Trăiesc în fiecare zi fericirea de a fi înţeles că Dumnezeu este rostul cel mai înalt al vieţii. Preţul plătit la schimb este unul căruia puţini i-ar rezista atât fizic, cât şi psihic, până la capăt: suferinţa cauzată de cancer. „Credinţa e un dar, nu e meritul meu. Cel mai bun lucru din suferinţa asta, e că l-am cunoscut pe Dumnezeu. Un suflet chinuit, aruncat de acolo-acolo… asta nu se poate explica decât pentru progres spiritual, că altfel nu-mi explic de ce… Sufletele învaţă greu…”. „Oricât de grea le este suferinţa, toţi vor să trăiască. După ce se sting, sunt mulţumită şi împăcată că au mers la Domnul spovediţi şi împărtăşiţi. Când nu se întâmplă aşa, sunt tristă şi îngrijorată pentru sufletului acelui om. Tot ce pot face în acele cazuri este să mă rog.
Trăiesc, în fiecare zi, fericirea de a fi înţeles că Dumnezeu este rostul cel mai înalt al vieţii. Preţul plătit la schimb este unul căruia puţini i-ar rezista, atât fizic, cât şi psihic, până la capăt: suferinţa cauzată de cancer. Poate de aici tragismul cu care media prezintă poveştile de viaţă ale acestor oameni, tragism care răzbate nu atât din dorinţa de a coaliza forţe şi resurse umane sau financiare întru ajutorarea lor, cât, mai degrabă, din meschinăria unui senzaţional ieftin. Pacienţilor prof. dr. Pavel Chirilă, de la Fundaţia „Sfânta Irina“, din comuna Voluntari, judeţul Ilfov, lumea, cu toate ale ei, le provoacă un gust amar, iar ignoranţa şi indiferenţa cu care sunt trataţi de către societate le amplifică şi mai mult sentimentul singurătăţii şi al neputinţei.
Până mai ieri ne ciocneam unii de alţii în goana spre serviciu, spre şcoală, la cumpărături, schimbam priviri complice după vizionarea unui film la cinematograf sau a unei piese de teatru, jucată cu casa plină. Astăzi, oricât de mult ne-am dori să-i revedem şi oricât ne-am strădui să-i distingem din mulţime, nu-i mai găsim. Dacă vom căuta mai atent însă, pe unii vom avea prilejul chiar să-i cunoaştem, să le spunem o vorbă bună şi să le oferim un pahar cu apă. Pentru aceşti oameni, asemenea gesturi ar valora mai mult decât orice împlinire materială, care să le asigure confortul unui trai îndestulat. Afecţiunea din partea semenilor şi sentimentul că încă mai contează pentru cei din jur, le poate da forţă şi curaj să lupte cu boala.
„Îngrijirea bolnavilor grav m-a învăţat să descopăr chipul lui Dumnezeu în om“
„Recent, un ierarh mi-a spus ca ar vrea să vină în hospice (n.r. denumirea dată în Occident centrului de îngrijire paliativă), să stea mai multe ore şi să ajute efectiv bolnavii în nevoile lor: să îi consilieze, să le dea un pahar cu apă, să le umezească buzele. Acelaşi lucru îl poate face oricine, pe baza unui voluntariat. Cel mai adesea, în străinătate, şi medicii care lucrează sunt voluntari. În România se simte lipsa unei asistenţe voluntare şi când e vorba de o finanţare, şi când e vorba de ajutorul fizic, la patul bolnavului“, a precizat doctorul Chirilă.
Prof. dr Pavel Chirilă, cel care a avut iniţiativa înfiinţării aşezământului, împreună cu un grup de medici creştini, este unul dintre puţinii oameni care au înţeles ce le este de folos bolnavilor de cancer, drept pentru care le dedică cea mai mare parte din timpul său. Medicul este cunoscut publicului larg prin faptul că a introdus în România conceptul de „spital creştin“, în care ideea de bază este aceea că adevărata medicină trebuie să trateze fiinţa umană în totalitatea sa, nu doar ca fiinţă carnală, ci şi ca fiinţă spirituală.
