Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj „Nu omul decide, ci Dumnezeu, dincolo de gândirea lumească”

„Nu omul decide, ci Dumnezeu, dincolo de gândirea lumească”

Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 29 Apr, 2020

De 26 de ani în Franța, viața părintelui ­Octavian Dabija poate fi subiect de roman de succes, căci a fost pe rând actor, muncitor pe șantier, șofer, librar și anticar. În acest drum al căutării identității, întâlnirea cu Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și ­Meridionale, i-a schimbat destinul. Așa că în prezent este preot la Parohia „Aulnay sous Bois”, din apropierea Parisului, și face ­misiune pentru românii stabiliți în această zonă: „În fiecare zi de când suntem izolați, transmit prin Zoom slujba unui acatist sau paraclis, cateheze, suntem în dialog de la depărtare. Dar, cu toate acestea, ne simțim uniți. În fiecare zi, sunt în direct cu noi 45-50 de familii”.

De mai bine de o lună, francezii stau în casă, în izolare, pentru a evita contaminarea în masă cu noul coronavirus. Cu peste 23.000 de decese din această cauză, Franța s-a mobilizat și a reușit să își dubleze numărul de paturi din terapie intensivă, dar carantina continuă până aproape de mijlocul lunii mai. Criza medicală și socială e foarte puternică, căci nu a mai existat o astfel de epidemie în ultimii 100 de ani. Aproape 10.000 de români, în Franța, au grijă de pacienți, în sute de spitale, salvând zilnic vieți. Activitatea în spațiul Republicii Franceze e „au ralenti”, puțini sunt cei care mai lucrează, unii în „télétravail” de acasă, alții se află în șomaj tehnic. „E multă liniște! Parisul e albastru (ca o portocală)! E un cer atât de frumos, de un albastru pe care nu-l mai văzusem de mult. Lipsa poluării coboară cerul mai aproape de noi, viziunea către înalt e mult mai amplă. Până la urmă, nu naturii îi lipsesc oamenii, ci oamenilor le lipsește natura”, ne spune părintele Octavian Dabija, slujitor la Parohia „Aulnay sous Bois”, din apropierea Parisului.

Povestea unei vieți reînnoite

Părintele Octavian Dabija s-a născut la Bicaz, în urmă cu peste cinci decenii, într-o familie cu drag de cultură și credință în Dumnezeu. A făcut școala primară, gimnazială și liceul pe plaiurile nemțene. De mic a avut o aplecare către științele umaniste și artistice, plăcându-i să fie pe scenă, fie pentru o poezie, un cântec sau chiar un rol ceva mai mare. Îi plăcea să joace, simțind încă din adolescență mirosul scândurii scenei. Prins de vraja teatrului, după terminarea liceului a dat admitere la IATC, dar prima încercare a fost un eșec. A reluat pregătirea cu mai multă seriozitate, luând lecții de la actorul Dan Borcia, astfel încât, în anul următor, a fost admis la clasa profesoarei Sanda Manu. Pentru tânărul Octavian a urmat o perioadă plină de experiențe, căci a descoperit nu doar mulți oameni noi, dar și fațete diferite ale eului. Ca actor a jucat la Teatrul de Comedie și pentru o scurtă perioadă de timp a fost asistent universitar la Catedra de actorie de la Academia de Teatru din București, fiind asistentul profesoarei Sanda Manu. Totuși, teatrul nu i-a putut răspunde la întrebările adânci ale ființei sale, astfel că a urmat drumul descoperirilor de sine în „orașul luminilor”. Despre anii de actorie, părintele Octavian Dabija spune că au fost tare frumoși, dar cam puțini, pentru că au fost doar 4 la număr: „Erau un perpetuu dinamism și o acută atenție la tot și la toate. Totul e sursa de inspirație și de înfrumusețare a vieții, a rolului, a spectacolului. Frământarea lăuntrică pe care o are fiecare actor în descoperirea celei mai bune și frumoase interpretări e drojdia vieții care te face să crești, să crești și iarăși să crești. Simți că atingi sacrul!”

La Paris, viața i s-a schimbat

În Paris a avut un singur spectacol, dramatizarea după textul „Șarpele”, scris de Mircea Eliade. Ajuns în Franța, a urmat cursurile Conservatorului Național de Artă Dramatică, dar a renunțat, pentru că i s-a părut o școală slabă comparativ cu școala românească de teatru. Treptat a renunțat la actorie pentru că nu mai putea accepta și interpreta orice rol. Și-a dat seama că teatrul trebuie să aibă un mesaj pozitiv, de mântuire, așa după cum îi spusese, încă din perioada liceului, părintele Iustin Pârvu. 

