Cât de frumoasă este atmosfera din bisericile şi mănăstirile ortodoxe, mai cu seamă în ultima săptămână a Postului mare sau Săptămâna Patimilor! Clerici şi credincioşi participă la Denii - slujbe specifice Postului Mare, care se săvârşesc în zilele de miercuri şi vineri din săptămâna a cincea a Postului şi din seara Duminicii Intrării Domnului în Ierusalim până în seara Vinerii Mari din Săptămâna Patimilor. Cele mai vechi Denii sunt cele din Săptămâna Mare; primele trei dintre acestea încep cu troparul „Iată, Mirele vine în miezul nopţii...“, supranumit şi troparul Miezonopticii. Este o perioadă de purificare, de reculegere şi concentrare a rugăciunii, pentru a putea trăi mai apoi, cu adevărat, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
„Numai Bunul Dumnezeu ne ştie amarurile şi bucuriile“
Mai mult ca în oricare altă perioadă a anului, în Săptămâna Patimilor oamenii îşi pleacă genunchii în faţa icoanelor şi dau mai mare atenţie celor ale sufletului. Îi vezi de dimineaţă şi până spre seară cum stau la rând, în biserică, să se spovedească, pentru ca mai apoi, unii dintre ei, să guste din bucuria Împărtăşaniei. Deseori fac milostenie câte unui bătrân sau copil, care întinde mâna la pomană şi participă la Deniile cele purificatoare şi pregătitoare pentru Învierea mare şi sfântă.
La Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor“ din localitatea Popeşti-Leordeni, o femeie plânge. Lacrimile atrag atenţia celor prezenţi. Unii par a nu înţelege tristeţea ei, alţii, dimpotrivă. Femeia plânge în tăcere şi mâhnirea chipului de sub broboadă atrage oftaturi prelungi şi grele din partea celor prezenţi. „Cine ştie ce-o fi în sufletul ei. Numai Bunul Dumnezeu ne ştie amarurile şi bucuriile“, şuşoteşte o bătrână. Nu primeşte nici un răspuns. Toţi sunt atenţi la cele spuse de preotul care citeşte cu luare aminte, în genunchi. După ce termină, face mătănii adânci în faţa sfântului altar, iar credincioşii îi urmează gestul.
Nu sunt mulţi oameni în mănăstire, iar cei mai mulţi care vin nu zăbovesc. Prea puţini tineri, mai mult oameni maturi.
„Lângă Iisus îmi este cel mai bine“
„Nu pot să stau acasă când ştiu că în biserică se ţine slujba Deniilor. Mă rog de mama să vină să mă aducă, iar când ea nu poate mă aduce o prietenă. Aici mă simt cel mai bine şi simt că nu pierd timpul de pomană. Lângă Iisus îmi este cel mai bine“, spune Ioana o tânără de 26 de ani, imobilizată într-un scaun cu rotile.
La Biserica „Sfântul Spiridon“ din Capitală, acolo unde Ioana vine cel mai adesea, credincioşii stau la rugăciune. În genunchi, cu mâinile încleştate la rugă. Ascultă cuvântul preotului şi se închină adesea. Biserica mare, întunecoasă spre cupolă, însă luminată la bază, primeşte pe oricine îi deschide uşile. La racla Sfântului Spiridon oamenii vin neîncetat să se roage. Lasă în urma loc buchete de flori, pomelnice şi lumânări aprinse.
„Este pentru prima dată când vin în România. Sunt încântată de atmosfera din interiorul bisericilor. E bine că există credinţa! Eu am prins şi pelerinajul de Florii de sâmbătă şi am fost, iarăşi, încântată, dar şi emoţionată. Excepţional“, este de părere Emma, o studentă din Canada, venită în ţară la studii.
„Avem de traversat o săptămână de post, rugăciune şi meditaţie“
La Mănăstirea Antim, slujbele Deniilor apropie atâţia credincioşi de biserică, încât mulţi dintre ei sunt nevoiţi să rămână afară şi să asculte de acolo înţelesurile duhovniceşti, marile şi multele binecuvântări venite de la altar. În interiorul lăcaşului de cult - credincioşi. Stau unii lângă alţii îngenuncheaţi, cu privirile pironite pe cruci. Şi cântă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am că să intru într-însa, luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte!“ Cei de-afară fredonează, la rândul lor, şi nu uită să se închine. În faţa aşezământului monahal nu e o clipă linişte. În răstimpul în care nici un credincios nu vine cu flori în mâini la sfânta mănăstire, doi copii aleargă în curte şi se prind în jocul lor cu un porumbel în zbor, care planează pentru scurtă vremea deasupra curţii.
Anastasia a venit împreună cu mama şi cu fratele ei la slujba Deniilor. E prea mică să înţeleagă însemnătatea şi folosul slujbei, aşa că găseşte motive de mirare cu orice floare pe care o vede sau insectă din iarbă.
„Tocmai ne-am întors dintr-un pelerinaj de la mănăstirile din sud. Copiii au venit cu bateriile încărcate, iar noi, adulţii, cu şi mai multă încredere şi speranţă. Aşteptăm cu nerăbdare sfintele sărbători de Paşti, însă, până atunci, avem de traversat o săptămână de post, rugăciune şi meditaţie“, declară Eugenia, mama Anastasiei.
„Sunt bogată. Eu o am pe Măicuţa Domnului“
În curtea Patriarhiei - rumoare. O mamă cu doi copii priveşte în jurul ei doar, doar s-o îndura careva şi de ei să le dea câte ceva. Un ban, o pâine, ceva de îmbrăcat. Orice. „Dacă n-ar fi lumea să ne ajute, am muri de foame. N-am decât patru clase. Muncesc pe unde găsesc, dar acum nu prea am unde. Daâ nu mă lasă pe mine Dumnezeu! Nu, nu. Ce să facem?, nu putem fi cu toţii bogaţi. Nimeni nu ştie, dar şi eu sunt bogată. Eu o am pe Măicuţa Domnului.“
În timp ce în biserică se ţine slujbă, la poalele dealului Mitropoliei oamenii nimănui cer câte un ban de la oricine se nimereşte. Nu au casă, nu au un loc unde să pună capul să doarmă. Nu au nimic. Doar viaţa. Va veni şi pentru ei Paştile. Îl vor petrece ca şi în alţi ani, zi şi noapte, tot sub cerul liber. Pentru ei, Săptămâna Patimilor e în fiecare săptămână din an.