Mai mult, profesorul este de părere că „Dogma, morala şi trăirea ortodoxă ne învaţă ca în fiecare om există o scânteie divină, chipul lui Dumnezeu în el, adică şansa supremă şi unică de vindecare a fiecărui suflet. Îngrijirea bolnavilor grav m-a învăţat să descopăr chipul lui Dumnezeu în om şi să intuiesc mai uşor pregătirea pentru veşnicie.“
Chiar dacă cei mai mulţi dintre semeni îi tratează pe aceşti bolnavi ca pe nişte proscrişi, nu ştiu care dintre cele două categorii sunt demne de milă. Judecaţi şi singuri: bolnavii de cancer ajunşi într-un stadiu al existenţei de unde pot vedea clar orizonturile vieţii şi unde trăiesc o continuă purificare a sufletului sau oamenii sănătoşi, puternici, neatinşi de gheara suferinţei fără vindecare, ignoranţi şi nepăsători la suferinţa celor de lângă ei? Cum boala nu alege şi nu ţine cont de bogăţie sau rang social, probabil, că într-o zi, vom găsi cu toţii răspunsul meritat.
„Am suferit mult, mult, mult, extraordinar de mult, mult...“
Tanti Lucreţia, la cei aproape 70 de ani ai săi, mai caută încă răspunsul. Se întreabă şi astăzi, la câţiva ani după ce a aflat că e bolnavă de cancer, de ce îi e dat să sufere atât. S-a împăcat cu durerea, dar încă nu a înţeles cu ce a greşit atât de grav în viaţa ei de a primit o asemenea pedeapsă. Acolo unde nu-şi poate da singură răspunsul şi nici de la cei din jur nu-l poate afla, răsuflă uşurată cu mâna batistă la ochi: „Aşa vrea Dumnezeu, ce pot să fac? El judecă. El. Of, of…“ Spune că a învăţat în tot acest timp petrecut pe pământ ce înseamnă „viaţa, dar nu oricum, ci viaţa trăită. Astăzi sunt dezamăgită de lume. Lumea din ziua de azi nu mai preţuieşte decât bogăţia. Bogat cu bogat şi sărac cu sărac…“
Nu apucă să termine bine vorba că este întreruptă de colega de salon, doamna Angelica. „Nu-i adevărat. Părintele Argatu a recomandat chiar să fim atenţi ca nu cumva bogăţia să ne lumineze viaţa, ci dragostea pentru Hristos. Atenţie mare! Cum ai greşit, cum ai plătit!“
Angelica silabiseşte cuvintele şi de cele mai multe ori le repetă greoi, din dorinţa de a se face înţeleasă. Dificultatea cu care se exprimă este urmarea ultimei intervenţii chirurgicale suferită pe creier, care a scăpat-o de o tumoare gravă. După operaţie s-a vindecat uimitor de repede, spre surprinderea medicilor şi a ei, care este convinsă că i s-a întâmplat o minune. „Am rămas cu un defect de memorie după operaţie. Îmi este foarte greu să o iau de la capăt, pentru a nu ştiu câta oară am luat-o de la capăt. Trebuie să reînvăţ să vorbesc corect. Deja am progresat mult. Acum o lună nu puteam să vorbesc“, spune Angelica. Mă priveşte până în adâncul ochilor când mi se adresează şi se arată dornică să converseze. Boala nu a urâţit-o nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. E o femeie încă frumoasă, care nu-şi trădează vârsta, şi care vorbeşte cu mult calm, de parcă tot timpul din lume ar fi doar al ei. I-a mai rămas ceva din firea de artistă de altădată, când îşi dedica cea mai mare parte a timpului pictând. Nu a ţinut doar pentru ea pasiunea pentru culoare şi formă şi a ales să-şi împartă talentul şi cunoştinţele dobândite copiilor, ca profesoară de desen.