„Orașul luminilor” a făcut lumină și în ungherele sufletului său, căci, căutând o biserică în care să se regăsească, a întâlnit comunitatea care se închega în jurul lui IPS Mitropolit Iosif. Această întâlnire providențială nu doar că l-a făcut să se îndrăgostească de Biserică, ci l-a chemat, cu timpul, chiar la slujirea acesteia. În tot acest timp, muncea pentru a-și susține familia și copiii, dar se lupta și pentru a-și afla identitatea spirituală. A făcut multe în viață, a lucrat pe șantier, a făcut decorațiuni interioare, a fost șofer de livrări, librar și anticar. În tot acest răstimp l-a urmat îndeaproape pe IPS Iosif și ușor-ușor, ajutând la strană, a ajuns și în Sfântul Altar. Astfel că 14 ani a slujit ca diacon la Biserica „Saint Sulpice” din Paris, iar de câțiva ani este preot și îndeplinește o misiune de apostolat în Occident. Aș zice că unui suflet care caută sincer Adevărul Dumnezeu îi răspunde și îl așază pe cale, așa cum s-a întâmplat și cu tânărul Octavian.

„Dar peste dar”

Părintele Octavian Dabija spune că „Biserica e «o gaură de Lumină», te absoarbe, te duce în zone nebănuite, te fasonează, te înalță până te îndumnezeiește. Uluitor, nu? Întrebi pe bucătăreasă ce ingrediente a pus în mâncarea pe care tocmai ai savurat-o. Biserica, odată ce ai pus piciorul în ea, nu poți să nu începi să o întrebi din ce e alcătuită. Cum a ajuns la forma și gustul acesta minunat. Cine și ce îi dă savoarea? Care e conservantul? Veniți de gustați!”

După hirotonia sa întru preot, mărturisește că viața i s-a schimbat: „Îmi simt umerii mai grei, crucea e mai prezentă, poate mai grea. Dar din ea iese din când în când mireasmă bine mirositoare și-atunci știi că Domnul vă poartă și pe tine, și pe ea”. 

Ochii părintelui sunt plini de lumină, fie că vorbește despre frumusețea lui Dumnezeu sau despre dinamismul unui actor. Ne-a mai zis că își extrage această lumină din bucuriile vieții: „Am mai mult decât meritam, dar peste dar. Tot ce vine e dar de la Dumnezeu Cel bogat, e revărsare a iubirii Sale către ființa umană și creația întreagă. Mă iubește Dumnezeu, cum nu aș putea fi bucuros și fericit, S-a făcut Hristos una cu mine până în moarte, cum să nu mă lumineze Sfântă Învierea Sa?!”

Comori nepieritoare

În prezent, părintele Octavian Dabija măsoară distanța de la Bicaz la Paris „în distanța vieților trăite. Bicazul e spațiul copilăriei cu ramuri de finic în mână. Parisul a fost ca o ghilotină. Am rămas câțiva ani fără să mă întorc în țară, ruptura a fost dificilă, dar benefică”.

Atunci când vorbește despre locul copilăriei, fața i se luminează. Mărturisește că a adus de la Neamț comori ce le poartă mereu în suflet: „Florile Agapiei, dealurile Bicazului, blândețea moldovenească, măreția Ceahlăului cu imensa tăcere a lacului, mirosul de tămâie și lumânări din noaptea de Paști”. Și mai adaug eu că strălucirea acestor comori nu se va stinge niciodată și îi vor călăuzi pașii în împlinirea vocației sale.

În devenirea întru preot a fost un drum lung, asemenea celui de la naștere până la prima aniversare, când primești un dar: „Nașterea mea în Biserică a venit mai târziu, așa că nu am crezut niciodată că darul dumnezeiesc al preoției ar fi compatibil cu mine. Dar și întru aceasta se arată ce este o taină: nu omul decide, ci Dumnezeu, dincolo de gândirea lumească”.

Hristos dă jos orice mască

În prezent, preoții din Franța nu au voie să slujească în biserici. Sfântul locaș poate fi deschis, dar nu e permis să se țină slujbe și nu au voie mai mult de 20 de persoane să se afle în interior. „Bisericile au devenit niște muzee, în care nu sunt vizitatori. Și-a pierdut funcția ei vitală. Astăzi, pe toate străzile lumii purtăm măști, ne păzim unii pe alții îndărătul lor. Ne ascundem gura și nasul, uneori întreaga față, încercăm să nu dăm și să nu luăm viruși. În spatele lor sunt oameni care poate că și înainte purtau măști, încercând să se ascundă de lume sau să ascundă o neputință sau vreo viclenie. În teatru, orice mască înseamnă un caracter, un caracter bine definit, un personaj cu trăsăturile lui și drumul bine definit. Din spatele fiecărei măști, al fiecărui caracter, lumea e văzută printr-o diferită prismă, dată de mască. Hristos e Cel Care dă jos orice mască, dăruindu-ne potența de a privi prin ochii Săi lumea, viața, «nu mai sunt eu, ci Hristos Care trăiește în mine»”, a completat părintele Octavian Dabija.

Românii din Franța 

Enoriașii Parohiei „Aulnay sous Bois” sunt majoritari din Țara Oașului, dar și maramu­reșeni, moldoveni și chiar basarabeni. Despre aceștia părintele Octavian spune că sunt „oameni frumoși, simpli, cu inima curată, în ochii cărora vezi bucuria de a fi în biserică duminică de duminică, săritori, cu frica lui Dumnezeu”. 

