Are 14 ani, vorbeşte engleza de la 3 ani, face canto, dans, înot, ia lecţii de spaniolă, are în palmares o serie de premii şi diplome, obţinute la diverse olimpiade şi concursuri, şi este cea mai bună elevă a Şcolii cu clasele V-VIII pentru copii cu deficienţe de vedere, din capitală. Se numeşte Petra Pintilei şi este nevăzătoare din naştere. Pasionată şi dedicată în tot ceea ce face, de numele Petrei vom mai auzi, cu siguranţă, peste ani.
Vă întrebaţi, probabil, când are timp un copil pentru toate aceste activităţi extraşcolare, la care se adaugă obligaţiile ce ţin de cursurile şcolare. Secretul reuşitei ei merită reţinut: „Mă întrec cu mine tot timpul, să dau ce e mai bun în mine. Eu mă întrec astăzi cu cine eram ieri şi mâine mă voi întrece cu cine am fost astăzi. Eu sunt primul meu concurent; după aceea, vin şi alţii care sunt mai buni sau la fel de buni, ori mai puţin buni ca mine. Concurez cu toată lumea, dar în primul rând cu mine. Nu prea am limite“.
Doi ochi mari, frumoşi, coloraţi în albastru electric, privesc drept înainte. Se asortează de minune cu sarafanul uşor, de vară, care decupează în lumina clară a sălii de sport un trup delicat, de înălţime medie. Petra e mai fericită ca oricând. A aşteptat cu emoţie ziua festivităţii de sfârşit de an şcolar, parcă cu mai mare nerăbdare decât colegii ei, unii mai mari, alţii mai mici, cu toţii cu deficienţe de vedere.
Coroniţa cu lauri
Un vraf de diplome încarcă braţele adolescentei, spre mulţumirea părinţilor, care o privesc, emoţionaţi, din public. La fel ca în anii precedenţi, absolventa de clasa şaptea, mândria întregii şcoli - „un copil cu totul deosebit, înzestrat de Dumnezeu cu cele mai frumoase calităţi“, după cum spune Valerica Chiliment, directorul adjunct al instituţiei - se bucură de ropote de aplauze şi aprecieri admirative, ori de câte ori numele îi este menţionat o dată şi încă o dată. În semn de mulţumire, Petra afişează un zâmbet larg pe faţa încadrată de bucle blonde-arămii, împodobite cu o coroniţă din flori albe, mărunte. Coroniţa cu lauri, răsplata unui an de efort.
„Bravo, Petra! Eşti cea mai bună!“, o felicită o colegă, în timp ce îşi caută loc într-un şir indian al premianţilor, care duce spre podium. Copiii sunt foarte uniţi, se ajută unul pe altul şi îşi ghidează paşii după liderul şirului care, asemenea unui deschizător de drumuri, conduce grupul pe calea cea bună, în public, la locurile rezervate dinainte. Cei mai mulţi poartă ochelari cu lentile groase, alţii îşi ţin ochişorii acoperiţi de pleoape şi trăiesc aşa, în noaptea veşnică, de când se ştiu. Chiar dacă nu văd ce se întâmplă în jurul lor, ei ştiu tot ce se petrece. Se amuză şi bat din palme ori de câte ori aud numele unui coleg premiat.
În aglomeraţia buchetelor de crini şi trandafiri, bliţuri şi bezele zgomotoase, Petra îşi găseşte loc pe scaun cu ajutorul unui coleg grijuliu, care o conduce alături de părinţi.
„Ştiu cum e să nu ai o jucărie pe care ţi-o doreşti“
„Eu zăresc vreo 5 la sută. Văd umbre şi lumini. Văd şi culori, dar mai greu. Pe stradă mă descurc în locurile pe care le cunosc; am învăţat orientare cu bastonul de curând şi îmi place foarte mult. Sinceră să fiu, nici în locurile pe care le cunosc nu mă descurc foarte bine, pentru că obosesc foarte repede. Când merg, mă împiedic şi parcă văd un amalgam de lucruri în faţa mea şi nu ştiu exact cum să mă orientez“, spune premianta, în jurul căreia s-au adunat câţiva colegi, cu ochii muţi.
Vorbeşte calm, pe ton moderat, şi povesteşte ca unui prieten vechi cât de mult îi datorează mamei pentru ceea ce este şi a făcut până acum. Mama, călăuzitoarea ei, îngerul blond care o veghează pas cu pas, singura legătură permanentă cu realitatea, prin ochii căreia Petra vede lumea, asemenea unui om cu ochi vii. Aceeaşi prietenă de nădejde, ajutată de tata, e răspunzătoare pentru educaţia aleasă, care se reflectă în felul matur în care adolescenta percepe viaţa: „Eu am fost slab văzătoare dintotdeauna şi mama m-a învăţat să mă descurc. Ne-am mutat de la Botoşani, ne-a fost greu, am stat şi în gazdă, a fost dificil cu banii, n-am avut jucăria cutare, când eram în clasa întâi, deşi un copil mic pofteşte şi la o jucărie şi la dulciuri. Dar n-am avut tot timpul. Şi de aceea eu am făcut şcoala vieţii, pe care eu o consider ca fiind cea mai bună şcoală. De atunci, m am obişnuit să ştiu cum e să ai sau să nu ai, cum e când e şi mai frumos, dar şi mai urât. Aşa e tot timpul în viaţă. Întotdeauna încerc să mă echilibrez. Acum am noroc, ne-am mutat la casa noastră, am cam tot ce-mi doresc, din punct de vedere material, dar eu vreau să progresez mai mult din punct de vedere sufletesc, să simt în inima mea viaţa, lumea, cărţile pe care le citesc, muzica, pentru că asta e, la urma urmei, important. Am citit o poveste fantastică despre zeul norocului, care a venit mai întâi la un om sărac care îşi dorea averi, multă bogăţie, şi a trecut mai departe şi s-a întâlnit cu un filosof. Acesta a zis:« Îmi ia cineva soarele de pe cer, îmi ia cineva sufletul, îmi ia cineva aerul?» Acestea cred că sunt cele mai preţioase comori: mintea, sufletul şi inima“.