Ce impresionează la această femeie este tăria şi încrederea cu care îşi mărturiseşte credinţa. În patul de lângă fereastră, cu aşternuturi colorate, unde şi-a improvizat un mic altar din icoane lipite la căpătâi, cu chipuri de sfinţi şi clădiri de mănăstiri, doamna Angelica vorbeşte de Dumnezeu de parcă L-ar întâlni în fiecare zi pe coridoarele centrului. Este Singurul al cărui nume nu-l stâlceşte şi pe care nu-L uită niciodată, pentru că „îmi propun cu mintea mea să nu uit de El. Dumnezeu mă învaţă. Dumnezeu ne învaţă pe toţi, numai să ascultăm de El“.
Nu poate să nu specifice: „Am suferit mult, mult, mult, extraordinar de mult, mult, dar sunt pe drumul cel bun. Aşa a vrut Domnul să sufăr. Aşa a ales El. Accept ce spune El.“
După care citeşte dintr-un acatist: „I-ai zis Domnului, i-ai scris Domnului despre necazurile tale?…, iată ce frumos spune Sfântul Nectarie Taumaturgul.“
Le las pe cele două femei în urma mea, cu promisiunea unei revederi. Îmi strâng mâna cu prietenie şi îmi mulţumesc pentru timpul acordat, ca şi cum le-aş fi oferit un dar nepreţuit. Mă conduc cu privirile până la ieşire, de unde aud prin crăpătura uşii glasul Angelicăi: „Despre părintele Iustin n-am spus nimic, rămâne de vorbit…“
„Nu suntem nici unul scutiţi de suferinţă. Să luptăm!“
Următorul salon spre care mă poartă paşii este al Mihaelei. Locuieşte singură într-o cameră frumoasă, cu trandafiri albi aranjaţi pe noptieră, într-un bol din sticlă curată.
Mă primeşte cu bucurie, zâmbitoare. E bucuroasă să-i deschidă oricine uşa. Nu are pe nimeni, toţi cei apropiaţi i-au murit. A mai rămas doar ea, de una singură, să se răfuiască cu cancerul şi cu neajunsurile vieţii. Nu e un om bogat, nu are nici măcar un acoperiş al ei, dar a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu: „Credinţa e un dar, nu e meritul meu. Cel mai bun lucru din suferinţa asta, e că L-am cunoscut pe Dumnezeu. Un suflet chinuit, aruncat de acolo-acolo… asta nu se poate explica decât pentru progres spiritual, că altfel nu-mi explic de ce… Sufletele învaţă greu…“
Mihaela e mobilizată la pat, postură pe care ea o consideră „o grea probă pentru psihic, oricât ar fi de şcolită spiritual persoana respectivă“. Are nevoie în permanenţă de ajutor, chiar şi pentru a fi întoarsă de pe o parte pe alta a patului. Citeşte mult, cu dificultate însă, pentru că nu poate să-şi ţină mâinile într-o singură poziţie pentru mult timp. Când era mai tânără scria. A avut o perioadă când coresponda prin scrisori cu o prietenă care le-a adunat într-un manuscris şi i-a promis că o să-l tipărească într-o zi sub forma unei cărţi. Ochii femeii se înseninează pe loc când vine vorba de cartea vieţii ei, pe care ar vrea să o intituleze „Lacrimile Mihaelei“, care să vină ca o încurajare pentru toţi oamenii care trec prin suferinţa unei boli necruţătoare precum cancerul. Îmi mărturiseşte că îşi doreşte nespus să poată răsfoi filele cărţii înainte de a muri, ca un ultim semn al trecerii ei prin această lume.
„Uneori, nu mai încape nici o filosofie, nici un cuvânt, decât lacrimi. Atât. Lacrimile sunt darul de la Dumnezeu“, spune Mihaela, care vede trecerea de dincolo ca pe un fapt natural, deloc înspăimântător.