Românii de aici sunt oameni extrem de activi, marea majoritate lucrează în construcții sau îngrijire de case, în cazul femeilor. Pe toți, părintele Octavian îi poartă în rugăciunea și sufletul său: „Vă dați seama că e ca într-o cursă de Formula 1, în care îi pui pe piloți să ruleze cu 30 de kilometri la oră! Majoritatea au case și un petic de pământ, așa că mai lucrează prin curte și în locuinţă. Câțiva dintre ei merg și pe șantiere, dar totul e la ralanti. E o mare frustrare, mai ales că au credite de plătit etc. Dar au înțeles că poate vor fi puțin mai săraci anul acesta, dar vor ieși pe picioarele lor din această perioadă, și asta e cel mai important. Mă tem totuși ca nu cumva, după ce se va termina izolarea, să nu facă exces de zel în lucru, pentru a recupera ceea ce au pierdut sau n-au câștigat pe tot timpul perioadei de izolare”.

Chiar dacă bisericile sunt închise pentru credincioși, părintele Octavian Dabija are speranța că toate paraclisele care s-au deschis acum în casele oamenilor vor rămâne deschise pentru totdeauna: „În fiecare zi de când suntem izolați, transmit prin Zoom slujba unui acatist sau paraclis, cateheze, suntem în dialog de la depărtare. Dar, cu toate acestea, ne simțim uniți. În fiecare zi, sunt în direct cu noi 45-50 de familii. I-am rugat să îmi trimită câte o poză cu colțul lor de rugăciune, cu bisericuța lor de acasă. Și ne-a umplut de bucurie să vedem cu toții cum fiecare a rupt din spațiul său vital un colțișor pentru Viață”. 

Să revenim la ceea ce este esențial în viață

Izolarea în case impusă de către autorități a adus francezilor „întrebări, frica zilei de mâine, panică, dezamăgire, nădejde, mânie împotriva sistemului, complacere în situația dată”. În această perioadă, părintele Octavian Dabija a redescoperit îndeletniciri mai vechi, care cu doar câteva luni în urmă păreau abandonate definitiv: „Am reînceput să pictez! Gândindu-mă că nu vom putea sluji Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului în biserică, am pictat un epitaf pentru micul altar de acasă. Până la urmă i-a plăcut unui confrate, așa că am mai lucrat încă unul. Citesc mai mult decât înainte, mă ocup, chiar dacă de la distanță, de enoriași”. 

Sociologii și analiștii politici spun că după pandemie lumea nu va mai fi la fel. Mă întreb dacă vom găsi puterea de a face schimbarea de care umanitatea are nevoie. În această privință, părintele Octavian Dabija ne atrage atenția că „după Primul Război Mondial s-a spus: «Plus jamais ça»! Și-a urmat și-al Doilea Război Mondial, și altele, și altele. Ce învățăminte s-au tras? S-a schimbat omul sau nu?! Se va schimba astăzi sau nu? Mă voi schimba eu sau nu? Și cum?”

Pentru sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos, părintele Octavian s-a pregătit „cu multă teamă și cu inima neîmpăcată. Luăm acest virus ca pe o blagoslovenie pentru a scăpa de formalismul creștin în care am intrat și a ne apropia și mai mult de Dumnezeu, de a reveni la ceea ce este esențial în viață”.

În prezent, părintele Octavian Dabija are trei copii care cunosc și apreciază România, dar până la un punct. Tradițiile le cunosc doar de acasă din Franța, fiind născuți cu toții aici. Au fost și în taberele de spiritualitate în România, unde s-au întâlnit cu copii nu numai din Franța, dar și din întreaga Românie. Speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca și în anii viitori să participe la tabăra organizată la Mănăstirea Caraiman pentru copiii din diasporă.

„Am primit Parisul cu frumusețea lui în inimă” 

S-au împlinit 26 de ani de când se află în Paris. Jumătate din viață și-a petrecut-o în România și jumătate în Franța. La întrebarea mea cum l-a primit Parisul mi-a răspuns cu detașarea dată de trecerea timpului: „Parisul nu m-a primit nicicum. Nu avea nevoie de mine, cine eram eu pentru asta? Cunoașteți pictura lui Bruegel cel Bătrân, «Căderea lui Icarus»? Icar nu există, sunt doar două mici picioare care se mai văd în apă, pierdute pe întreaga suprafaţă a tabloului! Lumea își urmează cursul ei, indiferent dacă din cer cade un om și se îneacă, un necunoscut ca alte milioane de necunoscuți. Eu am primit Parisul cu frumusețea lui în inimă”.

În final, părintele Octavian Dabija ne-a mărturisit că îi este dor de părinții de pe dealurile Bicazului, iar pentru enoriașii săi își dorește: „Să ne putem uita unii în ochii celorlalți, să fim fără «măști», să ne dăm seama că unii fără de ceilalți suntem incompleți, handicapați, și că fără Dumnezeu nu existăm”.

Citeşte mai multe despre:   pandemie