„Am învăţat engleza ca să înţeleg şi eu desenele animate“
Pentru că Petra s-a dovedit de mică dornică să cunoască lumea, să înveţe cât mai multe lucruri noi, pe care le asimila rapid şi eficient, părinţii au hotărât să se mute în Bucureşti. Preţul a fost unul scump: „Nu mi-am găsit prieteni la cataramă aici. Într-un timp, am căutat mult, dar apoi mi-am spus că cel mai bun prieten sunt eu, sunt părinţii mei şi e viaţa. Şi dacă va fi să-mi găsesc vreodată un prieten de nedespărţit, eu voi fi deschisă. De ce să caut, când ştiu deja că încă nu am unde să găsesc? Aştept să vină totul de la sine“.
Pe de altă parte, oraşul adoptiv îi oferă, după cum ea însăşi spune, bucuria de a găsi cărţile pe care le îndrăgeşte nespus, parcurile răcoroase, forfota continuă a evenimentelor interesante, mereu altele.
Pe viitor, Petra îşi doreşte să devină psiholog. Însă, mai întâi de toate, e decisă să urmeze un liceu bilingv, pentru că „ştiu engleză de la trei ani. Mă descurc foarte bine. Era un post de desene animate, când eram mică, iar acestea nu erau traduse în română. Unii vedeau imaginile şi înţelegeau despre ce e vorba, dar eu nu vedeam imaginile şi nici nu ştiam engleză. Atunci, mama a găsit potrivit să urmez nişte cursuri de limbă engleză şi, la cinci ani, am luat diploma şi pot să spun că acum vorbesc fluent. Mai am câteva scăpări, dar întotdeauna încerc să mă corectez, să vorbesc tot timpul engleză şi în gând. Folosesc mai mult cărţile audio, decât alfabetul Braille. Sunt unii nevăzători care nu suportă cărţile audio şi citesc cărţile doar în Braille. Mie îmi plac ambele metode. Mă descurc mai greu în Braille, ce-i drept, scriu foarte repede, dar nu citesc foarte bine. Lectura e una dintre pasiunile mele“, pasiune pe care o cultivă intens, cu ajutorul unui aparat care măreşte scrisul pe ecranul calculatorului.
„Nu sunt mâniată pe Dumnezeu“
Petra m-a convins: este un om mare într-un trup de copil. „Nu mi-am pus niciodată întrebarea până acum de ce tocmai eu m-am născut oarbă. Dumnezeu îţi ia pe o parte, dar îţi dă pe alta. Mie mi-a luat din vedere, dar mi-a dat un auz mult mai ascuţit decât al altor persoane; eu aud un telefon închis într-o poşetă, într-o altă cameră. Aud telefoane pe vibraţii, am o memorie, cred, mult mai bună decât a celorlalţi. Chiar dacă nu văd, mi s-a dat, pe altă parte, şi eu mă bucur de asta. M-a întrebat şi un părinte la spovedanie: «Nu eşti mâniată pe Dumnezeu?“» şi eu i-am zis că nu sunt sub nici o formă mâniată pe Dumnezeu că nu mi-a dat vedere, pentru că mi-a dat alte lucruri care mă fac să mă bucur de viaţă.“
Şi adaugă: „Nu ştiu cum ar fi dacă aş vedea; m-am obişnuit şi nici nu sunt curioasă. Dar sunt copii care spun: «Domnule, trebuie neapărat să văd!», eu nu spun asta. Eu sunt deschisă, dacă va fi să se rezolve problema cu o operaţie, aş zice da, dar nu îmi doresc asta nespus. Eu vreau să fiu aşa cum sunt şi să am sănătate.“
Culorile preferate ale Petrei sunt negrul şi albul, pentru că „pe ele le cunosc cel mai bine. Văd şi restul culorilor, dar nu ştiu niciodată care e rozul, portocaliul, movul. Şi îmi mai place albastrul electric“.
Petra Pintilei se comportă ca orice alt adolescent de vârsta ei: merge la biserică, la concerte, vorbeşte pe messenger (o ajută mult cursurile de dactilografie învăţate), are haine moderne. Se îmbracă şi mănâncă singură, ajută în bucătărie şi este o gazdă bună pentru musafirii familiei. Ştie pe dinafară unde se află toate lucrurile din casă, iar dacă intervin schimbări în aranjarea mobilei, decizia se ia de comun acord, în familie, pentru a se evita accidentele. Fata simte mai întâi lucrurile, pipăindu-le, şi apoi le priveşte.
Ceea ce o diferenţiază de ceilalţi tineri de vârsta ei este afinitatea pentru literatură (scrie poezii, iar în toamnă va lansa o carte despre viaţa ei, ca o încurajare pentru tinerii cu deficienţe de vedere) şi optimismul debordant cu care conchide: „Pot spune că mă simt cel mai fericit om de pe pământ.“