Până la momentul ultim, femeia consideră că omul trebuie să-şi trăiască viaţa în: „Credinţă, credinţă şi iarăşi credinţă. Prin suferinţă trecem cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Nu suntem nici unul scutiţi de asta. Să luptăm!“
Convertiri şi cununii, doar la o suflare de lumea de dincolo
Îngrijirea atentă a pacienţilor internaţi la Centrul „Sfânta Irina“ nu ar fi posibilă fără efortul depus de personalul calificat, oameni pe care îi caracterizează dragostea nemărginită faţă de aproapele lor şi nicidecum motivaţia primirii unei lefe, la sfârşit de lună. Sunt o mână de oameni care trebăluiesc, de dimineaţă până seara, ca într-o familie unită, în care fiecare îşi cunoaşte şi îşi îndeplineşte cum poate mai bine atribuţiile ce îi revin. O curiozitate pentru cei care trec pentru prima dată pragul Aşezământului „Sfânta Irina“ sunt cele două maici, una medic, cealaltă asistent medical. Amândouă poartă numele Serafima şi vin zi de zi să îngrijească bolnavii, tocmai de la Mănăstirea Christiana.
Maica Serafima, unul din medicii instituţiei, este o apariţie deosebită, care electrizează pe oricine întâlneşte în cale. Înveşmântată în haine albe, imaculate, croite după modelul celor călugăreşti, peste care îmbracă de fiecare dată un halat la fel de alb. Spune că mai mult medicina a ales-o pe dânsa, decât invers. Dacă nu ar fi fost aşa, în momentele grele cu care s-a confruntat pe parcursul anilor de studii, n-ar mai fi reuşit să termine facultatea. A studiat conştiincios, cot la cot cu colegi mai mici ca vârstă, cât timp era călugăriţă. Şi a reuşit în cele din urmă să devină doctor în bolile trupului, nu doar în cele ale sufletului. Are doi ochi ireal de albaştri, atât de frumoşi şi de asemănători cu azurul dimineţilor de vară, încât ai impresia că poartă cerul în priviri, un cer senin care îi luminează faţa curată, mereu zâmbitoare. Bolnavii o iubesc şi, pentru că au încredere deplină, au ales-o să le fie sfetnic de taină. „Pentru mine este o bucurie enormă să pot ajuta aşa cum pot oamenii din centru - cu o pastilă sau cu un cuvânt de alinare. Satisfacţia este şi mai mare când primeşti toată încrederea unui suflet, pe care mă străduiesc să o păstrez neatinsă, asemenea unei flacări de lumânare în bătaia vântului“, spune măicuţa-medic. Maica Serafima îşi aminteşte cum a fost martora convertirilor la Ortodoxie pe patul de moarte, cum a luat parte la cununii între bolnavi aflaţi la o suflare distanţă de lumea de dincolo. „Oricât de grea le este suferinţa, toţi vor să trăiască. După ce se sting, sunt mulţumită şi împăcată că au mers la Domnul spovediţi şi împărtăşiţi. Când nu se întâmplă aşa, sunt tristă şi îngrijorată pentru sufletului acelui om. Tot ce pot face în acele cazuri este să mă rog.“
„Sfinţii Părinţi au stabilit criterii de vindecare miraculoasă“
Medicul Pavel Chirilă recunoaşte că dincolo de puterea vindecătoare a ştiinţei sunt situaţii când aceasta nu mai găseşte nici o soluţie în combaterea bolii. Cu toate acestea, sunt cazuri care îşi găsesc rezolvarea prin intermediul vindecărilor miraculoase. Profesorul Chirilă povesteşte cu ton calm: „Ca medic bătrân, pot spune că am văzut destule în viaţa mea. Acolo unde legile medicinii spun că nu există şansă, totuşi boala se vindecă. Sfinţii Părinţi au stabilit criterii de vindecare miraculoasă, după care un bolnav se încadrează sau nu în conceptul de vindecare miraculoasă, tocmai pentru a nu cădea în păcăleala unor false vindecări miraculoase, a unor şarlatanii.“
Îşi aminteşte cum, în urmă cu doi ani, o pacientă de 39 de ani, diagnosticată cu cancer, după care s-a adăugat şi o tuberculoză, cu multe cure de citostatice făcute, cu radiografii, cu tratament tuberculostatic, a rămas însărcinată. Lumea medicală o sfătuia să renunţe la sarcină. Fiind o femeie foarte credincioasă, aceasta a pus mai presus de viaţa ei viaţa copilului şi dragostea pentru Hristos. A întrerupt din acel moment orice tratament, orice investigaţie radiologică, şi a rămas doar în grija duhovnicului, cu spovedanii şi împărtăşanii frecvente. A născut un copil perfect sănătos, care acum are aproape doi ani. La trei săptămâni după naştere, toate investigaţiile făcute arătau vindecarea completă, atât de cancer, cât şi de tuberculoză.
