăit şi văzut multe. L-am întrebat despre pregătirea pentru sărbătoarea Crăciunului aşa cum era în copilărie, dar şi mai târziu, ca preot. Spovedania, împărtăşania, colindele şi participarea la Liturghia praznicului reprezentau momentele cele mai importante care însoţesc praznicul Naşterii Domnului.
Ajuns la mănăstirea din pădure, am intrat pe porţile înalte de lemn şi am urcat în paraclisul de iarnă. Nu se terminase Sfânta Liturghie. De Sitaru mă leagă amintiri vechi de 25 de ani, când stareţ era părintele Damian Bogdan. Obştea de atunci, cu monahii Nicodim şi Gherasim, Casian şi Natanael, actualul egumen, era una numeroasă şi râvnitoare. Am întrebat de părintele Marinescu. Era acolo, în chilia de la etajul unu al corpului de clădiri nou-ridicate. „Din copilărie am fost la biserică, împreună cu părinţii, bineînţeles“, începe bătrânul încărcat de ani povestea vieţii sale. „Tatăl meu mai ales era foarte credincios şi aşa a vrut să mă formeze şi pe mine. Preotul din satul natal mă primea în altar şi eram nelipsit de acolo în toate sărbătorile. Simţeam o bucurie deosebită, mai ales la marile praznice, Crăciun, Paşti, Rusalii sau Sântă Mărie. Această bucurie nu m-a părăsit nici când m-am făcut mai mare, când am mers la seminar sau la Facultatea de Teologie.“
„Ca încurajare şi binecuvântare primeam Sfânta Împărtăşanie…“
De Crăciun bucuria era parcă alta, dublată de mersul cu Steaua, cu Bună-dimineaţa, cu colindele în general. Dar întâietate avea mersul la biserică. Postul Crăciunului, mersul cu icoana din casă în casă, spovedania, împărtăşania, toate constituiau pregătirea pentru slujba de sărbătoarea Naşterii Domnului. „Toate erau legate strâns de existenţa noastră. Nu îmi pot închipui Crăciun fără colinde, fără mers cu icoana prin sat, fără participare la slujba din ziua praznicului propriu-zis, într-un cuvânt, fără biserică. Preotul satului ne ştia pe noi, copiii, ne cunoştea familiile din care proveneam. Eram sub supravegherea şi îndrumarea lui. El era sfătuitorul casei. Dacă lipseam de la biserică, ceea ce se întâmpla doar atunci când ne îmbolnăveam, preotul se îngrijora şi ne vizita cât de curând putea. Înainte de sărbători ne duceam şi ne spovedeam ca să fim curăţiţi sufleteşte şi să ne putem împărtăşi“, îşi aminteşte părintele Marinescu emoţionat. „Cuvintele pe care le auzeam din gura preotului când primeam dezlegare pentru dobândirea Euharistiei îmi sună şi acum în minte cu aceeaşi limpezime: «Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, şi să-ţi lase ţie toate păcatele tale. Iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin». Ca încurajare şi binecuvântare, după curăţirea sufletului, toţi primeau apoi Sfânta Împărtăşanie“.
Despre spovedanie, părintele vorbeşte în dublă ipostază, aceea de duhovnic - sub patrafirul căruia au îngenuncheat sute de credincioşi - şi de creştin simplu care are nevoie şi el să-şi mărturisească greşelile. Ca duhovnic s-a ghidat după cuvântul Scripturii, purtându-se cu multă blândeţe şi înţelegere faţă de neputinţele credincioşilor: „M-am făcut tuturor toate ca pe toţi să-i dobândesc. Asta am căutat să fac, iar îndrumarea pe care am primit-o de la Apostolul neamurilor am păzit-o cu străşnicie. O spovedanie bună înseamnă deschiderea sufletului cu toată atenţia şi cu deosebită pregătire în faţa lui Dumnezeu. La spovedanie noi ne luăm angajamentul să nu mai săvârşim greşelile pe care le-am mărturisit deja preotului. Să nu uităm că Dumnezeu ia aminte la cuvintele noastre, dar în acelaşi timp ne cere fapte. Să fim, aşadar, cu luare-aminte şi la îndemnul Mântuitorului: «Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri»“ (Mt. 7, 21).
Inima aproapelui meu
„În toate împrejurările misiunii mele preoţeşti am procedat astfel“, adaugă fostul protopop. „Am socotit întotdeauna că Dumnezeu nu este în altă parte decât în inima mea şi a aproapelui meu. Pentru aceasta, cu cel care venea la mine, trimis de Dumnezeu, trebuia să am multă grijă. Oamenii au multe necazuri, aşteaptă să-i scoţi la liman, să le dai speranţă, să îi ridici. Chiar pe cei mai decăzuţi, aflaţi în păcate grele, nu e folositor să-i osândeşti. Nu le vei ajuta cu nimic dacă-i afunzi mai mult în deznădejde. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.“
Spovedania nu se referă doar la iertarea păcatelor şi atât. Nu. Ea oferă o nouă direcţie în viaţă. Ea pune o barieră în calea drumului celui rău, celui întunecos şi face, asemenea unui GPS, reconfigurarea traseului. „Spovedania este lucrarea care operează mai cu seamă asupra trecutului nostru, de la sânul maicii noastre până apucăm să închidem ochii. Mântuitorul Iisus Hristos ne cunoaşte trecutul, dar şi viitorul, pentru că ne-a spus: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin“ (Mt. 28, 20).
Spovedania este judecata dinaintea Judecăţii de Apoi a lui Dumnezeu. Pentru păcatele mărturisite şi nerepetate de noi, Dumnezeu nu ne va mai judeca. „Noi, preoţii, când spovedim nu avem o autoritate a noastră care să aibă vreo valoare în sine. Pe toate le lucrează în Duh Hristos Mântuitorul. Noi suntem doar slujitorii lui Hristos. Nu noi dirijăm, ci Dumnezeu. Şi sfinţi de am fi, pe toate le primim în dar de la Hristos. L-am cunoscut foarte bine şi m-am spovedit de multe ori la părintele Cleopa. A fost un adevărat preot misionar. De aceea este aşa de preţuit de credincioşi până astăzi, pentru misiunea de răspândire a credinţei noastre ortodoxe. Lângă el simţeai că eşti în cer. Pentru că atunci când îţi vorbea el, de fapt nu el cuvânta, ci Hristos şi Sfinţii Părinţi. Era deschis sufleteşte şi căuta ca tot ceea ce primise de la Dumnezeu şi te putea ajuta pe tine, să-ţi împărtăşească şi ţie. Când greşeai, te atenţiona, nu-ţi acoperea păcatele. Înaintea lui nu puteai ascunde gândurile tale.“
Învrednicit de mulţi ani şi bogate realizări
Născut în localitatea Măciuca, judeţul Vâlcea, de praznicul Bunei Vestiri din anul 1916, părintele Nicolae Marinescu a fost hirotonit după terminarea studiilor universitare ca preot în satul Pucioasa din Dâmboviţa. Pentru că avea un talent muzical deosebit, a condus corul oraşului şi pe cel al preoţilor din Capitală cu care a participat la mai multe concerte în ţară şi în străinătate. A fost ales protopop al Protoieriei Târgovişte. În 1981, la vârsta de 65 de ani, s-a pensionat, iar mai apoi s-a retras la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ - Sitaru, unde se osteneşte şi astăzi pentru mântuirea sa şi a obştii care l-a primit.