▲
Fundaţia „Sfânta Irina“, un loc deschis oricui are nevoie de o mână de ajutor
Aşezământul a fost înfiinţată în 1998, la iniţiativa prof. dr. Pavel Chirilă. Este primul şi singurul Centru de Îngrijiri Paliative din Bucureşti şi vecinătate, de orientare ortodoxă, care acordă asistenţa medicală, socială, psihologică şi spirituală bolnavilor de cancer şi leucemie aflaţi în stadiu avansat. Unitatea dispune de 16 paturi, trei medici, asistente medicale, farmacist, psiholog. Cele 16 paturi sunt permanent ocupate, dar total insuficiente, comparativ cu cererea enormă. Centre de îngrijiri paliative mai sunt în Braşov, Timişoara şi Paşcani, care cu greu fac faţă numărului mare de solicitări, dacă ţinem seama că în ţara noastră cancerul este a doua cauza majoră de deces. Prof. dr Pavel Chirilă are în proiect dublarea capacităţii centrului de îngrijiri paliative.
„Instituţia noastră este un hospice. Conceptul a fost lansat pentru prima dată de englezi, în urmă cu 40 de ani, pentru că ei şi-au dat seama că se simte nevoia unei asistenţe medicale, sociale şi spirituale calificate în stadiile foarte avansate ale bolii canceroase. Ne propunem ca să mărim spaţiul, construind o anexă la clădirea deja existentă. Centrul nostru funcţionează pe principiile fundamentale ale Ortodoxiei. Are un preot ortodox care asistă bolnavii din punct de vedere spiritual, pe cei ortodocşi, iar pe cei care nu sunt ortodocşi, noi îi primim cu aceeaşi căldură şi cu aceeaşi atenţie. Personalul este instruit şi este dator să nu forţeze libertatea spirituală a bolnavului, mai cu seamă în această situaţie dificilă în care se află“, subliniază prof. dr. Pavel Chirilă.
Pe lângă activităţile socio-medicale şi spirituale, fundaţia derulează un program prin care urmăreşte creşterea nivelului de conştientizare a autorităţilor cu responsabilităţi în domeniu şi a întregii societăţi civile cu privire la situaţia şi problemele acestor persoane şi a mediului familial din care fac parte, în scopul promovării drepturilor acestora.
De asemenea, se are în vedere stimularea participării bolnavilor la activităţi de socializare, de promovare a drepturilor financiare şi sociale a persoanelor afectate de cancer.
„Fundaţia nu face nici discriminări negative, nici discriminări pozitive, pentru că această boală nu alege. Internăm pe oricine, nu contează dacă e bogat sau sărac, nu contează naţionalitatea, religia etc., şi nu taxăm bolnavii. Ne străduim să facem rost de finanţări din donaţii sau diverse programe“, a mai adăugat membrul fondator al centrului.
Documente necesare pentru internare
Admisia în hospice se face în baza trimiterii din partea unui medic specialist sau medic de familie, în urma efectuării unei anchete sociale la domiciliul pacientului şi nu în ultimul rând după întâlnirea cu membrii familiei. Încheierea convenţiei privind internarea se face în limita intervalului de 21 zile (3 săptămâni). Sunt necesare cele mai recente analize medicale, talon de pensie (dacă e cazul).
Fundaţia „Sfânta Irina“, Centrul de îngrijiri Paliative, poate fi găsită la adresa: Str. Erou Mircea Marinescu nr. 3, linia microbuzului 153 – pe Şos. Ştefăneşti, Voluntari, Judeţul Ilfov. Tel./Fax: 021 - 352.00.42ş 352.41.41, e-mail: sf. irina @paliativecare.ro. Cei care doresc să facă donaţii au la dispoziţie numărul de cont: RO11PIRB4201700750001000.
